ziaristii.com

Categorie: Viața

  • Greta Thunberg, impertinentă, către Federer: „Roger, trezește-te!”. Așa e când nu-ți vezi lungul nasului

    Suedeza Greta Thunberg (17 ani), activistă de mediu devenită celebră la o vârstă fragedă, arată uneori o impertinență care-i va ruina acțiunile nobile pentru combaterea încălzirii globale.

    Crezându-se unica salvatoare a planetei, tânăra scandinavă i se adresează cu obrăznicie legendarului tenismen Roger Federer.

    Sportivul elvețian este „avertizat” de Greta Thunberg „să se trezească” și să renunțe la unii dintre sponsorii săi importanți. Ca și cum, dacă tenismenul ar face acest gest, companiile respective n-ar mai investi în industrii poluante. Soluția e una legislativă, nu a presa un mare sportiv să renunțe la un sponsor sau altul. În fond, Federer și-a asociat imaginea cu o bancă renumită din țara sa, Elveția, nu cu un cartel mexican de droguri!

    Activista suedeză i-a adresat lui Roger Federer hashtag-ul „RogerWakeUpNow” („Roger, trezește-te acum!”).

    Conform AS.com, Greta Thunberg îi cere tenismenului elvețian să renunțe la a-și mai asocia numele cu banca elvețiană Credit Suisse. Banca este acuzată că investește masiv în activități comerciale cu combustibili fosili.

    Credit Suisse a intrat în vizorul activiștilor încă din noiembrie 2018, când mai multe persoane au intrat într-o filială din Luasanne a celebrei bănci. Ulterior, activiștii au fost trimiși în judecată și au fost obligați să plătească 20.000 de euro.

    Susținători ai activiștilor amendați au apărut îmbrăcați în echipament specific tenisului și au afișat mesajul: „Credit Suisse distruge planeta. Roger, îi sprijini?”.

    Credit Suisse a devenit ținta activiștilor când aceștia au aflat că renumita bancă a finanțat cu 57 de miliarde de dolari companiile și organizațiile care caută intens noi depozite de combustibili fosili pe planetă.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

  • „Grigore Cartianu, nu-i prima oară când m-ai făcut să plâng!”

    Povestea „Zăpada”, publicată de Grigore Cartianu pe 26 decembrie, în a doua zi de Crăciun, a fost primită de cititori cu bucurie, emoții și chiar de lacrimi.

    Sensibilitatea cu care a fost relatată o secvență din copilăria autorului, dintr-o iarnă a marilor zăpezi, i-a impresionat pe cei care au parcurs povestea până la capăt.

    „Ce frumusețe de amintire și ce minunăție de narator!”, a exclamat Mihaela Nunweiller, fiica fostului fotbalist Lică Nunweiller și mare luptătoare anticorupție (protestele #Rezist). „M-ai făcut să zâmbesc, să plâng câteva lacrimi și să oftez!”, a scris Mihaela.

    „Mi-ați trezit amintiri, au venit și lacrimile”, a punctat și Radu Roman.

    „Superb!!! Chiar mi-au dat lacrimile!!!”, a confirmat Alexandru Gogoașe.

    „Grigore Cartianu, nu-i prima oară când m-ai făcut să plâng!”, a recunoscut și Cătălina Lupu. „Toate poveștile tale sunt vii! Talentul tău și poveștile tale ne sunt balsam!”,  a mai scris Cătălina, care a făcut și o sugestie: „O altă carte cu poveștile tale ar fi binevenită!”.

    Grigore Cartianu a confirmat, pentru Ziaristii.com, că lucrează la un astfel de volum. „Va fi o carte-surpriză, altfel decât cele de istorie, politică și dezvăluiri pe care le-am publicat până acum”, a mărturisit Cartianu. „Mulți oameni vor plânge și mulți oameni vor râde și toți vor fi mai bogați după o asemenea lectură, care-i va scutura din cap până-n picioare, pentru că prin poveștile mele – povești reale, povești de viață intensă – își vor retrăi propria copilărie”, a mai spus gazetarul-scriitor, fondator al site-ului Ziaristii.com.

    Mesaje provocate de povestirea „Zăpada”

    Mihaela Nunweiller:

    „Ce frumusețe de amintire și ce minunăție de narator!

    M-am înfiorat citind și am văzut cu ochii minții și ai sufletului fiecare descriere!

    M-ai făcut să zâmbesc, să plâng câteva lacrimi și să oftez! Dar am oftat și a bucurie, bucuria că ai trăit așa o frumusețe de poveste!

    Te-am rugat și în trecut, scrie-ne amintirile tale! Condeiul tău și harul tău narator, amintirile tale atât de frumoase și de vii ne-ar face cu siguranță mai fericiți și ar face lumea noastră mai bună!”

    Ioana Imbrea: „Nemaipomenit de frumoasă povestea!”

    Nelia Viuleț: „Am citit-o cu zâmbetul pe buze! Mă vedeam deja pe casa bunicilor mei dând zăpada de pe acoperiș! O copilărie fără griji și cu dorința mare de a face «un bine» cuiva”.

    Adytu: „Felicitări, domnu’ Cartianu… Mi-ați făcut dimineața frumoasă. Am trăit asemenea momente. Ce amintiri nostalgice m-au copleșit. Într-adevăr, putem spune că veșnicia s-a născut la sat…”

    Virginia Vranceanu: „D-le Grigore, mulțumim! Citesc și văd cu ochii deschiși exact ce spui d-ta, și da, nici vremurile și nici oamenii nu mai sunt ce au fost”.

    Bogdan Tureac: „Am rămas fără cuvinte! Ce frumoasă povestire!”

    Elena Dragoi: „Foarte frumoasă poveste ! Mulțumesc”.

    Radu Roman: „Felicitari, domnule Cartianu… Mi-ați trezit amintiri, au venit și lacrimile și am realizat că s-au făcut 10 ani de când nu am m-ai fost iarna acasă…”

    Dobrita Tapu: „Vă așteptam cu drag și interes!”

    Adriana Georgescu: „Frumoasă povestire!”

    Hugo André: „Domnule Cartianu, ne doream să vă reauzim / să vă citim iar «la gura sobei», să vă fim din nou COPII alături… Bucurie mare! Vă dăm spre citire mai departe, aici, pe plaiurile Fraților Grimm, unde Dorul Dor este printre ROMÂNI mereu înflorit!… Mulțumim cu plecăciune și IUBIRE!”

    Mi Marcela Victoria: „Excelent condei! Unde ești, copilărie, cu zăpada ta cu tot?”

    Lucia Obreja: „Superb! Ce ani minunați!!!”

    Anca Mihaela Digusto: „Ca de obicei, multă sensibilitate și dor de copilărie, al fiecăruia dintre noi!”

    Her Bogdan: „Frumos creionate în cuvinte… imagini detaliate… într-o dinamică aproape cinematografică”.

    Cătălina Lupu: „Grigore Cartianu, nu-i prima oară când m-ai făcut să plâng! Toate poveștile tale sunt vii! Talentul tău și poveștile tale ne sunt balsam! O altă carte cu poveștile tale ar fi binevenită! Să ne fii!”

    Doina Tudor: „Ce frumoasă povestioară!”

    Alexandru Gogoaşe: „Superb!!! Chiar mi-au dat lacrimile!!!”

    Gina Neacsu: „Minunat, ca de obicei!”

    Sanda Nedelcu: „Frumooooos! Mulțumesc!”

    Elena Teodorescu: „Frumoasă povestire, exact ca în copilăria mea, numai că aceste pârtii le făcea tata. Foarte frumos ați povestit, bravo!”

    Liliana Rusu: „Minunat!”

    Nicoleta Dragomir: „Am citit chiar şi ultima povestioară, «Evazionistul».Pe toate, toate, pe nerăsuflate. Sunt grozave! Am simțit gustul copilăriei ca pe o dudă zemoasă strânsă-ntre dinți, mirosul fumului de lemne, parfumul gutuilor şi-al dovleacului copt… Să le strângeți pe toate şi să le publicați. E păcat ca un asemenea talent, care transmite atâtea stări de fericire, să nu încânte deopotrivă şi părinți, şi copii, şi nepoți. Vă mulțumesc pentru tot ceea ce am trăit astăzi cu ochii minții…”

    Anonim: „Oha! Ca un Moș Crăciun ați apărut, domnule Cartianu, cu povestea asta! Da, așa au fost iernile pe timpuri. Oamenii băgau de seara lopețile în casă, pentru ca dimineața să aibă unealta de dat zăpada imediat de la ușă. Iar la casa unde zăpada acoperea ușa, acolo săreau vecinii în ajutor și făceau scări în zăpadă, ca să poată ieși din casă locatarii. Cu zăpada până peste gard, nu se mai știa cât ținea proprietatea fiecăruia. Ce vremuri! Păsările primeau grăunțele și apa în coteț, din grajdul vitelor ieșeau aburi când le erau duse apa și cocenii”.

    Dacă doriți să recitiți povestea lui Grigore Cartianu…

    Zăpada

    Ningea de trei zile neîncetat. Ningea cu fulgi mari, pufoși, fulgi jucăuși, care scoteau și mâțele din casă, unde se răsfățau la căldura sobei.

    Noi, prichindeii, ne bucuram fără măsură, scoțând câte-un uau! în fiecare dimineață când trăgeam colțul perdelei și vedeam omătul alb depus peste noapte. Uau, e până la genunchi! – am constatat după prima noapte de ninsoare harnică. Uau, e până la brâu! – după a doua noapte. Uau, se face de doi metri! – după a treia noapte.

    Și tot ningea, și tot ningea, iar noi ne bucuram de parcă am fi vrut s-o țină așa toată iarna, să se facă zăpada cât casa. Era bucuria spectacolului nemaivăzut, asociată cu albul acela de o puritate absolută. Mai simțisem asta când a venit circul în sat, cu două mașini mari, cu prelată, iar dintr-o mașină a coborât șarpele boa – așa strigau babele prin sat, e șarpele boa! -, iar pe noi ne fascina însuși numele, trebuia să fie un șarpe mitic, un șarpe legendar. Ne era frică de el – dacă ne înghite? -, dar mai mare decât frica era curiozitatea, căci șarpe boa nu se mai văzuse pe ulița noastră de la facerea lumii sau, poate, de la trecerea cometei.

    Șarpele boa a venit și a plecat, după ce l-a pupat pe obraz pe circarul care-l lăsa să i se înfășoare pe după gât, dar ninsoarea aceea nemaivăzută se tot așeza și promitea să nu mai plece până hăt la primvară, acoperind curțile și ulița și gardurile și pomii, iar babele ziceau că va înghiți și casele, căci zăpada asta e mai flămândă decât șarpele boa…

    Povestea completă, AICI.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    ALTE POVEȘTI LA GURA SOBEI:

  • Zăpada – Ziariștii

    POVEȘTI LA GURA SOBEI

    Zăpada

    Ningea de trei zile neîncetat. Ningea cu fulgi mari, pufoși, fulgi jucăuși, care scoteau și mâțele din casă, unde se răsfățau la căldura sobei.

    Noi, prichindeii, ne bucuram fără măsură, scoțând câte-un uau! în fiecare dimineață când trăgeam colțul perdelei și vedeam omătul alb depus peste noapte. Uau, e până la genunchi! – am constatat după prima noapte de ninsoare harnică. Uau, e până la brâu! – după a doua noapte. Uau, se face de doi metri! – după a treia noapte.

    Și tot ningea, și tot ningea, iar noi ne bucuram de parcă am fi vrut s-o țină așa toată iarna, să se facă zăpada cât casa. Era bucuria spectacolului nemaivăzut, asociată cu albul acela de o puritate absolută. Mai simțisem asta când a venit circul în sat, cu două mașini mari, cu prelată, iar dintr-o mașină a coborât șarpele boa – așa strigau babele prin sat, e șarpele boa! -, iar pe noi ne fascina însuși numele, trebuia să fie un șarpe mitic, un șarpe legendar. Ne era frică de el – dacă ne înghite? -, dar mai mare decât frica era curiozitatea, căci șarpe boa nu se mai văzuse pe ulița noastră de la facerea lumii sau, poate, de la trecerea cometei.

    Șarpele boa a venit și a plecat, după ce l-a pupat pe obraz pe circarul care-l lăsa să i se înfășoare pe după gât, dar ninsoarea aceea nemaivăzută se tot așeza și promitea să nu mai plece până hăt la primvară, acoperind curțile și ulița și gardurile și pomii, iar babele ziceau că va înghiți și casele, căci zăpada asta e mai flămândă decât șarpele boa.

    Pe noi, cei mici, nu ne speriau nici șoaptele că au început să pârâie căpriorii caselor, că țața Anica lu’ Tică se ruga cu fața la răsărit să nu vină acoperișul peste ea. Noi ne puneam ciorapi groși, de lână, mănuși tot de lână – aveam două oi, le tundeam primăvara cu foarfeca de tablă – și ne avântam în imensitatea albă. Era treaba noastră să facem pârtii, dar era și bucuria noastră, prima dintre bucuriile acelor zile de poveste.

    Luam lopețile și croiam pârtie spre grajdul vacilor și cel al oilor, apoi spre cotețul porcilor și, în fine, spre cel al păsărilor. Ne opream din treabă ca să strângem ouăle într-o cotovaică – trei de gâscă, șapte de rață, zece de găină… mereu număram ouăle, era triumful nostru din fiecare dimineață, dar și garanția că avem cu ce ne potoli foamea.

    Făceam apoi pârtie spre afumătoare, să ajungem la cârnații, toba și slănina pe care le afumam cu rumeguș galben, de fag. Încă o pârtie până la stiva de lemne, ca să avem ce pune pe foc, și încă una spre claia de fân și șura de coceni, aflate în grădină, căci trebuia să dăm de mâncare vitelor de trei ori pe zi. De la pârtia principală ne abăteam la dreapta spre cotețul câinelui, iar la stânga spre „buda din fundul curții”, care de fapt era tot în grădină.

    Ne întorceam și croiam potecă pâna la cișmeaua de peste drum, de unde ne umpleam gălețile și urcioarele, dar unde adăpam și vitele.

    După o așa treabă, repetată de două-trei ori pe zi, căci zăpada se tot așeza, ne apuca o foame de lup – sau de șarpe boa?! -, pe care o potoleam fără amânare. Iar în timp ce înfulecam, vedeam pe fereastră munții de zăpadă care, desenați de lopețile noatre, se înălțau până sus, spre streașină.

    Cu ochii pe nămeți, ne-am amintit de Anica lu’ Tică. Dacă o să cadă acoperișul peste ea? Femeia trecuse binișor de 70 de ani, iar noi o știam singură dintotdeauna. Era o femeie tăcută, își ținea necazurile numai pentru ea. Se șoptea că bărbatul ei a fost primar liberal, înainte de război, dar l-au arestat după, și dus a fost. A fost un om harnic și bun, ziceau unii. A fost un bandit, strigau alții, n-a vrut să intre-n colectiv! N-a vrut, dar l-au băgat cu forța, că n-a rămas nimeni cu pământul și cu vitele lui, acum totul era al colectivului. Noi, prichindeii, nu pricepeam nimic, dar mâncam dude, vara, din duzii lu’ Tică – așa li se spunea pomilor de pe drumul vacilor, spre pădure. Fuseseră plantați când era Tică primar, acum erau mari și făceau dude pentru tot satul.

    Țaț-Anică! Țaț-Anică! Ușa se deschise, iar bătrâna apăru în prag, cu broboada ei nelipsită de pe cap și cu cămașa albă, mereu curată. Țaț-Anică, venirăm să-ți zăpada jos de pe casă! Femeia se închină din târnațul casei ei de lemn, cu două odăi modeste și cu pardoseală pe jos.

    Mai întâi făcurăm pârtie de la poartă până la scara casei, cu lopețile noastre de tablă – pârtie îngustă, cât să treacă un om. Apoi ne cocoțarăm pe casă, trei ghemotoace neastâmpărate, cu trei lopeți speciale, de placaj, pe care ni le făcuse nea Mihai la fabrică, le bătuse în cuie și le închegase cu clei. Erau lopeți ușoare, dar mari, numai bune de împins zăpada la vale, trebuia doar pornită, că apoi se ducea singură: păzea, avalanșăăăăă!

    Mă, copii, umblați ușor, să nu cădeți, că-i șindrila putredă!, zicea țața Anica, din târnaț, cu vorba ei molcomă și tristă. Nu-i era că-i facem gaură în acoperiș, cât îi era să nu ne lovim…

    Când am terminat cu acoperișul, ne-am dat drumul la vale, ca pe derdeluș, plonjând pe creasta muntelui de zăpadă format la streașina casei. Bătrâna ne-a poftit în casă, să ne omenească, dar noi ne-am apucat să-i facem trecere prin munții aceia de zăpadă, căci altfel nu putea ajunge nici până la cotețul găinilor. La final i-am adus apă de la izvoru’ lu’ Buligan și i-am trecut pragul.

    Era o casă sărăcăcioasă, de bandit liberal sau mai degrabă de femeie singură. Dar o casă curată, bine îngrijită. Pe plita sobei, într-o tigaie, sfârâiau câțiva cârnați, semn că țața Anica avea gânduri mari cu noi. I-am spus că nu ne e foame, deși ne era o foame de lup – sau de șarpe boa -, dar ea ne-a poruncit ferm: De la mine nu pleacă nimeni nemâncat! Și a adăugat cu glas scăzut, mai mult pentru ea: Oi fi eu săracă, da’ ceva să pun pe masă tot oi avea…

    Și, până să se frigă cârnații, ne-a tocat pe o farfurie de lut tot ce avea prin afumătoare: și caltaboș, și tobă, și sângerete, și slănină subțirică, bine aleasă… Ne-a pus pe masă felii mari de pâine făcută de ea, în vatră, dar și câteva cepe. Ne-a turnat în ulcele vin fiert cu aromă de măr.

    Am mâncat atunci cel mai bun caltaboș și cea mai bună tobă și cel mai bun sângerete și cea mai bună slănină și cei mai buni cârnați. Și cea mai bună pâine. Și cea mai bună ceapă. Și am băut cel mai bun vin fiert, cu cea mai bună aromă de măr, în cel mai reușit ospăț din câte au existat de la facerea lumii. Sau, poate, de la trecerea cometei.

    P. S. Țața Anica nu mai e de mult. Și nici casa ei de lemn, acoperită cu șindrilă. Nici zăpezile acelea nu mai sunt, ulița arată acum de Crăciun cum arăta de obicei de Paști. Doar duzii lu’ Tică se mai străduiesc să reziste, martori ai atâtor istorii bune și rele, ai atâtor zăpezi și canicule, ai atâtor oameni trecători…

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    ALTE POVEȘTI LA GURA SOBEI:

  • Poftim „dietă”: un neamț a ajuns la 114 ani cu unt și untură la fiecare masă! A prins și instaurarea comunismului, și prăbușirea lui

    Gustav Gerneth este, în acest moment, în mod oficial, cel mai bătrân om de pe planetă. Pe 15 octombrie, el a împlinit 114 ani. S-a născut în 1905, la Szczecin, în Prusia (parte a Imperiului German). În prezent, orașul se află în Polonia.

    De-a lungul vieții, Gerneth a trecut prin ambele războaie mondiale. La cel de-al doilea a participat ca soldat activ, fiind capturat de ruși în 1945 și eliberat doi ani mai târziu. Conform Wikipedia, el a lucrat și ca mecanic pentru Forța Aeriană Germană – Luftwaffe.

    A mai muncit la o stație de distribuție a gazelor până în 1972, când s-a pensionat.

    A prins revoluția bolșevică din 1917, când a fost instaurat comunismul în Rusia, dar a asistat și la prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est, 72 de ani mai târziu.

    În prezent, Gustav Gerneth este cetățean al Uniunii Europene cu drepturi depline.

    Care e secretul longevității sale? N-a mâncat niciodată margarină. N-a băut niciodată alcool. N-a fumat. E drept că nici n-a practicat vreun sport.

    „N-am ținut niciodată vreo dietă. Mi-a plăcut întotdeauna să mănânc. Am mâncat întotdeauna mult unt și multă untură”, și-a dezvăluit Gerneth incredibilul secret, contrazicându-i pe toți medicii și nutriționiștii din lume. Aceștia susțin, pe baze științifice, că un om sănătos trebuie să consume mai puține grăsimi de origine animală.

    Sportul preferat al lui Gerneth este fotbalul. Îi place să-l privească și să-l comenteze, nu să-l practice.

    La 114 ani, Gerneth rezolvă cu succes puzzle-uri, cuvinte încrucișate, completează integrame și înregistrează performanțe notabile în aritmetica mentală.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * Adio, boli? Descoperirea miraculoasă a unui chimist din California, care poate „rescrie” ADN-ul uman cu o precizie fără precedent

    * Raportul MCV critică dur Secția Specială și acuză jocurile politice făcute de aceasta la ordinul PSD

    * Nebunie la Londra: Boris Johnson blochează iar Parlamentul. A suspendat procedura privind acordul Brexit, pe care chiar el l-a negociat cu UE!

    * Cum a mutat Dăncilă o fabrică Volkswagen din România în Bulgaria

    * Şi Google Maps va afişa locurile unde sunt plasate radarele Poliţiei, ca aplicaţia Waze!

    * Cuc era să blocheze și un avion în care nu se afla niciun parlamentar! Cursa de Oradea avea pe lista de zbor un deputat USR, care n-a mai urcat însă la bord

    * VIDEO. Încă o probă zdrobitoare împotriva lui Cuc: schimbul de SMS-uri cu directoarea Tarom. „Mai uitați-vă pe Satu Mare, dacă a plecat vreunul”

    * VIDEO. CTP despre tentativa lui Cuc de a bloca la sol avioanele Tarom: „Un act de terorism, deturnare de avion”

    * VIDEO. Cucule, pușcăria te mănâncă! Autodenunț: a fost acasă la șefa Tarom și a întrebat-o „ce parlamentari zboară” în ziua moțiunii. DNA începe luni audierile

    * AUDIO. Candidata lui Voiculescu îl acuză pe „Varan”, plângând, că i-a furat banii de campanie și îi șantajează soțul bancher. „Jegul ăsta de om”, „o mizerie umană!”, „viermele ăsta”, spune un colaborator

  • VIDEO. Vulcanul cu lavă albastră. „După câteva nopți petrecute în apropierea craterului, ne simțeam ca pe altă planetă!”

    Vulcanului Kawah Ijen, din Indonezia, aruncă în jur cu lavă albastră, de fiecare dată când erupe. Dacă în timpul zilei lava nu este cu nimic diferită față de cea care erupe din alți vulcani, pe timpul nopții aceasta capătă o culoare strălucitoare, albastră, care i-a fascinat pe oamenii de știință.

    Lanțul muntos Ijen conține inclusiv un lac acid de dimensiuni considerabile, ceea ce înseamnă că în zona respectivă se regăsește o cantitate mare de sulf.

    Când suflul intră în contact cu oxigenul din aer, la temperaturi de peste 360 de grade Celsius, apare fenomenul de combustie, în timpul căruia sulful produce o flacără albastră.

    „Să vezi aceste flăcări albastre noaptea este și ciudat, și extraordinar. După câteva nopți petrecute în apropierea craterului ne simțeam ca și când ne-am fi aflat deja pe altă planetă”, spune fotograful francez Olivier Grunewald, care a surprins erupția spectaculoasă a vulcanului indonezian pentru un documentar, citat de Digi 24.

  • Ceaiul verde face doar bine? Mai gândiţi-vă!

    Aţi citit până acum tot felul de ştiri despre beneficiile ceaiului verde în curele de slăbire sau în prevenirea cancerului ori a bolilor cardiovasculare? Ei bine, iată că ceaiul verde poate face şi rău!

    Consumul de ceai verde a fost asociat cu o creştere a riscului de diabet de tipul 2 la adulţii chinezi participanţi la un studiu internaţional efectuat recent, citat luni de agenţia Xinhua.

    Cercetarea a fost realizată pe 119.373 de persoane înrolate în programele Studiul privind sănătatea femeilor din Shanghai (Shanghai Women’s Health Study – SWHS) şi Studiul privind sănătatea bărbaţilor din Shanghai (Shanghai Men’s Health Study – SMHS).

    SWHS şi SMHS sunt două studii de amploare iniţiate în anul 1996. Datele prelevate au fost utilizate pentru a investiga indicatorii biologici genetici şi factorii de risc care contribuie la apariţia cancerelor şi a altor boli cronice.

    Niciunul dintre participanţii la această cercetare nu avea diabet la momentul înrolării. Subiecţii au furnizat detalii cu privire la consumul de ceai, inclusiv despre tipurile preferate şi cantităţile utilizate.

    Oamenii de ştiinţă de la Universitatea Fudan din China, Universitatea Vanderbilt din Statele Unite şi alte instituţii de cercetare au concluzionat că atât participanţii de sex feminin cât şi cei de sex masculin care consumau cantităţi mai mari de ceai verde prezentau un risc crescut de diabet de tipul 2.

    Descoperirea a fost publicată în International Journal of Epidemiology.

    Ceaiul verde este o băutură populară, consumată în toată lumea. În ultimii ani, acest tip de ceai a câştigat popularitate fiind promovat drept o băutură sănătoasă. Până în prezent însă, oamenii de ştiinţă nu descoperiseră dovezi consistente cu privire la această asociere între consumul de ceai verde şi riscul de diabet de tip 2.

    Un studiu realizat în Japonia, publicat în 2016 în Annals of Internal Medicine, a susţinut că persoanele care obişnuiau să bea cel puţin şase ceşti de ceai verde pe zi prezentau un risc cu 33% mai scăzut de a dezvolta diabet de tipul 2 în comparaţie cu cei care consumau o ceaşcă sau mai puţin pe săptămână, notează Agerpres.

    O altă cercetare, efectuată în Coreea de sud şi publicată în 2007 în jurnalul BioFactors, a susţinut că persoanele diagnosticate cu diabet ar trebui să bea mai puţin ceai verde după ce studiile efectuate pe animale au demonstrat că un aport crescut din această băutură ar putea provoca o creştere a nivelurilor glicemiei la şoarecii cu diabet.

  • „Nu vă învinovăţiţi după abuzurile de Sărbători!” Sfaturile nutriţioniştilor pentru cei care au exagerat cu mâncarea şi alcoolul

    Nutriţioniştii spun că efectele exagerările din perioada Sărbătorilor, cu mese multe şi copioase, ore de masă neobişnuite, porţii mari şi gazde care nu se pot refuza, pot fi depăşite „uşor şi rapid”, fără panică, atitudine de autopedepsire, fără cântar sau înfometare, prin strategii simple şi uşor de aplicat.

    „În primul rând, fără vinovăţie! E momentul să fim buni cu noi şi să nu punem presiune suplimentară într-o perioadă în care este necesară automotivarea. Ieşirea din formă trebuie acceptată ca o stare temporară şi total reversibilă. O abordare negativă sau o atitudine de autopedepsire nu sunt benefice şi crează stres emoţional. Un studiu clinic recent efectuat în Noua Zeelandă pe 300 de subiecţi care au consumat tort de ciocolată a arătat că persoanele care au consumat desertul cu vinovăţie au avut o creştere ponderală mai mare decât cele care s-au bucurat de aceeaşi cantitate de desert”, a declarat, pentru AGERPRES, medicul nutriţionist Lygia Alexandrescu.

    Totodată, medicul spune că Sărbătorile înseamnă mai multă sare consumată şi porţii mai mari decât în mod obişnuit, iar cântărirea imediat după această perioadă nu reflectă o greutate corporală reală, putând produce panică şi demotivare, de aceea ar fi de preferat ca această cântărire să fie făcută după 2-3 zile de revenire la programul alimentar normal.

    Nutriţionistul ne recomandă să începem recuperarea după Sărbători printr-o curăţenie în frigidere. „La noi la români, după Sărbători rămân cantităţi uriaşe de mâncare, motiv pentru care se găsesc mereu scuze şi se continuă astfel excesele culinare. Există întotdeauna persoane care au nevoie de ajutor şi acesta ar fi un moment bun de a le face un bine acestora donându-le mâncarea rămasă. Tot bine ne facem şi nouă, pentru că un frigider lipsit de ispite înseamnă o recuperare mai uşoară după Sărbători”, spune Lygia Alexandrescu.

    Potrivit acesteia, o dietă fadă sau de înfometare este cea mai păguboasă alegere, pentru că rezultatele se obţin rapid, însă ele nu sunt de durată. După Sărbători trebuie să se revină la o dietă echilibrată, uşor redusă caloric, pentru a corecta efectul exceselor alimentare din această perioadă. Este foarte utilă şi recomandată o mărire a cantităţilor de alimente bazice, alcaline. Din dieta întregii familii nu trebuie să lipsească legume şi fructele proaspete, cereale integrale bogate în fibre, proteinele de natură superioară din peşte şi lactate fermentate (chefirul, sana, laptele bătut).

    „Câteva variante de mic dejun de revenire după Sărbători ar putea fi: fulgi de ovăz cu fructe proaspete, musli cu suc proaspăt de grapefruit sau salată de fructe proaspete. Pentru prânz ar putea fi considerate următoarele variante: supă sau ciorbă de legume cu fulgi integrali de secară sau de ovăz, salată de crudităţi cu seminţe de dovleac, orez fiert cu ciuperci şi salată de crudităţi, salată crudităţi cu nuci şi chefir, avocado proaspăt cu salată de rădăcinoase şi zeamă de lămâie, cartof copt în coajă, legume la cuptor. Cina ar putea consta în unul din următoarele feluri: ghiveci de legume, legume pe grill cu zeamă de lămâie şi usturoi şi file de peşte alb la grătar, chefir cu mămăliguţă, chefir cu făină de in”, spune medicul nutriţionist citat de Agerpres.

    Ea spune că în această perioadă trebuie să fim prieteni cu apa şi ceaiul de plante. „Apa şi ceaiul de plante cu lămâie sunt principalii reprezentanţi ai lichidelor care hidratează şi menţin sănătatea. „Din punct de vedere cantitativ, pentru majoritatea oamenilor care trăiesc într-un climat cu temperatură şi umiditate echilibrate, 30 ml /kg corp/zi de apă ar putea fi suficienţi pentru o buna desfăşurare a proceselor vitale. În cazul special al regimurilor alimentare de re-echilibrare, consumul de apă este cardinal întrucât în faza iniţială a regimului se pierde în special apa care trebuie să fie înlocuită pentru a evita deshidratarea. Apoi viteza cu care ardem calorii este un proces chimic care cere prezenţa apei. De asemenea, apa ajută la eliminarea deşeurilor acumulate în colon şi un aport suficient de apă ajută la prevenirea constipaţiei. În acelaşi timp, apa nu trebuie folosită ca substitut alimentar sau pentru a linişti apetitul”, explică nutriţionistul.

    Pe de altă parte, medicul ne îndeamnă să ieşim cât mai mult la plimbare în această perioadă.

    „Mişcarea înseamnă sănătate, vitalitate şi echilibru şi a face mişcare înseamnă inclusiv a merge. Din ce în ce mai multe studii clinice confirmă tot mai multe beneficii ale simplului mers pe jos: îmbunătăţeşte activitatea cardiacă, circulaţia sanguină, stimulează arderile şi creşte viteza metabolică, ajută la scăderea în greutate, îmbunătăţeşte digestia, reduce stresul, încetineşte procesul de îmbătrânire, îmbunătăţeşte memoria şi starea de bine”, ne mai sfătuieşte medicul nutriţionist Lygia Alexandrescu.

  • Cârja – Ziariștii

    POVEȘTI LA GURA SOBEI (8)

    Cârja

    Taică-meu – fie-i ţărâna uşoară! – a umblat în cârje timp de 13 ani. Din 1978, când i-au fost amputate labele picioarelor (suferea de arterită), până în 1991, când a căzut la pat pentru multă vreme, paralizat de un atac cerebral.

    În cei 13 ani a folosit mai multe perechi de cârje. Şi le confecţiona singur, din lemn de frasin, de salcâm sau de brad; uneori chiar de tei, că era mai uşor. Un prieten i le despica la gater, iar el le trăgea la rindea, le lustruia cu glaspapir şi le fixa în şuruburi.

    Îşi îngrijea cârjele ca pe propriile picioare. Când mergea la zidărie – pentru că el continua să ridice case, să zugrăvească odăi şi să repare sobe, luându-mă pe mine ca salahor sau ucenic de zidar -, ţinea cârjele alături de el, lângă ligheanul cu mortar şi la nevoie sus, pe schelă, ca să se deplaseze de colo-colo.

    Când mergea la heleşteie, să dea cu undiţa după un clean, o ştiucă sau un caras, îşi punea cârjele la umbră, să nu le ardă soarele, şi îşi dădea drumul pe fund, pe povârniş în jos, până la două palme de marginea apei.

    Când se făcea adălmaşul, la sfârşitul vreunei lucrări, îşi fixa cârjele sub masă, luându-le parcă martore la noua lui ispravă de zidar.

    Când aduna prune sau corcoduşe în grădină, îşi rezema cârjele de tulpina pomului şi se târa pe fund, sprijinindu-se în mâini, cu dexteritatea unui acrobat.

    Când făcea cu căzănelul, sub acoperişul pe care se auzeau stropii ploilor reci de toamnă, îşi folosea cârja pentru a înteţi sau a domoli focul, aşa încât să iasă ţuica la timp şi s-o deguste şi el fără teama că o va lua borhotul la vale din cauza presiunii din alembic. Și tot cu cârja scormonea în jăratec după cartofii copţi ori întorcea porumbii-de-lapte de pe o parte pe alta, să nu se facă scrum.

    Când era singur şi avea nevoie de lemne de foc, îşi făcea braţul cârlig şi apuca vreo câteva bucăţi de stejar uscat, iar cu cealaltă mână se proptea într-o cârjă, şi aşa ducea braţul de lemne în casă, la gura sobei.

    Când stăteam în bătătura casei de la Brădiceni şi ne spunea poveşti din timpul războiului, cu nemţii care le dădeau copiilor ciocolată şi cu ruşii care le-au furat o oaie, ori din timpul milităriei sale aventuroase şi al şcolii de meserii de pe Valea Oltului, apuca o cârjă şi ne arăta cu ea direcţia, uite, acolo sus, la munte, m-am ascuns trei săptămâni, cu Jean al Băboaicii, în fânarul unei babe, când au trimis potera după noi să ne ducă în arestul garnizoanei.

    Seara, înainte de culcare, ungea cârjele cu vaselină pe la încheieturi şi le punea la marginea patului, rezemate de perete, mulţumit că peste noapte nu are să le plouă. Când le ungea cu vaselină, o făcea cu o atenție specială, aşa cum îşi ungea picioarele cu gaz-de-lampă, ca să le ferească de reumatism.

    În nopţile lungi de iarnă folosea o cârjă ca să împingă lemnele mai spre fundul sobei, ca să se coacă merele din cuptor şi să prindă aromă gutuile de pe brâul sobei.

    Era maestru al deplasării cu cârjele. Şi le fixa la subţiori şi se proptea în ele, cu mâinile sale puternice de zidar, apoi îşi balansa corpul, ajutându-se de cioturile picioarelor. Ceea ce urma era magie curată: bătrânul prindea o viteză uluitoare, plutind parcă pe deasupra pământului şi dispărând în scurtă vreme după cotul uliţei, pe drumul spre heleşteie…

    A folosit cârjele timp de 13 ani, ca unică posibilitate de deplasare prin hârtoapele uliţei, şi nu s-a smiorcăit vreodată că i-a rupt cineva cârja. Dacă vreuna a cedat, bătrânul a reparat-o ori a înlocuit-o cu alta, dar de plâns, nu s-a plâns niciodată. Şi-a purtat necazul şi suferinţa şi cârjele cu demnitate, niciodată cu resemnare.

    Cele două cârje, întotdeauna meşterite de el, făceau parte din el, erau a doua pereche de picioare. Mie, copil fiind, chiar aşa mi se părea: că i-au mai crescut două picioare de lemn, la fel cum Meşterului Manole – tot zidar şi el – îi crescuseră aripi de şindrilă.

    Atunci, în copilărie, am avut mereu impresia că în nopțile ploioase de vară, când cântau greierii sub fereastră, cârjele tatălui meu vor înfrunzi şi le vor creşte lăstari lungi, precum nuielele de salcie plângătoare…

    Citiți și alte povești la gura sobei:

    7. Ulița cu garduri de ulucă

    6. Căsuța din poveşti

    5. Coricovul

    4. Dudul

    3. Primiți cu Moș Crăciun?

    2. La săniuș

    1. Pițărăul

  • Ulița cu garduri de ulucă – Ziariștii

    POVEȘTI LA GURA SOBEI (7)

    Ulița cu garduri de ulucă

    Minunate imagini, cele cu fețele brăzdate de vremuri ale bunicilor noștri! Mă regăsesc în ele, pentru că am copilărit într-o curte binecuvântată de bunici, am alergat cu picioarele goale pe o uliță neasfaltată, dar bine rânduită, străjuită de garduri de ulucă, printre cârduri de găște și de rațe, zbenguindu-ne cu câinii și jucându-ne cu pisicuții.

    Acolo, în acei ani magici, am învățat să prețuim pâinea scoasă din vatră și laptele muls de la vacă, am pus arpagicul în pământ ca să scoatem ceapa, am trăit bucuria de a ne hrăni cu roadele pămânului.

    Am mers cu vitele la păscut și ne-am înfrățit cu codrul. Am prășit porumbii sau cartofii, am cosit fânul, l-am luat în furci și l-am încărcat între loitrele carelor la care înjugam dragele noastre văcuțe.

    Toamna ne aducea culesul strugurilor, bucuria mustului și claca voioasă de la depănușatul porumbului. Iarna – derdelușul, săniușul, focul jucăuș din sobă, mirosul gutuilor strecurate în cuptor. Primăvara – fuga prin pădure după ghiocei, găinușe, cocoșei, brebenei și viorele. Vara – răcoarea zăvoaielor, apa cristalină din izvoare și scăldatul în gâldanele Bâlții ori în lacurile din Cioropei.

    Dar câte n-am făcut, isprăvi și ștrengării deopotrivă! Deși au trecut anii, n-am uitat nimic. Sunt amintirile cele mai dragi, care mă vor însoți până la finele drumului pe acest pământ. Și care mă trag, magnetic, spre rădăcini.

    Imaginile acestea stârnesc furtună printre amintiri. Ele reînnoiesc speranța regăsirii drumului de întoarcere spre ulița cu garduri de ulucă.

    Fericiți cei care știu că vor găsi în prag fața brăzdată a bunicilor ori mâinile muncite ale părinților!

    Citiți și alte povești la gura sobei:

    6. Căsuța din poveşti

    5. Coricovul

    4. Dudul

    3. Primiți cu Moș Crăciun?

    2. La săniuș

    1. Pițărăul

  • Căsuța din poveşti – Ziariștii

    Căsuța din poveşti – Ziariștii

    POVEȘTI LA GURA SOBEI (6)

    Căsuța din poveşti

    Mi-e dor de căsuța bunicilor, care arăta precum cea din fotografie.

    O căsuță cu două odăi, în care au crescut opt copii, zeci de nepoți și strănepoți. Și nu s-au plâns niciodată că nu e loc.

    O căsuță înjghebată din bârne de stejar și acoperită cu șindrilă. Pereții erau văruiți în alb, iar pe jos era lut galben, bine bătătorit și acoperit ici-colo cu preșuri țesute la război.

    O căsuță cu târnaț (pridvorul oltenesc) și cu scară de lemn. Podul ținea și loc de afumătoare, unde iarna atârnau cârnații și fâșiile de slănină.

    O căsuță în care bunica țesea la război, iar bunicul făcea focul dis-de-dimineață și punea pe plită oala de ceai sau fierbea laptele muls în zori.

    Și tot bunicii, ca doi vrăjitori, coborau în fiecare zi gutui și mere din fânar sau le aduceau din beci, pentru a le pune pe brâul sobei, ori băgau o jumătate de dovleac în cuptor.

    Dar casa bunicilor nu mai e… A rămas doar amintirea ei, laolaltă cu amintirea unor oameni buni, cărora Dumnezeu le-a dăruit 91 și, respectiv, 89 de ani.

    Bunicul fusese rănit în primul război mondial și hăituit de comuniști după cel de-al doilea. Bunica a hrănit zeci de guri flămânde, din grădina ei magică, în care ne-a învățat pe toți să dăm cu sapa și, prin dărnicia pământului, să producem roade. De toate avea Baba (așa îi ziceam): roșii, castraveți, ardei, fasole de mai multe feluri, cartofi, ceapă, usturoi, morcovi, porumb, cocoșei (un soi de porumb mărunțel, pentru făcut floricele pe plita încinsă – pop-cornul de azi), dovlecei, pepeni galbeni, lubenițe verzi cu miezul roșu, sfeclă, hrean, pătrunjel, mărar, țelină, izmă (mentă), cimbru, busuioc… plus mere, pere, prune, gutui, cireșe, vișine, zmeură, agrișe, coacăze… și câte-oi fi uitat…

    De toate avea Baba în grădina ei miraculoasă, al cărei pământ negru și curat, pe alocuri pietros, ne învăța de mici, pe când mergeam de-a bușilea, să-l zgârmăm cu ghearele, să-i simțim mirosul reavăn, să-l gustăm – da, să-l gustăm -, să-l îndrăgim ca pe o ființă deosebită, să-l facem parte din sufletul nostru, oriunde ne-or duce drumurile vieții…

    După bunici și după căsuța lor de poveste vom ofta toată viața. Doar pământul a rămas, așteptându-ne să-l răvășim cu săpăliga sau cu cazmaua, pentru a ne dărui hrana lui curată. Pentru a ne dărui viață.

    Citiți și alte povești la gura sobei:

    5. Coricovul

    4. Dudul

    3. Primiți cu Moș Crăciun?

    2. La săniuș

    1. Pițărăul