Categorie: Opinii

Pentru a-şi pune în practică viziunea hidoasă, regimurile totalitare au nevoie de braţe tari, gata oricând să-şi păteze mâinile cu sângele inocenţilor. Dacă pentru regimul comunist Securitatea întreţinea teroarea, pentru dictatura PSD-istă câinele de pază se numeşte Jandarmeria Română!

România ultimilor trei ani a cunoscut un profund regres al democraţiei şi statului de drept. Încă din primele zile, guvernarea PSD a debutat cu dorinţa vădită de a transforma legea în fărădelege şi adevărul în minciună. Prima grijă a noii puteri nu a fost fericirea plebei, ci scăparea de puşcărie a lui Liviu Dragnea, care folosise banul public în interesul partidului. Mesajul era clar: liber la furat!

600.000 de oameni au înfruntat gerul aprig de februarie 2017, simţind în nări pericolul, precum căprioara haita lupilor ce se apropie să sfâşie. O Românie întreagă încremenise, scandalizată de teatrul legislativ grotesc, în regia lui Liviu Dragnea. Actorul principal era Florin Iordache, un impostor analfabet, ajuns, nici el nu ştie cum, ministru al Justiţiei. Sala de spectacol era mare, cât o ţară, iar spectatori, un popor întreg.

Ordonanţa lui Iordache, supranumit Ciordache sau Altă întrebare, nu purta doar un număr cu presupus ghinion, 13, ci şi otrava infracţională a unei găşti mafiote, ce confiscase Parlamentul şi Guvernul. Statul român era prizonier, capturat de uriaşa caracatiţă a corupţiei. Puterea PSD-istă dădea semne că se transformă în regim, cu apucături totalitare.

Neamul românesc nu a dus vreodată lipsă de trădători. Istoria autohtonă confirmă tradiţia duplicităţii şi complicităţii. Şi de data aceasta, lacheul de serviciu sau sluga păcătoasă a mai marilor zilei nu a întârziat să apară. Încă din zorii revoltei populare, s-a făcut remarcat excesul de zel al Jandarmeriei Române, care s-a făcut preş în faţa faraonului din Teleorman.

Reprimarea libertăţii de exprimare a celor care îndrăzneau să conteste abuzul de putere al guvernanţilor, ridicarea de pe spaţiul public şi amendarea protestatarilor paşnici, privirile pline de ură ale jandarmilor înarmaţi ca pentru război, toate acestea s-au transformat din amintiri post-decembriste în realitate actuală.

Toţi cei care nu şi-au găsit locul în noua ordine PSD-istă, şi-au găsit un loc în dubele Jandarmeriei Române. La Bucureşti, Iaşi, Cluj, Topoloveni, Constanţa, dar şi alte locuri din ţară, recolta Jandarmeriei realiza depăşirea planului la hectarul de demonstranţi, stimabili, dar umflaţi pe sus, ca-n Caragiale. Democraţia devenea o amintire, iar dictatura o certitudine.

Totul a culminat la 10 august 2018, la Mitingul Diasporei, când Jandarmeria Română a dovedit că nu şi-a uitat originea de trupă de bătăuşi a Securităţii ceauşiste. Voinicii cu minte mică au transformat Piaţa Victoriei din Bucureşti într-un Tiananmen contemporan, lăsând Occidentul cu gura căscată.

Peste 300.000 de demonstranţi paşnici au fost bătuţi, fugăriţi de tunul cu apă, călcaţi de copitele cailor şi gazaţi cu butelia, de la centimetri distanţă. Mame cu copii în braţe, tineri şi bătrâni, jurnalişti români şi străini, turişti israelieni şi nu doar, deveneau victime. Liviu Dragnea şi camarila PSD-istă îşi răstigneau propriul popor, cu ajutorul Jandarmeriei Române, pusă în slujba hoţiei şi imposturii. Cinic, la 1 Decembrie, aceeaşi Jandarmerie Română defila pe sub Arcul de Triumf, cu mănuşi albe.

După 30 de ani de la căderea comunismului, România trăia, din nou, teroarea represiunii unei dictaturi. Bilanţul era tragic: 440 de răniţi, dintre care 65 au fost duşi de urgenţă la spital. Fundamental, cel mai grav, o ţară întreagă era în stare de şoc. Piaţa Victoriei devenise a înfrângerii, loc în care democraţia primise după ceafă scatoalca dictaturii de Teleorman.

A trecut un an de la episodul Pieţei Victoriei. Mai marii Jandarmeriei Române, care au dat ordine directe trupelor din Piaţă, nu privesc soarele printre gratiile Rahovei, ci din limuzine scumpe, plătite din bani publici. În loc să fie judecaţi şi condamnaţi pentru tentativă de genocid, au fost mutaţi, strategic, în alte funcţii, bine plătite.

Un exemplu, Fantoma Albă, colonelul Cătălin Paraschiv, ce smulgea telefoanele din mâinile jurnaliştilor şi ordona jandarmilor să bată civili inofensivi, nu doar că nu e condamnat la ani grei de temniţă, ci a primit o nouă misiune: va păzi Centrala de la Cernavodă. Aşadar,regimul are mereu grijă de uneltele sale fidele!

În continuare, Jandarmeria Română rămâne dulăul de pază al PSD-ului, aşezat la piciorul stăpânului, aşteptând să-şi primească osul cuvenit în schimbul prestaţiei prompte, sălbatice şi odioase împotriva oricui încearcă să scape din ţarcul dictaturii PSD-iste.

Recent, la Constanţa, o mână de protestatari paşnici au îndrăznit să fluture pancarte cu mesaje împotriva PSD-ului şi a Vioricăi Dăncilă. Imediat au fost înconjuraţi de 40 de jandarmi, ostracizaţi şi amendaţi. Concluzia e că s-a schimbat doar stăpânul. Nu e Dragnea, e Dăncilă. Câinele de pază e acelaşi: Jandarmeria Română!

Se impune, dacă nu desfiinţarea, măcar reformarea din temelii a acestei instituţii, care, prin agresivitate faţă de cetăţeni şi slugărnicie faţă de putere, aduce aminte de fosta Securitate a lui Nicolae Ceauşescu. Românii şi siguranţa lor merită mai mult decât o bandă de tâlhari în uniforme, ce bat şi gazează oameni paşnici la drumul mare, în serviciul borfaşilor ajunşi la cârmă.

La 30 de ani după căderea regimului comunist din România, PSD demonstrează că a păstrat toate reflexele PCR-ului. Democraţia şi libertatea de exprimare, garantate de Constituţie, reprezintă pentru PSD-işti noţiuni abstracte, pe care aceştia le calcă sub copite de fiecare dată când au prilejul, prin unealta lor, Jandarmeria Română.

Politica pumnului în gură şi băgarea sub preş a gunoiului, dar şi furtul din banul public, sunt adevăratele vocaţii şi talente ale PSD-iştilor, singurele criterii după care aceştia îşi reglează busola, într-o Românie tot mai debusolată.

Ce trebuie să nu uite mai marii şi mai micii Jandarmeriei Române este că dictaturile trec şi vine ziua judecăţii, când faptele netrebnice se plătesc. Ce nu trebuie să uităm noi e că democraţia e ca floarea din glastră, ce trebuie udată zilnic, altfel moare sugrumată de mâna borfaşilor şi a slugilor lor!

Vă mulțumim că, printr-o donație AICI, susțineți ZIARISTII.COM!

CITIȚI ȘI:

* VIDEO. Priviți aceste imagini! „Unchiul” Cumpănașu are privire de nebun și răcnește gutural. Gura lui lucrează ca o pompă de desfundat WC-uri

* VIDEO. Cumpănașu, furios că nu e păzită de jandarmi și mama sa, când strânge semnături! Se simte spionat, zice că renunță la protecția Jandarmeriei. Urlă că e datoria noastră să-i asigurăm paza, pentru că el luptă pentru popor!

* VIDEO. Cumpănașu a mințit: n-a făcut niciun preinfarct, ci a simulat la RTV! Jandarmul care-l păzește a sunat la 112 și tot el l-a dus la spital

* MEGA-HOȚ. Cumpănașu ne-a furat și de Centenar, în cârdășie cu PSD! Ministerul Culturii i-a plătit 1.000.000 de lei pe trei broșurele cu texte copiate de pe internet

* Cumpănașu și-a „negociat” drepturile de autor cu soția sa! Rezultatul: 178.000 de euro furați din bani publici

* VIDEO. Delirul lui Cumpănașu, după Țebea: „Vom câștiga alegerile prezidențiale! Întregul popor român este alături de noi!”

* Te-am prins, țeparule! Cumpănașu a luat un apartament de lux de la Protocolul de Stat, din care și-a inundat vecinii, fără a-i despăgubi

* Triunghiul morții pentru Mario Iorgulescu: alcool – cocaină – viteză. Se drogase la poker și era în pragul comei alcoolice

* CTP despre „cioporul de maimuțe” din politică. „Meleșcanu e o hârcă ceaușistă, vrea să putrezească în scaunul ăla”

* VIDEO. Prima zi de școală a Sorinei la New York. Pasagerul din School Bus și cei doi prieteni lățoși

Mâna episcopului ajunsă în mâna lui aspră și bătătorită i-a amintit că și el, țăranul, există, contează și e parte a întregului.

Când spui sat mintea fuge spre glodul uliței, wc-ul din fundul curții și crâșma care-și termină stocul de bere la 10 dimineața. Tinerii au plecat, mai întâi la oraș, apoi afară, departe, în țări prospere.

În fața caselor, pe băncuțele de la porți, stă câte un bătrân sprijinit în baston. Sunt singuri și bolnavi, cu bani puțini și drămuiți pentru medicamente și curent. Copiii îi vizitează rar și în grabă, mai mult bifând decât iubind. Dacă au noroc, o dată la patru ani le bate-n ușă câte un primar darnic, blindat de sacoșele umflate cu ulei și făină.

Bolnavi și abandonați, batrânii satelor noastre au puține satisfacții. Pentru mulți credința în Dumnezeu și speranța vieții eterne au rămas singurele bucurii tainice ale unor inimi triste. Preotul satului le trece rar pragul, și atunci mai mult pentru a lua decât a da.

Veți spune, poate, că exagerez, că sunt pesimistul de serviciu într-o lume, dacă nu perfectă, măcar decentă. Și totuși, am trăit în casa bunicilor, la țară, în miros de fân și lemn ars, ascultând poveștile celor de pe băncuțe, în serile lungi ale verii.

La ei și viețile lor m-am gândit când am văzut fotografia de mai sus. M-am umplut de bucurie. Am știut, fără să mi se spună, că bătrânul acela, pentru o clipă, a fost fericit. Mâna episcopului ajunsă în mâna lui aspră și plină de bătături i-a amintit că și el, țăranul, există, contează și e parte a întregului.

Într-o clipă, drumul de la vlădică la opincă s-a topit într-un ocean de umanitate și prietenie. O sută de pensii și un camion cu medicamente de-ar fi primit și tot n-ar fi fost fericire mai mare decât un episcop care-i trece pragul, lui, țăranului.

Am cunoscut, filmat şi văzut mulţi episcopi ortodocşi, români şi greci, în ipostază liturgică, cu soboare de zeci de preoţi şi coruri care cântau sublim.

Totuşi, pentru mine, cea mai frumoasă postură în care poate fi un episcop este în această fotografie. Nici nu vă puteţi închipui ce înseamnă pentru un om de la ţară, ajuns la o sută de ani de viaţă, prezenţa unui episcop în curtea sa, în camera unde i s-au născut copiii şi colţul în care se roagă.

Este ca şi cum Însuşi Dumnezeu a venit să-l vadă şi să dea mâna cu el.

De astfel de fotografii avem nevoie ca de aer.

sursa foto: Facebook/Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului

Când mărturisitorii lui Dumnezeu nu mai sunt de găsit acolo unde e firesc să fie, începem să-i găsim pe stadioane, inventându-i.

O cruce mare și un stadion întreg care-și ține respirația. Simona Halep câștigă, din nou. E cea mai bună din lume și e româncă! Ne mândrim cu ea!

Ce nu știam însă e că Simona este mărturisitoare. A avut curajul nebun ca acolo, în inima Occidentului decăzut moral şi spiritual, să-L mărturisească pe Hristos, prin semnul crucii. Doar și-a făcut cruce, nu?

Umblă vorba că după un meci al Simonei un întreg stadion s-a călugărit, în frunte cu jucătoarea adversă, care a fost pusă stareţă. Pe teren s-a construit o biserică, iar spectatorii s-au apucat să bată toaca şi să tragă clopotele, pe ritmuri de „Doamne miluieşte!”.

Parcă-L și văd pe Dumnezeu cum stă pe gânduri, având de ales între milioanele de copii muribunzi din Africa și cupa Simonei Halep. Desigur, azi o ajută pe Simona Stavrofora, mărturisitoarea. Pe adversară n-o ajută pentru că Dumnezeu îi urăşte pe cei fără de cruce.

Ce teatru absurd! Crucea Simonei, făcută pe stadion, nu e mărturisire, ci doar un gest-reflex, menit să atragă după sine confort emoțional și financiar. Un fel de troc. Eu fac cruce, Tu dai cupa. Nu are nimic de-a face cu mărturisirea lui Dumnezeu în faţa lumii, chiar dacă Simona, aşa cum ştim, crede sincer în Dumnezeu, în plan personal.

Crucea făcută la meciuri este o obişnuinţă în rândul marilor sportivi ai lumii, care o fac din superstiție, unii dintre ei între două cluburi și o liniuță de cocaină, prizată prin toalete.

Simona nu este mărturisitoarea lui Hristos, deoarece ea însăși nu vrea să mântuiască pe nimeni, ci doar să câștige o cupă și niște bani. Evident, nu e nimic greșit, dimpotrivă.

Caracterul Simonei este, fără îndoială, unul remarcabil. Totuși… Dacă Simona Halep e mărturisitoare, ce sunt milioanele de martiri creștini din primele secole?

Problema nu este Simona. Cu ea ne mândrim, căci ne dă motive de bucurie într-o Românie în care puțini o mai fac. Drama este percepţia noastră despre ea, percepţie confuză, alimentată de un pseudocreştinism superstiţios, în care Dumnezeu face adevărate acte de magie neagră.

Simona Halep nu luptă pentru România, ci pentru ea, și bine face. Faptul că e româncă este rodul hazardului, iar România nu a contribuit cu nimic la succesul ei. Pentru România au luptat soldații români din cele două Războaie Mondiale, care şi-au lăsat oasele prin râpe.

A fi mărturisitor al lui Hristos înseamnă mult mai mult. Cam cât temnițele comuniste în care au murit mulţi dintre cei care chiar L-au mărturisit pe Dumnezeu.

Adevărata mărturisire a lui Dumnezeu e un mod de viață. Din păcate, atunci când mărturisitorii lui Dumnezeu nu mai sunt de găsit acolo unde e firesc să fie, începem să-i găsim pe stadioane, inventându-i.

Curg valurile indignării pe conștiințele neprihănite. Afterhills şi Untold, aceste festivaluri țâșnite din iad, aceste demonice expresii ale necredinței plăsmuită între coarnele lui Sarsailă, răpesc sufletele tinerilor neamului românesc, cuminte și credincios, îmbrăcat în ia înflorată, a străbunilor.

Atitudini vecine cu fanatismul ISIS au izbucnit după ce la Cluj a avut loc Untold, iar recent, la Iaşi, Afterhills, festivaluri de muzică și artă. În paralel, tot la Iași, a fost ITOM, Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din Moldova. Toate bune, până ce au început comparațiile. „Ei, acolo, la Afterhills, adică la zbânțuială, iar noi, aici, la rugăciune și credință.” Ei, cu dracu’, noi, cu Domnul!

Desigur, sunt lăudabile acţiunile ce strâng la un loc tineri, însă cu o condiţie. Aceste demersuri trebuie să construiască punţi între tinerii Bisericii şi lumea de afară, nu să le dărâme. Lumea nu este duşmanul care stă mereu la pândă, gata să sară la gâtul celor care lasă garda jos, într-un moment de neatenţie.

Cea mai nocivă atitudine e cea care împarte oamenii în tabere. Aşa iau naştere zidurile, dincolo de care ochii nu se mai văd, iar inimile nu se mai simt. Aşa au început războaiele, genocidul şi tot ce e mai rău pe lume.

Lipsa de iubire, sentimentul de trib exclusivist care are bilet spre Rai, la clasa I, pornirea certăreață asupra celor care nu-L văd pe Dumnezeu cum o facem noi, asta e otrava, care sapă la temelia neamului românesc.

Când cei care au mers acum la Untold şi Afterhills vor simți iubirea lui Dumnezeu, prin Biserică, pacea și bucuria revărsate asupra lor, vor veni și nu vor mai pleca niciodată.

Abia în clipa când îi vom trata pe toți oamenii ca pe egalii noștri, și nu ca pe niște biete ființe cu handicap, ce nu s-au învrednicit de revelațiile noastre spirituale, abia atunci împlinim voia lui Dumnezeu.

Cei care au fost dincolo, la muzică şi dans, şi nu la vreo pioasă îmbrobodire de baticuri, nu s-au lepădat de Dumnezeu, nu au iscălit, eventual cu sânge, vreun pact cu diavolul, devenind antihriști. Îmi aduc aminte de celebrul Sataniștii din Colectiv.

De fapt, dacă e să fim sinceri, nu știm care „tabără” are mai multă credință în Dumnezeu. Încă nu a venit prigoana, care să o testeze, ca în cazul familiei Brâncoveanu. S-ar putea să avem surprize.

Nu avem monopol pe Dumnezeu. El nu e o găină neputincioasă, pe care o mânăm de la spate, cu bățul, spre ograda noastră. El este atotputernic, în tot Universul.

Hristos e prezent și la Afterhills şi la Untold, cum e și la ITOM, dar şi în Africa, în preajma copiilor muribunzi, și oriunde sunt oameni, creația Sa, pe care o iubește. Noi, ce-i drept, nu prea ne iubim, decât cu termeni și condiții, precum garanția la mașina de spălat.