Categorie: Opinii

  • La moartea unui trădător: generalul Marin Dragnea. Rușinosul omagiu adus de ministrul Apărării unei relicve a ocupației sovietice

    Impostorii presei plaiurilor mioritice post-decembriste își arată iarăși fața hidoasă. Într-un avânt idiot, jurnaliști de la importante instituții de presă naționale românești titrează cu litere de-o șchioapă: „Doliu în Armata Română. A murit generalul Marin Dragnea, veteran de război!”

    Cât de ticălos să fii, încât să faci erou și mare personalitate a Armatei Române dintr-un trădător nenorocit, care a adus mult rău țării noastre?

    Cât de politruc nemernic să fie funcționarul Ministerului Apărării Naționale care, într-o postare pe un blog al ministerului, îl gratulează pe trădătorul mort cu apelativul „distinsul veteran”?

    Cât de dezinformat și lipsit de onoare militară este generalul Nicolae Ionel Ciucă, ministrul Apărării Naționale, încât să dea onorul unui trădător, ignorând răul imens pe care acest individ l-a făcut țării și Armatei Române prin trădările comise?

    Zice generalul-ministru, într-un fel de delir cu pretenții de laudatio postumă:

    „Într-un asemenea moment, în care am pierdut nu numai un mare general al armatei române, ci un mare om, care a lăsat în urmă o viață și o carieră exemplară, cuvintele rostite nu reuşesc să exprime tot ceea ce am dori să spunem.

    Generalul Marin Badea Dragnea, un militar desăvârşit, călit la flacăra înaltelor idealuri ale dragostei faţă de ţară, a trecut astăzi la cele veșnice.

    Ofițer de carieră al Armatei României, generalul Dragnea a fost un model pentru multe generații de militari. Ne-a învăţat cu eleganţă lecţia demnităţii şi a patriotismului, dovedindu-ne că iubirea de Patrie este cea mai nobilă virtute pentru care merită şi trebuie să lupţi până la sacrificiul suprem.

    Generalul Dragnea îşi va reîntâlni, în Ceruri, mulţi dintre camarazii pentru demnitatea cărora a luptat cu atâta patimă, atât ca ofiţer şi general activ al armatei, cât şi după trecerea în rezervă. (…)

    De numele generalului Dragnea este legată și o altă perioadă din istoria României, în care sportivii noștri obțineau rezultate deosebite la Jocurile Olimpice. În cei 12 ani în care a ocupat funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român, țara noastră a obținut cele mai mari succese sportive la Jocurile Olimpice de la Montreal (1976), Moscova (1980) și Los Angeles (1984), având unele dintre cele mai bune clasări din toate timpurile. (…)

    A fost o legendă încă din timpul vieţii şi va rămâne, cu siguranţă, un exemplu de virtute, de onestitate, un model de conduită pentru multe generaţii de ofiţeri de acum înainte.

    În calitate de ministru al apărării naţionale şi de militar care păstrează în suflet, cu mândrie, valorile fundamentale ale ostaşului român – onoarea, demnitatea, disciplina şi solidaritatea – vă prezint, Domnule General Marin Dragnea, onorul întregii Armate Române.

    Vă vom păstra o veşnică preţuire şi amintire şi vă asigurăm că vă vom urma exemplul, împlinind datoria sacră de a lupta cu tenacitate şi determinare pentru promovarea şi apărarea intereselor de securitate ale ţării, oriunde şi oricând ni se va cere, aşa cum dumneavoastră, bunule şi brav camarad de arme, ne-aţi învăţat„.

    Odios omagiu! Oare acești pigmei din presa națională și din birourile elegante ale MApN nu cunosc cine a fost, cu adevărat, militarul trădător și politruc Dragnea Marin Badea?

    Să le reamintim!

    Trădătorul Dragnea – de la dezertor înrolat în Divizia „Tudor Vladimirescu” la coordonator al represaliilor militare împotriva revoltei anticomuniste a studenților timișoreni din 1956.

    Dragnea Marin Badea a luptat ca soldat al Armatei Române, înaintat apoi la gradul de sergent, pe Frontul de Est, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. În anul 1942 cade prizonier la sovietici. În prizonierat fiind, acceptă să trădeze jurământul de credință și loialitate față de Țară, depus ca militar al Armatei Regale Române, înrolându-se ca voluntar în Divizia „Tudor Vladimirescu”, constituită de sovietici în 1943 din soldați și ofițeri români dezertori. În cadrul Diviziei „Tudor Vladimirescu” este înaintat la gradul de sublocotenent, în anul 1944. Cei care coordonau operațiunea de îndoctrinare a militarilor din diviziile de trădători „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan” erau cominterniștii Ana Pauker și Valter Roman (tatăl lui Petre Roman), care în timpul războiului au stat în Uniunea Sovietică.

    În perioada ocupării României de Armata Roșie, trădătorul Marin Badea Dragnea este avansat la gradul de locotenent și numit, în octombrie 1947, locțiitor politic al comandantului Batalionului 3 Tancuri din Brigada 3 Tancuri. Aceeași funcție de militar politruc o ocupă în perioada 1949-1952 în cadrul mai multor unități ale Armatei Române: Divizia 2 Vânători de Munte, Divizia 5 Infanterie, Divizia 1 Vânători de Munte și Divizia 57 Vânători de Munte. De precizat că locțiitorul politic era trimisul Partidului în unitatea militară și se ocupa, printre altele, cu învățământul politic al cadrelor militare, adică îndoctrinarea ideologică a soldaților și ofițerilor români stabilită de puterea comunistă de la București, la ordinul lui Stalin.

    Între 1952-1954, Dragnea Marin Badea urmează cursurile Academiei Marelui Stat Major al URSS, fiind instruit în spiritul loialității față de Uniunea Sovietică și de interesele militare sovietice în România și Europa de Est.

    În timpul Revoluției anti-comuniste din Ungaria, în anul 1956, trădătorul Dragnea Marin Badea, în grad de colonel și în calitate de comandant al Corpului 38 Armată și al Garnizoanei militare Timișoara, a coordonat acțiunile militare de represiune a revoltei anticomuniste declanșată de studenții timișoreni. Există mărturii despre faptul că unitățile Armatei Române, la ordinul colonelului Dragnea Marin Badea, au deschis focul asupra căminelor studențești unde se baricadaseră studenții. Au fost arestați peste 700 de studenți anticomuniști, iar dintre aceștia, aproximativ 80 de studenți au fost exmatriculați și condamnați la pedepse cu închisoare de până la 8 ani.

    Colonelul (r) Eftimie Ionescu, locțiitor politic al colonelului Dragnea în Garnizoana Militară Timișoara, declara despre rolul trădătorului în represiunea revoltei studențești anticomuniste de la Timișoara: „În timpul contrarevoluției din Ungaria, la Timișoara apăruseră fenomene de dezordine. Generalul Dragnea i-a chemat pe manifestanți într-o sală și le-a spus: «Astâmpărați-vă! Nu avem nevoie de haos și dezordine în oraș». Ei l-au huiduit, au folosit cuvinte nepotrivite la adresa organelor de partid și de stat. Atunci Dragnea ne-a spus: «Luați-i!». Au fost îmbarcați în camioane și duși la cazărmile din Beșcheret…”

    Regimul comunist l-a răsplătit pe trădătorul Dragnea pentru contribuția la înăbușirea sângeroasă a revoltei studenților timișoreni, avansându-l la gradul de general-maior și promovându-l în diferite funcții militare la nivelul unităților și comandamentelor Armatei Române.

    Între anii 1974 și 1984 a fost președintele Comitetului Olimpic Român, contribuind la exploatarea politică a rezultatelor remarcabile ale sportivilor români și la transformarea Comitetului în instrument al propagandei instrumentate în Occident, de Nicolae Ceaușescu, pentru regimul său.

    Armata Română – un azil de impostori și politruci?

    Reacția oficială a reprezentanților Ministerului Apărării Naționale la moartea trădătorului Dragnea Marin Badea, odele grețoase aduse acestui fost dezertor și politruc sunt simptomatice pentru criza din interiorul Armatei Române.

    Mentalitatea din rândul corpului superior de ofițeri nu este una europeană, modernă, orientată definitiv spre valorile democratice promovate de Uniunea Europeană și apărate de NATO. Dimpotrivă, a fi ofițer superior înseamnă pentru mulți deținători ai acestei funcții să beneficiezi de salarii imense, fără a le justifica prin pregătire militară și contribuție reală la reformarea și profesionalizarea Armatei Române.

    La acest moment, Armata țării este o armată birocratizată, controlată de grupuri de influență constituite din „generali de mucava” și politicieni din diferite partide. O armată prea puțin înzestrată cu tehnică de luptă modernă, așa cum o cer standardele NATO, cu efective în care numărul de ofițeri superiori este mult prea mare în raport cu trupa. O armată care, ca și restul societății noastre, refuză să se modernizeze, să se eficientizeze și să-și ocupe, în Europa, locul pe care l-ar merita, în temeiul eroicelor tradiții militare românești.

    Jertfa militarilor români pe câmpurile de luptă din Afganistan și Irak, întru apărarea Lumii Libere și a valorilor democrației euro-atlantice, este murdărită de politrucii și birocrații care se lăfăie prin MApN și prin diferite comandamente militare încă birocratizate și ineficiente.

    În acest context, mesajul ministrului Apărării la moartea trădătorului Dragnea este unul politic, prin conținutul său idolatru. Să ridici osanale unui dezertor care a trădat Armata Română pentru a se înrola în divizia stalinistă de trădători „Tudor Vladimirescu”, să lauzi până aproape de venerare un fost ofițer responsabil cu îndoctrinarea stalinistă a cadrelor Armatei Române, să te închini la fantoma unui nemernic care a ordonat Armatei să tragă asupra căminelor în care se baricadaseră studenții anti-comuniști din Timișoara anului 1956, toate astea înseamnă că, indirect, aduci slavă lui Stalin și dictaturii comuniste.

    Totuși, dincolo de această gafă teribilă, domnul ministru al Apărării Naționale, generalul Nicolae Ionel Ciucă, are șansa să contribuie la accelerarea reformei Armatei Române printr-un gest pe care situația îl cere: demisia!

    Cât despre trădătorul Dragnea Marin Badea, dezertorul înrolat în Divizia stalinistă „Tudor Vladimirescu”, un singur gând: să-i ierte Dumnezeu trădarea și răul imens făcut acestei țări!

    Generalul Nicolae Ciucă, ministrul Apărării Naționale

  • Nu faceți greșeala asta! – Ziariștii

    Nu faceți greșeala asta! – Ziariștii

    Tot mai des, mi se sparg în timpane vorbe spuse cu năduf: M-am lămurit și cu ăștia! Au promis că fac alegeri locale în două tururi, că elimină pensiile speciale… N-au făcut nimic. Gata, nu mai merg la vot!

    Oameni buni, veniți-vă în fire! Nu faceți greșeala asta! Parcă era vorba că de-acum suntem vigilenți, rămânem implicați, votăm rațional. Atât de repede ați uitat? La numai trei luni de când PSD a fost evacuat din Palatul Victoria? Din clădirea aceea rece în fața căreia ați (și am) protestat trei ani în ger și în ploaie și în soare și în vânt…

    Noi, ca națiune, am greșit flagrant în 2016. Prea mulți au mușcat atunci momeala întinsă cu viclenie de Dragnea. Din laboratoarele PSD a fost lansat curentul „nu am pe cine să votez, toți sunt o apă și-un pământ”. Partidul-stat avea alte mijloace de a-și aduce la vot electoratul captiv, vreo 3 milioane de cetățeni. Pentru Dragnea, important era să-i țină acasă pe cât mai mulți dintre votanții anti-PSD. Și a reușit. Cu ajutorul uriașului aparat de propagandă pe care l-a avut la dispoziție, dar și prin fudulia noastră tâmpă (mă exclud, pentru că am votat), borfașul a reușit.

    Așa a ajuns să ne declare război din chiar prima lună de guvernare. Mai țineți minte marșurile noastre lungi din ianuarie 2017? Atunci ne strângeam în Piața Universității, dar până la urmă tot în fața Guvernului ajungeam. Și nici nu fusese dată Ordonanța 13, cea care avea să vină în seara de 31 ianuarie…

    Vreți să o luăm de la capăt? Iar în ger, în ploaie și-n vânt? Nu credeți că e mai simplu să mergem la vot? Cu protestele putem obține victorii mai mici sau mai mari, după suferințe teribile. Cu votul putem câștiga războiul. Putem scăpa de spaimele că ăștia ne scot din Europa, că ne agață de axa Rusia-Turcia. Cu un simplu vot, pentru care nu pierdem mai mult de o jumătate de oră.

    N-aveți pe cine vota? Nu mai spuneți asta, e o stupiditate! Întotdeauna ai pe cine vota. Întotdeauna există candidați mai buni sau mai răi, partide mai bune sau mai rele. Votați candidații mai buni! Votați partidele mai puțin rele! Nu sunt suficient de buni, de bune, pentru pretențiile voastre? Bine, atunci stați acasă și lăsați-i pe cei ma răi să preia hățurile! Aaaaa, nu vă convine? Atunci mergeți la vot! Mormăiți, bombăniți, boscorodiți, dar mergeți la vot!

    Nu așteptați să vedeți liste electorale pline de sfinți, așa ceva nu există nicăieri pe pământ! Sfinții îi vom vota în Rai, când om ajunge acolo. Dar până atunci votăm oameni în carne și oase, cu virtuțile și păcatele lor. Îi votăm pe ăia cu virtuți mai mari și păcate mai mici, doar niște proști ar proceda invers.

    Soluția boicotului nu există. A boicota înseamnă a face jocul PSD-ului. Asta vreți? Nu? Atunci poftiți, dragilor, la vot!

    Vă mai dau un argument. Gândiți-vă că aveți de ales între Orban și Dăncilă, ultimii doi prim-miniștri. Nu vi se pare că e o diferență uriașă între ei?

    Dar între secretarii generali – Robert Sighiartău la PNL și Paul Stănescu la PSD?

    Dar între miniștrii Muncii? Vi se pare că Violeta Alexandru e totuna cu Lia Olguța Vasilescu? Ia uitați-vă mai bine!

    Ce ziceți de miniștrii Finanțelor? Cîțu sau Teodorovici – ce alegeți?

    La Interne, Marcel Vela poate fi comparat cu Carmen Dan?

    La Transporturi, există echivalent pentru imbecilul Cuc, cel care deturna avioanele pentru a eșua moțiunea de cenzură?

    La Educație, vreți să vă întoarceți la „Genunchele” PLM (Pop Liviu Marian)? Sau, poate, la gropara Abramburica?

    Ori, poate, vi s-a făcut dor de Dănuț Andrușcă la Economie?

    Bucureșteni, voi mai vreți un mandat cu gheonoaia Firea la Primărie?

    Vrânceni, nu v-ați săturat de Oprișan? Voi, nemțeni, de Arsene? Voi, maramureșeni, de Zetea?

    Nu uitați că după alegeri, dacă suntem deștepți-responsabili, vom avea guvernare PNL-USR-PLUS-PMP, deci vor fi mai multe resurse umane de calitate.

    Dar pentru asta trebuie să votăm, nu să ne lamentăm! Nu putem rata șansa, unică în 30 de ani, de a deveni o țară normală, optimistă, o țară-șantier, o țară cu adevărat europeană!

    Nu cred că vă e dor de Putin, de Dragnea sau de Erdogan…

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    EDITORIALE DE GRIGORE CARTIANU:

    * Nu e vierme, e limbric

    * Alexandra trăiește. Sorinei i-a fost luat un rinichi. O lume paralelă, clădită de ticăloși pentru proști

    * Votați PSD! Votați monstrul din Caracal!

    * Adio, Radu Moraru! Să fii iubit… de medici, că ai mare nevoie! Gânduri la despărțirea de Nașul TV

  • Direktore, ești un dobitok! Marș în troaka lu’ Draknea, spurkatule!

    Direktore, ești un dobitok! Marș în troaka lu’ Draknea, spurkatule!

    Mi-a semnalat cineva că prin Argeș își face de cap o vietate care-și pune-n piept legitimația de ziarist, ba mai mult, pe cea de director de presă, și care ne face proști pe noi, ăștia care n-am votat cu Dăncilă.

    Am dat click să văd cine e tembelul. Și am constatat că autorul textului cu pricina, Gheorghe Smeoreanu, e mai dobitoc decât prevede legea. Un propagandist ciumat, roșu și spurcat, care scrie pe zidurile unei latrine ce găzduiește titluri de genul: „Deputatul PSD Eugen Neață, UN POLITICIAN cu adevărat ÎN SLUJBA CETĂȚENILOR!”

    Smeoreanul ne înjură încă din titlu: „Vinovați sunt 2 români din 3”.

    Ahaaa, vinovați! Nu mai e nevoie de justiție, îl avem pe limbricul de Albota de Jos, care dă verdictul pe loc! Și dă verdictul pentru 6.509.135 de cetățeni români, nu se joacă. Sentință: 6.509.135 de vinovați (votanții lui Iohannis) și 3.339.922 de nevinovați (votanții Dăncilei).

    Gh. Smeoreanu

    Să-l luăm un pic la puricat pe viermușul carpatin.

    „Nu sunt vinovaţi pentru situaţia de rahat nici Iohannis, nici Orban, Ponta sau Ciolacu. Vinovaţi sunt cei 2 români din 3 care au votat «pentru democrație», «pentru valori europene», «pentru a nu ne scoate Dragnea din Europa», împotriva «ciumei roșii».”

    Zât, mă, că-ți dau un shoot în koor de-o să te crezi Raj Kapoor!

    „Vinovați sunt cei 2 din 3 români care au luptat vitejește împotriva țării lor sub stindardul pe care scria «Muie PSD!»”

    Marș, potaie!

    „În cazul în care tu, cel care citești aceste rânduri, ai fost unul dintre cei 2 români din 3, atunci tu ești vinovat.”

    Dispari, jigodinski!

    „Tu ești cel care a votat să nu plătească băncile taxa pe active bancare, să nu plătească taxe firmele din energie și comunicații, tu ai votat să șteargă Orban datoriile băncii Raifaissen și să se împrumute Cîțu fără număr.”

    Marș la alfabetizare, McKoy de la Băicoi! Să te întorci după ce înveți să scrii corect numele unei bănci cu sute de mii de clienți în România (ai greșit 3 litere din 10, kăkălăule)! Dar dacă mai răspândești fake news-uri, mai primești un shoot în koor!

    „Apropo, dacă mai iese vreodată la un miting, îl luați la șuturi și îl scoateți din mijocul vostru pe președintele lui Raifaissen care sărea pentru Justiție, dar de fapt pentru sute de milioane de euro?”

    N-ai înțeles, Kakamucho? Bombeul e rezervat pentru hemoroizii tăi! Hai în Piața Victoriei, fătălăule!

    „Revenind la tine, cel vinovat, cel care a crezut că Dragnea e întruchiparea răului și îl numeai Draknea, te-aș întreba de ce ai vrut să dai ajutor de stat companiilor străine, nu au spus ele că au management performant, nu cum are statul? De ce ai dorit să se oprească programul național de irigații și să dispară ”aprozarele” cu produse românești? Cu ce te-au încurcat măsirea salariilor și pensiilor, vaucherele de vacanță și de cărți pentru profesori, plafonarea prețului la curent și gaze?”

    Taci dreak, kap-de-păstârnak ku kreier de godak!

    „Ai vrut să fii avocatul celor de la Exxon și OMV? Prostule!”

    Boule!

    „Scuze, nu ști deloc prost, deși nu găsesc cuvântul care să te caracterizeze. Probabil ceva între: neinformat, vanitos, şmecher, atotştiutor, agresiv.”

    Valea, Don Coyote!

    „Acum, nu doar cei 2 români culeg ce au semănat, culeg toţi 3. Între ei, 1 e victimă nevinovată. Mai contează? Nu mai contează. Măcar, acum, taci.”

    Ce, mă? După mintea ta hemoroidală, trebuie să sigilăm 6.509.135 de guri? Dispari, mă, belitule, că dacă te mai pun o dată în vitrină, te îneci în 6.509.135 de scuipați!

    Canalie abjectă cu genetică defectă!

    EDITORIALE DE GRIGORE CARTIANU:

    * Nu e vierme, e limbric

    * Alexandra trăiește. Sorinei i-a fost luat un rinichi. O lume paralelă, clădită de ticăloși pentru proști

    * Votați PSD! Votați monstrul din Caracal!

    * Adio, Radu Moraru! Să fii iubit… de medici, că ai mare nevoie! Gânduri la despărțirea de Nașul TV

  • Cât mai costă demnitatea? Uneori, chiar viața

    Cât mai costă demnitatea? Uneori, chiar viața

    Știi, uneori demnitatea costă cât nu face! Costă al naibii de mult, dar cei care o au sunt gata să plătească. Oricât ar costa. Ei au de unde. Și le mai și rămâne.

    Dacă te-ai gândit că sub strălucirea aparentă a notorietății și a celebrității unor artiști, jurnaliști, scriitori etc. stau niște supraoameni, te-ai înșelat. Dacă te-ai obșnuit să crezi că specia asta de oameni puternici, care reușește să treacă prin toate încercările posibile și să rămână în picioare, e un soi de mecanism care funcționează impecabil, fără să se defecteze, lasă-te păgubaș! Raționamentul ăsta nu e doar precar, e și extrem de păgubos.

    Plecarea în grabă a Cristinei Țopescu mi-a amintit de o altă mare plecare, cea a lui Andrei Gheorghe. Și atunci la fel a fost. A izbucnit în spațiul public o ipocrizie de te și miri cum de n-a crăpat pământul sub picioarele autorilor ei. Mamă, ce mari jurnaliști au fost ei, și ce minunății de suflete au fost, și ce iubiți au devenit după ce-au murit! Dar unde pământul patriei au fost toți deplângătorii de ocazie când oamenii ăștia mureau pe dinăuntru?

    În ambele cazuri, cunoscuții, mai cu seamă cei din breasla lor cu care interacționau, știau că oamenii aceștia erau în dificultate, căutau o colaborare care să le asigure un venit. Sigur că o făceau cu demnitate, fără să se întindă preș la picioarele nimănui. Și, pentru Dumnezeu, vorbim despre doi oameni care au performat în meseria lor, care aveau har și dar pentru jurnalism.

    Bocitoarele lor de ieri și de azi au preferat însă să-și astupe urechile și să treacă impasibili pe lângă strigătul mut al Cristinei sau al lui Andrei. Ori, mai grav, societatea noastră este deopotrivă generatoare și iubitoare de mediocritate, de încovoiați și impostori, nu de valoare și excelență. Oamenii merituoși și demni sunt pur și simplu respinși, marginalizați, izolați. Oamenii merituoși și demni devin iubiți doar după ce mor. Defectă lume.

    Poate că nici lor nu le-a fost întotdeauna ușor cu ei înșiși. Prea învățați, prea profunzi, prea sinceri, prea sensibili și, totuși, prea puternici. Am văzut că oamenilor superficiali, naivi și adaptabili la orice le e mult mai ușor să fie fericiți, fără să admită că există și semeni ai lor care nu pot și nu vor să trăiască oricum. Pentru cei din urmă, demnitatea nu poate fi o experiență, un accident. Pentru cei din urmă, demnitatea e un mod de-a fi. Cu toate ingredientele ei: cu suferință, cu bucurie curată, cu dezamăgiri, cu vise lăsate să aștepte, dar niciodată abondonate… și lista poate rămâne deschisă.

    Gândește-te la demnitatea celor care pot să-și petreacă drumul cu spatele drept, pășind egal și prin întuneric, și prin lumină, convinși până în măduva oaselor că se poate, că fericirea sunt chiar ei, că ei se regăsesc, oarecum, și în ceilalți cu care călătoresc, că nu destinația contează, ci frumusețea și ineditul drumului!

    Amândoi au iubit animalele, Cristina chiar cu patimă. Amândoi și-au mascat singurătatea în lumea virtuală, în social media. Prea multă singurătate asistată virtual. Când devine un narcotic, lumea virtuală îți crează atâtea iluzii „necesare”, încât realitatea vieții, oricare ar fi ea, nu-ți devine doar străină, ci și respingătoare. Perversă capcană.

    În sfârșit, poate că acolo unde sunt acum au găsit și liniștea, și sinceritatea, și onestitatea, și iubirea pe care le-au căutat în lumea asta profund defectă în care noi suntem. Încă.

    Și mai e ceva: nu-i mai judeca pe cei care iubesc fără limită necuvântoarele! Nu te mai amuza pe seama ălora care scot ultimul bănuț din buzunar pentru a hrăni un câine sau își vând ceva de preț pentru a-i salva viața! Ființa aia patrupedă a văzut în omul lui binefăcător ceea ce mulți dintre oameni n-au putut vedea. A văzut omul pe dinăuntru, i-a mirosit sufletul, i-a împărtășit și tristeațea, și bucuria, i-a vorbit prin ochi cum oamenii nu vor reuși niciodată prin cuvinte.

    Și a mai făcut ceva ce majoritatea oamenilor nu sunt capabili să facă: i-a rămas recunoscătoare până în ultima clipă.

  • 2020 – un an cu pericole mortale pentru democrația din România

    Cel de-al 31-lea an de libertate post-comunistă se anunță a fi plin de pericole mortale pentru democrația de tip euro-atlantic din România.

    Pericolele sunt numeroase și o gestionare proastă a lor poate avea ca rezultat o Românie controlată de o mafie politică aflată sub influența regimului iliberal de la Moscova, iar într-un final, poate declanșa un ROEXIT…

    …adică visul neîmplinit al guvernării PSDragnea, acel ROEXIT care l-ar fi scăpat pe „Daddy” de pușcărie și i-ar fi oferit o putere aproape absolută asupra țării.

    Criza din tabăra pro-democratică și pro-europeană

    La început de an 2020, ne aflăm într-o situație de criză. Treburile curente ale statului român se află în administrarea unui Guvern PNL minoritar, neputincios în fața unui Parlament controlat de PSD. Eficiența acțiunilor Guvernului Orban de a asigura o administrare coerentă și reformatoare a statului este redusă drastic de lipsa unei majorități parlamentare favorabile. Totodată, îngrijorător de repede încep să-și facă simțită prezența diferite influențe oculte asupra guvernării Orban, care pun în pericol reforma morală și structurală pe care PNL a promis românilor că o va opera asupra administrației guvernamentale.

    Aceste influențe vin din partea unor grupuri de interese din PNL, dar și a unor grupuri transpartinice formate din politicieni dubioși din PNL, PSD și ALDE. Intenția acestor grupuri oculte este atât de a beneficia, imoral și ilegal, de resursele financiare de care dispune guvernul, cât și de a proteja mecanismele deja existente de corupție și de jefuire a banilor publici.

    Situația politică dificilă îi impune lui Ludovic Orban să-și găsească deplinul curaj de a declanșa, cât mai urgent cu putință, alegeri parlamentare anticipate. Liderul PNL va avea de înfruntat opoziția acelor membri din elita conducătoare a partidului care își doresc prelungirea guvernării minoritare pentru a beneficia, cât mai mult și mai repede, de „mierea” puterii în stat.

    Totodată, la nivelul administrației locale, există de mai mulți ani – probabil din vremea USL, cea mai toxică alianță politică post-decembristă – un armistițiu reciproc avantajos între grupările oculte din PNL și PSD.

    Cu cât va amâna mai mult decizia organizării alegerilor parlamentare anticipate, cu atât mai mult poziția de lider a lui Ludovic Orban se va deteriora, iar șansele PNL de a obține o majoritate parlamentară vor fi mai mici. Anul 2020 va fi anul în care Ludovic Orban și liberalii vor dansa un dans mortal. Finalul dansului îi va transforma fie în eroi salvatori ai democrației românești de tip european, fie în fantome toxice care slujesc forțele anti-democratice din România, așa cum a ajuns fostul partener istoric, PNȚCD.

    Criza de la nivel guvernamental se regăsește și în interiorul comunității forțelor politice pro-europene și democratice. Polul politic progresist format din USR și PLUS, care părea a fi marea speranță a democrației românești, este afectat grav de incoerență ideologică, dar și de infestarea celor care se doreau a fi „politicieni curați” cu apucăturile vechi și murdare ale politrucilor post-decembriști.

    Copilul-problemă al „progresiștilor” este USR, un partid incapabil să se definească ideologic. Discursul anti-corupție rămâne actual, dar guvernarea unei țări presupune ceva mai mult decât arestarea, anchetarea și condamnarea politicienilor și funcționarilor corupți. Refuzul USR de a participa la guvernare alături de PNL nu a fost rodul unei înțelepciuni politice, ci confirmarea unei neputințe, dacă nu chiar a unei lașități.

    Deocamdată, liderii USR nu reușesc să iasă din „pubertatea” comportamentului de protestatar stradal și să devină politicieni care să-și asume, cu maturitate și consistență ideologică, un mesaj politic veritabil reformator. Gafele cu iz de neomarxism cultural, insistența de a sfida realitățile spirituale care definesc națiunea română și absența unui program de guvernare realist și eficient, toate acestea transformă USR într-o „grădiniță de copii”.

    Anul 2020 va fi pentru USR examenul de maturitate: definirea ideologică, asumarea unui program de guvernare realist, dobândirea capacității de a negocia cu PNL și PLUS în formarea unei alianțe politice pro-europene și pro-democratice. Eșecul la acest examen ar fi sfârșitul, dispariția USR din viața politică românească.

    PLUS rămâne „partidul de buzunar” al domnului Julien Dacian Cioloș. Personalitatea lui puternică încă reușește să acopere realitatea faptului că PLUS are probleme comune cu USR, cum ar fi lipsa de definire ideologică și mesajul politic inconsistent. Experiența domnului Cioloș de prim-ministru și de comisar european oferă un oarecare realism propunerilor de politici guvernamentale făcute de PLUS, însă nu este un element suficient pentru redactarea unui program de guvernare realist.

    În concluzie, constatăm că tabăra forțelor politice pro-europene și pro-democratice este dezbinată și, deocamdată, incapabilă să formeze alianța politică salvatoare pentru democrația românească și destinul euro-atlantic al țării noastre.

    Puterea de regenerare a forțelor anti-democratice

    Confuzia domnește și în tabăra forțelor anti-democratice și anti-europene, fapt care ne bucură. PSD este încă în semi-comă după dezastrul în care s-a prăbușit anul trecut. Decapitat prin meritata condamnare la închisoare cu executare a fostului lider Liviu Dragnea, PSD este pradă luptelor dintre grupările oculte cu miros de mafie. Gruparea controlată de soții Claudiu Manda și Lia Olguța Vasilescu a eșuat în prima încercare mai serioasă de a confisca puterea în partid. „Lupii tineri” au fost năuciți de lovitura năprasnică venită din partea baronilor locali, coordonați cinic și eficient de Paul Stănescu, care și-au asigurat, deocamdată, controlul partidului. Claudiu Manda s-a refugiat în bârlogul călduț din Parlamentul European, în vreme ce Lia Olguța Vasilescu a rămas acasă și pregătește, în taină, noua ofensivă a grupării, programată pentru Congresul PSD de la începutul acestui an.

    Deși puternic conectați la luptele de la nivelul elitei conducătoare a partidului, liderii locali ai PSD și „minionii” din slujba lor își văd liniștiți de ronțăit fondurile publice și europene. Mafia înființată și dezvoltată de PSD în anii cât a condus țara este prezentă în mai toate elementele esențiale ale societății românești.

    Administrația publică locală este, în majoritate, controlată de PSD și ruinează comunitățile pe care le conduce, prin incompetență, corupție și jefuirea resurselor publice. Universitățile de stat sunt conduse, în majoritatea lor, de găști de parveniți, impostori și plagiatori cu pretenții de profesori universitari, condamnând generații după generații de studenți la eșec profesional. Instituțiile publice academice și de cultură s-au transformat în sinecuri pentru protejații Partidului și consumă inutil bani publici, aportul lor la cultura românească fiind aproape nul.

    Inclusiv entități ale societății civile au ajuns să fie infestate de mafia PSD. Zeci de ONG-uri fie înființate de politicieni PSD și rubedenii ale acestora, fie care gravitează în sfera intereselor oculte ale PSD, toacă bani europeni implementând proiecte finanțate de UE a căror finalitate este doar încasarea unor salarii imense de către „managerii de proiect” și prosperitatea firmelor „de casă” ale Partidului.

    În Biserica Ortodoxă Română, cel mai important cult religios din România, se constată existența unui număr tot mai mare de ierarhi, membri ai Sinodului, care sunt dependenți, financiar și ca susținere în cariera ecleziastică, de PSD. În multe dintre eparhii ale BOR, se experimentează cu succes o formă eficientă și reciproc avantajoasă de coabitare între ierarhii ortodocși și PSD, anume un mecanism de gestionare ocultă a fondurilor publice și europene. Sub pretextul implementării unor proiecte sociale, culturale sau de restaurare a unor edificii bisericești, grupări formate din ierarhi ortodocși, ONG-uri bisericești, politicieni PSD și firme agreate de Partid se îmbogățesc fără prea mult efort din fonduri publice și europene, de multe ori sub protecția agențiilor responsabile pentru corecta gestionare a banilor europeni. În ciuda încercărilor, mai mult decât stângace, făcute de Patriarhul Daniel de a reafirma neutralitatea politică a BOR, această entitate religioasă rămâne în siajul și sub controlul forțelor anti-europene și anti-democratice din România.

    Prin urmare, deși anul trecut au suferit o înfrângere umilitoare și devastatoare, forțele răului au capacitatea să se regenereze, au acces la suficiente resurse umane și financiare pentru a se răzbuna în 2020 și a redobândi controlul asupra statului român.

    Singura soluție: alianță politică pro-europeană și alegeri parlamentare anticipate

    După tragedia din clubul Colectiv, românii au reușit să încetinească răul prin proteste de stradă și acțiuni civice. Ultima suflare a acestui mod de luptă a fost în anul 2019 și s-a concretizat la urna de vot, oferind PNL și USR o victorie importantă în alegerile europarlamentare și prezidențiale.

    În 2020, protestele de stradă rămân doar ultimul resort, „glonțul de argint” pentru apărătorii democrației din România. Soluția este una politică și are un conținut limpede: constituirea unei alianțe politice pro-europene și pro-democratice formată din PNL-USR-PLUS și victoria în alegerile anticipate parlamentare și în alegerile locale.

    Eșecul în asumarea acestei soluții ar însemna începutul sfârșitului pentru democrația euro-atlantică în România și declanșarea ROEXIT-ului de către forțele răului. România, rămâi trează!

  • Revoluția duioasă, tristă și naivă a Cristinei Țopescu

    Revoluția duioasă, tristă și naivă a Cristinei Țopescu

    Jurnalista Cristina Țopescu a republicat astăzi, 22 decembrie 2019, un text pe care l-a publicat în 2009 în volumul colectiv „Str. Revoluției nr. 89”. Este o mărturisire tristă și duioasă, nostalgică și exuberantă.

    Cristina Țopescu rememorează clipele euforice din decembrie 1989, care se intersectează însă cu amintirile detenției sale în cinci închisori comuniste și cu dezamăgirile crunte din deceniile post-comuniste.

    Mărturia Cristinei Țopescu

    „21 decembrie 1989. Tocmai ce ieșisem din închisoare de două zile, nici nu mă dezmeticisem bine, nu-mi venea, încă, să cred că sunt liberă. Nu știi cât de neprețuită este libertatea până nu ți se ia, până nu ai fost închis măcar o săptămână. Primim tot de ca și cum ni s-ar cuveni. Când, de fapt, nimic nu ni se cuvine și orice ne poate fi luat oricând de către alții, de viață sau de noi înșine. Pentru că viața ne-o putem lua și noi singuri când ajungem să n-o mai prețuim. Nu apreciem nimic din ceea ce avem până-n momentul în care ni se ia, într-un fel sau altul, așa e natura umană, ingrată și superficială.

    Atunci, în ’89, la libertatea pe care mi-o recâștigasem după un periplu de trei luni prin cinci închisori (batalionul de la Oravița, arestul de la Reșița, Penitenciarul de la Timișoara, Jilava și arestul din Rahova), se adăuga libertatea noastră, a tuturor, libertatea poporului meu. Știu, sună patetic, dar așa simțeam atunci, patetic, toți simțeam patetic, ne iubeam, ne îmbrățișam, ne câștigaserăm libertatea pe care n-o avuseserăm niciodată (cel puțin, generația mea). Eram beată de fericire, de libertate, de speranță și exaltare pentru ce va să vină.

    Au fost zile de grație, îi mulțumesc lui Dumnezeu că le-am trăit, mă bucur că n-am reușit să trec granița, în disperarea de a ajunge la mama mea care era atunci bolnavă, în Germania. Mă bucur că am trăit în două epoci, mă bucur că am avut experiența închisorii și a terorii pe care Securitatea a exercitat-o cu atâta sârg asupra familiei mele. Și mă mai bucur că, deși atunci îi disprețuiam și îi sfidam pe securiști, acum nu sunt traversată nici de ură, nici de vreo dorință de razbunare.

    Păcatul pe care îl comit și mi-l asum e dezamăgirea, mai mult, chiar lehamitea și greața. Da, greață, sună foarte urât, unii nu mă vor înțelege, dar de ce aș minți, de ce mi-aș menaja propriul popor când, iubindu-l, el mă dezamăgește în fiecare zi? Poporul român oferă ochilor mei, cel puțin, o priveliște dezolantă. Țara mea îmi refuză dreptul la fericire. Iar sunt patetică, dar îmi asum și asta, iar pe cei care nu sunt de acord cu mine îi felicit. Pentru ce? Poate pentru instinctul lor de conservare, pentru echilibrul de care dau dovadă, pentru abilitatea lor extraordinară de a-și crea un univers propriu în afara sau înlauntrul universului înconjurător.

    Sau pentru egoismul lor? Pentru putința de a ignora ce văd în jurul lor și interesul exclusiv față de propria persoană? Eu mă predau, nu mai am speranță. Cum să mai poți dormi liniștit în timp ce atâtea alte ființe suferă, sunt umilite și strivite de capitalismul sălbatic, sau cum i s-o zice, capitalismul românesc mai degrabă, poate… Sau nu mă predau, pentru că lupt, pentru că aproape că nu trece zi să nu intru în război cu establishment-ul, un război epuizant, în care mă lupt fără speranță.

    Cristina Țopescu, pe vremea când era o tânără frumoasă și rebelă

    Din când în când, mai iau câte o gură de oxigen, ca să mai pot respira aerul irespirabil al patriei. Noroc cu oamenii, puțini, dar frumoși, verticali și inteligenți, insule de bun-simț pe care mă refugiez când simt că nu mai pot înota în mocirlă, când simt că mă duc la fund cu noroi în gură, în gât, pe trahee, când simt că mai am puțin și mă înec într-o moarte suficient de spectaculoasă ca să poată deschide liniștit orice jurnal de știri din zilele noastre.

    Nu v-ați simțit niciodată în derivă într-o lume care nu seamănă deloc cu cea pe care ne-o imaginam în zilele unui decembrie românesc redeșteptat? Ca apoi să cădem din nou într-un somn bolnav, poate mai bolnav ca înainte, pentru că acum dormim în plină libertate.

    Am fost atunci la Piața Universității, la Televiziune, aveam cu mine drapelul cu gaură, cât de drag îmi era, mi-am luat frățiorul cu mine, avea atunci 13 ani, tatăl meu era consemnat la clubul Steaua, acolo unde fusese exilat (noroc că era ofițer MAPN și că rămăsese măcar cu acest statut după ce fusese scuipat ca o măsea stricată din televiziune, la ordinele tovarășilor, tovarășei etc.), suna disperat acasă și mă ruga să nu ies în stradă.

    N-am putut, știa și el că n-o să pot, nu s-a supărat. Cine s-ar fi putut supăra pe cine în zilele acelea? Am strigat din toți rărunchii OLÉ, OLÉ, CEAUȘESCU NU MAI E!, nu cred c-am fost mai fericită nici când m-a luat de mână prima oară iubitul meu din liceu, am fost la Televiziune ca să văd cum arată când e liberă, ca să intru în locul în care eu și familia mea nu mai aveam voie să intrăm de 7 ani, deși ea a fost viața tatălui meu și copilaria mea, deși ea îmi furase tatăl care mă săruta pe frunte doar în somn (credea el…!), deși crescusem în locul acela și-i cunoșteam fiecare cotlon, iar oamenii ei fuseseră familia mea, familia pe care acasă n-o mai aveam din cauza prea marii iubiri a tatălui meu pentru ea.

    Am vazut atunci, în Televiziune, oameni fericiți, sincer fericiți, eliberați, în sfârșit, de teroarea cenzurii și a prosternării tâmpe, am văzut și oportunismul de acum mijind de atunci deja, încă timid și dezorganizat, mai viguros și mai agresiv pe zi ce trecea apoi. Încă mă făceam că nu-l văd, nu voiam să trăiesc nici un sentiment urât, eram prea mândră de ai mei, ca să-mi îngădui să-i văd în adevarata lor lumină, sau ca să-i judec pe cei care acum, mulți dintre ei, sunt cocoțați în vârful scărilor sociale, mai solide sau mai șubrede, dar în varful lor. Puțini dintre ei s-au retras, mai târziu, cu decență, discret, în conuri de umbră cuvenite după atâta desfătare în lumina reflectoarelor (dacă tot vorbim despre televiziune, nu?), după atât pupat de mâini și nu numai de mâini… ale mai-marilor analfabeți ai vremii.”

    (Asta scriam acum 10 ani, la 20 de ani de la Revoluție. Acum nu mai pot să scriu despre asta decât două-trei fraze, acolo. De ce? Nu știu nici eu exact.)

  • Demonul comunist și generația adolescenților lui Decembrie 1989

    Se împlinesc 30 de ani de la căderea dictaturii comuniste. Suntem chemați să tragem o linie și să facem socoteli. Rezultatul de sub această linie istorică a asumării acestor trei decenii este unul negativ. România noastră este depopulată, dezbinată și sărăcită.

    Copacul libertății, sădit în sângele copiilor și tinerilor uciși în Decembrie 1989, a crescut strâmb și este pipernicit din cauza trădării comise de elitele României post-decembriste.

    Fructele acestui copac sunt otrăvite și descompun ființa națiunii noastre.

    În această degenerare morală care a scris cele mai multe pagini ale istoriei noastre postdecembriste, observăm un paradox care ne dă fiori.

    Printre cei mai toxici autori ai dezastrului în care se prăbușește națiunea română se află politicieni care în Decembrie 1989 se aflau abia la vârsta adolescenței. Pe atunci, erau foarte tineri și probabil mulți dintre ei au fost pe străzi scandând „Jos Ceaușescu!”. Astăzi, acești tineri ai Revoluției din Decembrie 1989 au vârste între 45-48 de ani, sunt la apogeul maturității și se află prin Parlament, în Guvern, prin administrația publică centrală și locală, ca primari, consilieri locali, înalți funcționari publici.

    Cei mai mulți dintre ei, răspândiți prin mai toate partidele parlamentare post-decembriste, au învățat să fie vicleni, au ales să parvină și și-au clădit, prin impostură și corupție, bogăția financiară la care probabil visau în 1989.

    Generația tinerilor care în Decembrie 1989 strigau „Jos Ceaușescu! Jos Comunismul!” este o generație care s-a trădat pe ea însăși. O generație dezbinată.

    Pe de o parte, politicienii acestei generații se regăsesc printre trădătorii națiunii române. Sunt prea puține excepții de la această regulă pentru a salva onoarea.

    Pe de altă parte, o mare parte a acestei generații, probabil ceea ce avea ea mai bun, a decis să părăsească țara și să-și afle recunoașterea profesională și prosperitatea printre străini, departe de țara pentru a cărei libertate a luptat în Decembrie 1989. Câțiva, prea puțini, au rămas în țară și încă luptă pentru idealul anticomunist al lui Decembrie 1989 prin mass-media, prin societatea civilă sau, firav, prin politică.

    România hidoasă a anului de grație 2019 este creatura foștilor activiști PCR, ofițeri și turnători ai Securității comuniste. Totuși, la degenerarea națiunii noastre au participat și acei tineri care, deși în Decembrie 1989 strigau „Jos Comunismul!”, s-au lăsat corupți sufletește și, intrând în politică, au acceptat să fie ucenici ai unor foști slujitori și adulatori ai dictaturii comuniste, precum Ion Iliescu, Vadim Tudor, Adrian Năstase sau Traian Băsescu.

    Tineri ai generației care a participat în Decembrie 1989 la izgonirea dictatorului Ceaușescu au slujit cu obediență și fără nicio tresărire de conștiință figuri toxice ale vieții politice postdecembriste.

    Elena Udrea avea vârsta de 16 ani în Decembrie 1989. Se laudă cu aventurile ei din acel decembrie sângeros. Participarea la căderea dictaturii lui Ceaușescu nu a împiedicat-o, ca favorită a lui Traian Băsescu, să facă toate câte a făcut împotriva democrației și statului de drept.

    Victor Ponta a participat la evenimentele din Decembrie 1989, când avea vreo 17 ani. Implicarea lui, pentru unii controversată, nu l-a împiedicat să se lase recrutat în PSD de către Adrain Năstase și să fie unul dintre cei mai toxici – pentru democrație și statul de drept – prim-miniștrii postdecembriști.

    Lia Olguța Vasilescu, care avea 15 ani la „Revoluție”, a profitat din plin de libertatea oferită de jertfa celor care au murit în Decembrie 1989. În PRM, unde s-a înscris în 1991, și-a regăsit afinitățile pentru naționalismul anti-european, protejată fiind de Vadim Tudor. Când cariera politică a lui Vadim Tudor a intrat în cădere liberă, a trecut la PSD, unde a intrat treptat sub ocrotirea lui Victor Ponta. L-a părăsit (trădat?) fără ezitare și a devenit unul dintre membrii marcanți ai grupării mafiote de partid controlată de Liviu Dragnea. După condamnarea penală a acestuia, Olguța încearcă să o folosească pe Viorica Dăncilă, pe care, într-un final, ajutată fiind de soțul Claudiu Manda (avea 14 ani la „Revoluție”), o execută, oferind sprijin grupării Marcel Ciolacu – Paul Stănescu.

    Exemplele sunt nenumărate. Foarte mulți dintre politicienii corupți care au participat intens la distrugerea României sunt oameni care în Decembrie 1989 erau adolescenți.

    Ei sunt dovada că România post-decembristă este un eșec istoric. În Decembrie 1989 a fost izgonit dictatorul Nicolae Ceaușescu, însă demonul Comunismului nu a murit odată cu soții Ceaușescu. Dimpotrivă, acest demon s-a regenerat, și-a continuat influența nefastă asupra națiunii române și a reușit să corupă inclusiv sufletele celor care, adolescenți fiind, au fost martorii căderii lui Ceaușescu.

    Ce a fost mai bun în generația adolescenților și tinerilor lui Decembrie 1989 a murit atunci. Sângele lor a hrănit libertatea noastră, însă noi, cei de astăzi, inclusiv cei care facem parte din această generație, nu am fost capabili să folosim libertatea pentru a clădi o Românie democratică, prosperă, europeană…

    … însă sunt speranțe. Treptat, tinerii născuți și crescuți în democrația postdecembristă, chiar dacă este o democrație bolnavă și puțin funcțională, se ridică din anonimat, se implică în politică și dovedesc că au potențial să exorcizeze demonul comunist din adâncul societății românești.

    O exorcizare care, probabil, va fi realizată în alte câteva decenii, dar care, spre deosebire de încercarea din Decembrie 1989, va avea ca final eliberarea definitivă a națiunii române de demonul comunist.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

  • Fetiţa cu steag şi cerul ei senin – Ziariștii

    Există clipe-hotar, când totul se schimbă. Nimic nu te poate pregăti pentru ce urmează, cu atât mai puţin banalul cu care începe.

    O zi senină de august, un tramvai care-mi legăna gândurile, pierdute în ultima carte citită, şi blocurile gri ce străjuiau bulevardul. Un Bucureşti topit, ecuatorial. „Şi până la Victoriei mai e!”, îmi spun.

    Soţia mea mă face atent la o doamnă, trecută bine peste 60 de ani, care ţine în mână un steag, iar în piept o insignă #Rezist. Ridic privirea. Femeia e îmbrăcată cu stil, veselă şi sporovăind de zor cu un tânăr. „Pe vremea mea…”, îi spune, „nu aveai voie să deschizi gura, că te arestau. Am fost şi la Revoluţie, la Mineriadă şi acum la toate protestele”, zice.

    Brusc, m-am trezit din toropeală. Acum vedeam. De fapt, tot tramvaiul era plin de steaguri, pancarte şi insigne. Imaginea asta suprarealistă n-am s-o uit niciodată. Blugi rupţi şi haine elegante, i-pad-uri şi telefoane demodate, cu butoane, pensionari şi adolescenţi, muncitori şi corporatişti erau laolaltă. Vorbeau, râdeau şi se încurajau. Toţi mergeau la Victoriei. O mică Românie, esenţială, se legăna pe şine strâmbe, într-un tramvai numit dorinţă…

    Deodată, aproape de Piaţă, apare un şir nesfârşit de maşini ale Jandarmeriei. Nu suntem lăsaţi să înaintăm. Tramvaiul se opreşte, iar noi luăm la picior cele două staţii rămase.

    Am ajuns. Suntem în Piaţa Victoriei, la ora 17.30. Ne-am aşezat mai în spate, pe partea cu Muzeul Antipa. Lumea continuă să vină, de parcă e ultimul loc de pe pământ. Sute, mii de steaguri flutură steme şi culori de pretutindeni. Canada, Spania, SUA, Brazilia, Australia, Germania, Norvegia… Au fost punctuali. Sute de mii de români din toată lumea şi-au dat întâlnire acasă, în Piaţa Victoriei, la Guvern, pe 10 August. Iată-i!

    Le aud conversaţiile, fără să vreau. Mulţi revin aici după 10 ori 15 ani de pribegie. Sunt şi români veniţi din toate colţurile ţării. Plâng, îşi povestesc ofurile şi se îmbrăţişează. Nu se cunoşteau cu două ore în urmă, dar suferinţa, dorul şi dragostea de România dizolvă orice neîncredere. Vorba lui Pascal: „Toată filozofia lumii nu valorează cât o oră de suferinţă.”

    În jurul meu, copiii desenează cu cretă pe asfalt ori suflă în trompete, cocoţaţi pe umerii taţilor, să vadă mai bine. Mulţi, foarte mulţi copii. Asta mi-a rămas pe retină. O fetiţă întinde steagul României pe jos şi-l priponeşte cu pietricele, apoi se culcă pe el, cu ochii spre cer. Mă vede că o privesc şi-mi surâde, ştrengăreşte. E fericită! Atmosfera e relaxată, ca la un picnic de duminică. Oameni cu câini, cu biciclete, cu trotinete, tineri îndrăgostiţi care se sărută des şi pasional. Se scandează „PSD, ciuma roşie”, de fapt, singura dovadă că e miting de protest.

    Brusc, se aud bubuituri şi un murmur colectiv. Iniţial, am crezut că cineva lansează artificii. Absurd, căci era încă zi. Nu trec cinci minute şi ochii încep să-mi lăcrimeze. O stare de usturime, de arsură îmi inundă faţa şi nările. Nu mai puteam respira. „Artificiile” îşi făceau efectul. Am intrat în panică şi nu eram singurul. Părinţii, disperaţi, căutau să-i protejeze pe cei mici. Din faţă veneau oameni plângând, cu chipurile schimonosite de durere şi teamă, căutând aer. „Trag jandarmii cu gaze lacrimogene. Mulţi oameni au luat bătaie la gard, în faţă”, îmi spune cineva.

    Jandarmeria continua să tragă. Lângă noi, pe margine, apar sute de jandarmi, agitaţi şi cu priviri ostile. E prima clipă când instinctul îmi spunea să plec. N-am plecat, deşi simţeam că urmează ceva rău. Trecuse de ora 22.00. Piaţa Victoriei era arhiplină, aşa cum am văzut-o doar la protestul cel mare, din 5 februarie 2017. Mi-am scos telefonul şi am încremenit. Digi 24 nota pe burtieră numărul protestatarilor din Victoriei: 60.000. Încă o televiziune devenea captivă minciunii. Singură, Realitatea Tv se apropia de numărul real. Cunosc Piaţa Victoriei şi ştiu că eram cel puţin 250.000 de oameni.

    Tensiunea creştea. Oamenii scandau nervoşi lozinci anti-PSD, agitau steagurile şi pancartele. Dar nimeni nu devenise violent. Se trăgea în contiunare, asurzitor. Norul de gaz era acum pretutindeni. Părinţii cu copii plecaseră, iar cei rămaşi îşi găseau refugiul în batiste umede. Soţiei mele i se făcuse rău şi am plecat, spre metrou. Am ieşit cu sufletul greu, căci voiam să rămân. Simţeam că acolo trebuie să fiu. Era ora 22.30.

    În metrou, scot din nou telefonul şi privesc. Piaţa Victoriei nu semăna deloc cu cea pe care o părăsisem cu jumătate de oră înainte. Devenise un iad. Mii de jandarmi înarmaţi băteau protestatari paşnici, cu mâinile goale. Oamenii erau goniţi cu tunul de apă şi gaze, iar Jandarmeria călare trecea cu caii peste mame cu copii în braţe. Sute de mii de oameni au fost goniţi într-un timp ireal de scurt, cu mijloace staliniste. Priveam şi mi se făcea rău fizic.

    Acesta este 10 August-ul meu, ziua în care Piaţa Victoriei a devenit simbol al victoriei pumnului în gura inocenţilor. Mă gândesc la fetiţa cu steagul şi cerul ei senin, întunecat de gazele dictaturii PSDragniste. Atunci şi acolo, binele trebuia să triumfe, de dragul ei…

    *Acest text a fost publicat în cartea „10 August”, semnată de Grigore Cartianu şi Laurenţiu Ciocăzanu

    Paul Palencsar este teolog, jurnalist şi realizator de film documentar

  • De ce decizia lui Iohannis de retragere a medaliei lui Năstase e cea mai bună veste pentru România din 2019

    Pare un gest mic, un răspuns a lui Iohannis la întrebarea unui reporter sau epilogul unei scene ciudate petrecute de Ziua Națională, dar nu e. În opinia mea, e ceva mult mai important și o să încerc să explic.

    Fost premier al României, Adrian Năstase este invitat la recepția de la Palatul Cotroceni de Ziua Națională, în mod automat, în urma unui privilegiu venit o dată cu decorația Steaua României – una primită, bineînțeles de la Ion Iliescu când acesta era președinte.

    Adrian Năstase a fost condamnat în două rânduri la închisoare din cauza corupție, fiind închis aproape doi ani. El este un recidivist din tagma lui Liviu Dragnea, dacă vreți părintele spiritual al marii corupții din România.

    Adrian Năstase, în perioada 2000-2004, a fost premier și, din această poziție, a devenit extrem de bogat. A creat acele rețele de colectat bani pentru sine și pentru partid, cum e cea destructurată în aceste zile de DNA la PSD Arad.

    Așa a funcționat PSD încă din perioada lui Nicolae Văcăroiu când se numea PDSR, acesta a fost premier social-democrat între 1992 și 1996, dar Adrian Năstase a dus această rețea pe noi culmi. Orice persoană numită într-o poziție din administrația publică trebuie să ia șpagă și să întoarcă banii către partid.

    Așa a fost mereu, astăzi suntem șocați de amploarea fenomenului. Așa că, nu numai că Năstase a fost un premier corupt, dar a fost și o inspirație pentru Dragnea și alte zeci de oameni politici, nu numai de la PSD, care au văzut în această activitate o cale spre îmbogățire, nu una prin care decizi că poți îmbunătăți viața oamenilor.

    Adrian Năstase a scăpat cu o mare parte din bani. Averea lui e administrată de interpuși, iar statul nu a recuperat prea mult. Problema lui cea mai mare e faptul că nu mai are niciun un cuvânt de spus în societate și, mai ales, în partid. Închisoarea l-a scos din joc.

    De-asta a profitat de privilegiul oferit de decorație pentru a se duce moț la palat de Ziua Națională. Era disperat să arate că mai reprezintă ceva, că mai e cineva. El, marele Năstase, încă mai e băgat în seamă.

    O lacună a legii a generat un paradox care provoacă stupoare în rândul opiniei publice. Cum poate un condamnat penal să se bucure de toate onorurile unui cetățean care a făcut ceva excepțional pentru țară?

    Acest paradox e un cancer care roade România! Amestecarea valorilor în aceeași farfurie cu prostia și hoția dărâmă orice ierarhie construită pe efort și cinste.

    Citește articolul integral pe Politiknews.ro!

    Nu poți realiza nimic atâta vreme cât ai o persoană care muncește din greu trei, patru ani pentru a-și lua cinstit un doctorat, citește, scrie, cercetează, iar, apoi, societatea îl așează lângă un plagiator ordinar, un hoț, care-i scupă semințe în cap primului, cocoțat pe cea mai înaltă treaptă a administrație publice.

    Decizia anunțată de Iohannis e prima încercare de a face față în haosul valoric din societate. E primul medicament prescris, dar în opinia mea nu avem nevoie de pastile ci de chimioterapie.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * Năstase, un penal afectat, îl amenință pe Iohannis cu procese dacă-i retrage decorația

    * Arafat are avocat! PSD-istul Ciolacu încearcă să-l convingă să nu emigreze

    * Arafat amenință că pleacă din România! Vela de la Interne abia așteaptă: “nu e centrul universului”

    * Tremură pantalonii pe Ciolacu în fața anticipatelor: „De ce să facem că nu e criză?”

    * Schema de funcționare a Mafiei PSD în cazul Arad. Lista celor 15 „patrioți” înhățați de DNA. Cum recoltau șpaga, cum împărțeau funcțiile publice, cum îi concediau pe cei care criticau partidul

  • Doi ani fără Regele Mihai al României – Ziariștii

    Regele Mihai a plecat aşa cum a trăit, discret, dar demn, cu o decenţă din care pământul mioritic a gustat rar şi în porţii extrem de mici.

    În urmă cu exact doi ani regele Mihai I al României murea, în exil, la reşedinţa sa din Elveţia. Eram în Parcul Tineretului, la Bucureşti, topind în palme primii fulgi de zăpadă ai lui 2017. Un articol de ziar, citit pe telefon, mi-a adus vestea morţii regelui. Se sfârşea, odată cu un mare om, o epocă pestriţă, în care nimic nu a fost ceea ce părea, iar răul a luat miliarde de forme hidoase şi letale. M-am simţit, dintr-o dată, abandonat unei lumi pentru care nu eram pregătit şi în care nu ştiu să trăiesc fără pilde vii, aşa cum a fost Mihai I, regele României…

    Portretul Regelui Mihai I al României, aşezat la intrarea în Palatul Regal din Bucureşti, la înmormântarea sa.

    Cât de sfânt trebuie să fii ca să ştii că întâlneşti un sfânt? Se mai “fac” sfinţi în nemernicia zilelor noastre ori au rămas ferecaţi în calendare? Pe Mihai I, regele, l-am cunoscut din cărţi, din fotografii şi din spusele altora, care trăiseră clipa solară a întâlnirii cu monarhul pribeag.

     

    Gardul Palatului Regal din Bucureşti, la înmormântarea Regelui Mihai I, decembrie 2017

    Blândeţea cu care ierta greşiţilor, mulţi şi diabolici, m-a cucerit şi umilit deopotrivă, redându-mi puterea să cred că omul poate fi şi altceva decât fiară. Nu faptul că era rege m-a răscolit, ci felul în care era rege. Demn şi modest, plutea deasupra urii şi minciunii cu un meşteşug pe care l-am întâlnit doar la părinţii Patericului, din pustia Egiptului. Cu adevărat, cuvintele lui Isus, “Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii!”, le-am găsit întrupate în Mihai I al României.

    Români, privind portretul Regelui Mihai I, la Palatul Regal din Bucureşti, decembrie 2017

    Țeava mitralierei sau brutalitatea regimului Iliescu nu l-au făcut să devină gălăgios şi obraznic, cerând, cu bună dreptate, ceea ce era al său. Tronul României nu putea fi recucerit cu japca, deşi aşa i-a fost smuls când, cu pistolul pe masă, ruşii bolşevici au pecetluit soarta neamului românesc. Un rege îşi iubeşte poporul şi, mai ales, ţine seama de voinţa celor mulţi. Asta a aşteptat regele Mihai, un popor care să spună, “Majestate, nu pleca, asta este ţara ta!”. Şi-ar fi rămas, cu ardoarea omului care, timp de 45 de ani, a trăit doar pentru clipa în care va fi acasă, din nou…

    Gardul Palatului Regal din Bucureşti, decembrie 2017

    Din dragoste pentru România el, regele, a crescut găini şi a vândut ouă, a pilotat avioane, a fost broker la bursa de pe Wall Street… Această iubire fără margini era bucuros să o reverse asupra unei naţiuni ieşită din tenebrele iadului totalitar, pentru care singura vindecare era tocmai iubirea… De unde atâta putere? De unde asemenea resurse de speranţă şi iertare pentru un popor ingrat? Atitudinea cristică a regelui Mihai e lumina din întunericul celor 30 de ani ai României post-decembriste. Înţelept, el a ştiut că binele este etern, iar răul se autodistruge prin însăşi răutatea sa. Cine ar mai fi ştiut azi despre Pilat din Pont dacă nu era un Isus care să-l înveşnicească în istorie?

    Bucureştean, în reculegere la Gardul Palatului Regal din Bucureşti, decembrie 2017

    Deşi conştient că nu va mai urca pe Tron, regele Mihai I a făcut tot ce i-a stat în putere ca România să nu mai fie niciodată în bătaia uraganului rusesc. A militat, luptat, activat pentru ca NATO şi Uniunea Europenă să fie locul în care românii să se bucure de libertate şi prosperitate, într-o lume a decenţei şi meritocraţiei. Sfinţii lasă în urma lor mirosul dragostei şi al firescului. Roadele trecerii regelui Mihai prin istoria României recente le culegem cu toţii, chiar dacă nu ştim sau, mai grav, nu le recunoaştem. Ponegrit, mai puţin iubit, ironizat şi, după caz, batjocorit, regele Mihai a plecat aşa cum a trăit, discret, dar demn, cu o decenţă din care pământul mioritic a gustat rar şi în porţii extrem de mici.

    Portret funebru al Regelui Mihai I, la Palatul Regal din Bucureşti, decembrie 2017