Regele Mihai a plecat aşa cum a trăit, discret, dar demn, cu o decenţă din care pământul mioritic a gustat rar şi în porţii extrem de mici.
În urmă cu exact doi ani regele Mihai I al României murea, în exil, la reşedinţa sa din Elveţia. Eram în Parcul Tineretului, la Bucureşti, topind în palme primii fulgi de zăpadă ai lui 2017. Un articol de ziar, citit pe telefon, mi-a adus vestea morţii regelui. Se sfârşea, odată cu un mare om, o epocă pestriţă, în care nimic nu a fost ceea ce părea, iar răul a luat miliarde de forme hidoase şi letale. M-am simţit, dintr-o dată, abandonat unei lumi pentru care nu eram pregătit şi în care nu ştiu să trăiesc fără pilde vii, aşa cum a fost Mihai I, regele României…
Cât de sfânt trebuie să fii ca să ştii că întâlneşti un sfânt? Se mai “fac” sfinţi în nemernicia zilelor noastre ori au rămas ferecaţi în calendare? Pe Mihai I, regele, l-am cunoscut din cărţi, din fotografii şi din spusele altora, care trăiseră clipa solară a întâlnirii cu monarhul pribeag.
Blândeţea cu care ierta greşiţilor, mulţi şi diabolici, m-a cucerit şi umilit deopotrivă, redându-mi puterea să cred că omul poate fi şi altceva decât fiară. Nu faptul că era rege m-a răscolit, ci felul în care era rege. Demn şi modest, plutea deasupra urii şi minciunii cu un meşteşug pe care l-am întâlnit doar la părinţii Patericului, din pustia Egiptului. Cu adevărat, cuvintele lui Isus, “Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii!”, le-am găsit întrupate în Mihai I al României.
Țeava mitralierei sau brutalitatea regimului Iliescu nu l-au făcut să devină gălăgios şi obraznic, cerând, cu bună dreptate, ceea ce era al său. Tronul României nu putea fi recucerit cu japca, deşi aşa i-a fost smuls când, cu pistolul pe masă, ruşii bolşevici au pecetluit soarta neamului românesc. Un rege îşi iubeşte poporul şi, mai ales, ţine seama de voinţa celor mulţi. Asta a aşteptat regele Mihai, un popor care să spună, “Majestate, nu pleca, asta este ţara ta!”. Şi-ar fi rămas, cu ardoarea omului care, timp de 45 de ani, a trăit doar pentru clipa în care va fi acasă, din nou…
Din dragoste pentru România el, regele, a crescut găini şi a vândut ouă, a pilotat avioane, a fost broker la bursa de pe Wall Street… Această iubire fără margini era bucuros să o reverse asupra unei naţiuni ieşită din tenebrele iadului totalitar, pentru care singura vindecare era tocmai iubirea… De unde atâta putere? De unde asemenea resurse de speranţă şi iertare pentru un popor ingrat? Atitudinea cristică a regelui Mihai e lumina din întunericul celor 30 de ani ai României post-decembriste. Înţelept, el a ştiut că binele este etern, iar răul se autodistruge prin însăşi răutatea sa. Cine ar mai fi ştiut azi despre Pilat din Pont dacă nu era un Isus care să-l înveşnicească în istorie?
Deşi conştient că nu va mai urca pe Tron, regele Mihai I a făcut tot ce i-a stat în putere ca România să nu mai fie niciodată în bătaia uraganului rusesc. A militat, luptat, activat pentru ca NATO şi Uniunea Europenă să fie locul în care românii să se bucure de libertate şi prosperitate, într-o lume a decenţei şi meritocraţiei. Sfinţii lasă în urma lor mirosul dragostei şi al firescului. Roadele trecerii regelui Mihai prin istoria României recente le culegem cu toţii, chiar dacă nu ştim sau, mai grav, nu le recunoaştem. Ponegrit, mai puţin iubit, ironizat şi, după caz, batjocorit, regele Mihai a plecat aşa cum a trăit, discret, dar demn, cu o decenţă din care pământul mioritic a gustat rar şi în porţii extrem de mici.
