Descendent al unei familii de cărturari de origine aromână („machidonească”), profesorul și scriitorul clujean Adrian Papahagi a scos din cufărul cu amintiri prețioase o fotografie de familie, făcută „probabil prin 1990, la Constantinopol”, și a împărtășit-o prietenilor săi de pe Facebook.
Imaginea familiei Papahagi din urmă cu mai bine de un secol îl are în centru pe „stră-străbunicul meu, Atanasie Papahagi”, scrie Adrian Papahagi (47 de ani), filolog și eseist, profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Cărturarul clujean atașează și coperta unei cărți scrise de stră-străbunicul său, sub semnătura Tache Papahagi: „Graiul și folklorul Maramureșului”.
„Bunicii, străbunicii și chiar stră-străbunicii mei se îmbrăcau după moda occidentală, ceea ce nu-i împiedica să fie buni patrioți, creștini cât de cât acceptabili, și chiar să scrie opere de referință despre folclorul românesc”, menționează Adrian Papahagi.
Acesta spune cu sinceritate: „Nu port și nu voi purta vreodată haine populare, fiindcă nu am de ce”.
Adrian Papahagi folosește numele arhaic, bizantin, al Istanbulului: Constantinopol.
El este fiul regretatului critic literar, eseist și traducător Marian Papahagi (1948-1999).
Mesajul emoționant al lui Adrian Papahagi
„Îi privesc cu simpatie pe cei care poartă, în unele ocazii festive, straiul popular, fie ei români sau bavarezi, mai ales dacă ei și ai lor l-au purtat vreodată în chip firesc. E frumos să menții niște tradiții, chit că ele sunt deja muzeificate.
Sigur, e preferabil să nu le transformi în kitsch pășunist. Hainele evoluează și nu avem de ce să le fetișizăm, idealizând de fapt un moment arbitrar din trecut (cum fac americanii Amish sau evreii ultraortodocși, care consideră că dreapta credință implică încremenirea într-o modă din sec. XIX).
Nu ești bun român, și cu atât mai puțin bun ortodox, dacă porți demonstrativ ie și suman.
Purtate firesc, din dragoste nostalgică și respect față de trecut, hainele populare sunt frumoase. Adoptate ca manifest naționalist, de oameni care în viața reală se papițează cu trois-pièces, devin o afectare ridicolă.
În ce mă privește, nu port și nu voi purta vreodată haine populare, fiindcă nu am de ce (în plus, am oroare de neautenticitate și mă tem de ridicol). Bunicii, străbunicii și chiar stră-străbunicii mei se îmbrăcau după moda occidentală, ceea ce nu-i împiedica să fie buni patrioți, creștini cât de cât acceptabili, și chiar să scrie opere de referință despre folclorul românesc.
(În centrul pozei de mai jos apare stră-străbunicul meu, Atanasie Papahagi, alături de familia sa, probabil prin 1900, la Constantinopol. Pare născut prin anii 1830. Avea turme de oi în munții Pindului și, după cum se vede, purta fes turcesc, dar haine occidentale).”
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Era cea mai bătrână femeie din sat. Atât de bătrână, că nici nu i se pomenea vârsta. Venea din vremuri imemoriale, despre care povestea ca și când s-ar fi întâmplat ieri: „Ehei, când a început Războiul…”
„Care război, țață Anică? Al Doilea”, o întrebam noi, din curiozitate, nu ca s-o tachinăm. Ne fixa cu privirea ei de acvilă seculară, de sub basmaua țesută la război (la alt fel de război, la care lucra în zilele lungi de iarnă), și articula scurt, ca un Herodot al uliței: „Nu, maică, Primul”.
Era una dintre multe „țațe Anici” de pe uliță. De 40 de ani, era văduvă de război. Din Al Doilea Război Mondial. Îi murise bărbatul la Cotul Donului, iar de atunci trăia singură, în căsuța ei cu două camere și cerdac, acoperită cu șindrilă. O căsuță care iarna era mereu caldă, pentru că avea pereți din grinzi de stejar, tencuiți cu mortar și văruiți în alb.
În iarna aceea, când se anunțase la radio că a murit tovarășul Leonid Ilici Brejnev și se pusese muzică de doliu, a venit o zăpadă cum nici măcar țața Anica nu pomenise. A nins cinci zile fără oprire, cu fulgi când mai mari și alene plutitori, când mici și deși, iar pe uliță au început să se audă șușoteli: „Auzi? Dacă mai ninge două zile așa, cade acoperișul pe mine și mă omoară-n somn”.
Se văitau oameni în putere, cu case de cărămidă acoperite cu țiglă sau tablă, doar pe bătrâna din căsuța veche, cu cerdac de lemn și acoperiș de șindrilă, n-o mai auzea nimeni. Nu mai fusese văzută de două zile. Ea, care obișnuia să le dea binețe celor ce treceau prin fața casei sale…
E drept că rar mai răzbătea câte-un sătean prin nămeții până la brâu. Oamenii încercau să mențină o potecuță îngustă, dar zăpada se tot așeza, iar pe ici, pe colo se prăbușeau pereții tunelului alb.
O avea lemne în târnaț? Dar la izvor o putea ajunge, să ia apă?
Am ieșit în uliță și am luat-o la vale, spre căsuța bătrânei, „înarmat” cu o lopată. Eram deja voinicel, mă apropiam de 13 ani și știam a mânui uneltele din gospodărie.
Au fost ceva obstacole până la căsuța cu cerdac. Am mai curățat poteca, îndepărtând zăpada cu lopata, am mai trecut și pe deasupra, acolo unde era prea multă și se bătătorise, iar într-un final am ajuns la țața Anica.
Nicio urmă de potecă spre casa bătrânei! Zăpada îmi venea până la gât și vedeam pe deasupra ei: colo gardul de ulucă, dincolo curtea complet albă, nici scara de urcat spre târnaț nu se mai vedea. Stratul de omăt ajunsese sus, la pridvorul de lemn.
Să strig? Mai bine nu. Ce rost ar avea? Oricum, tot ce-ar putea face ar fi să iasă în cerdac, să constate o dată în plus că e prizoniera zăpezii.
M-am apucat de treabă. Zăpada zbura în stânga și-n dreapta, aruncată de lopata cu coadă de lemn și lamă de oțel. Înaintarea era greoaie, dar încet-încet se forma o cărare ce ducea spre poartă. Cei trei-patru metri mi-au luat vreo juma’ de oră, dar odată ajuns în fața porții, s-a ivit prima problemă: nu aveam cum să intru în bătătură. Poarta se deschidea spre interior, dar nu putea fi împinsă, pentru că în curte era zăpada de un metru!
Am tras zăvorul, căruia-i cunoșteam rostul, pentru că de multe ori i-am cosit bătrânei iarba prin grădină ori i-am săpat porumbul, de multe ori i-am dus găleți cu apă, de la izvorul din vale, dar și de mai multe ori m-a strigat ea, din târnaț, când mă vedea trecând cu găleata de pește pe care-l prindeam cu mâna, pe Bâlta, pe Râușor sau pe Valea Neagră: „Cărtior, o codiță de pește!”. Mă opream pe loc, o coteam la stânga, trăgeam zăvorul porții, urcam în târnaț, puneam găleata jos și o lăsam pe bătrână să-și aleagă câțiva pești. Îi tremura mâna de abia mai putea să ducă lingura la gură, dar când vedea peștii vii în căldarea cu apă – cleni, mrene, porcoi, boienei, uneori câte-un lin -, parcă-i dispărea și tremuriciul. Mâna ei noduroasă prindea peștele ca un clește și-l arunca într-o postavă de lemn. Și tot ea zicea: „Gata, să mai duci și-acasă, că sunteți mulți”.
M-am cățărat pe gard și am privit spre casa aflată la câțiva metri: nici țipenie de om. Atunci am observat că nu ieșea fum pe horn. Afară era ger, îți îngheța mâna pe lopată, dar țața Anica nu avea foc în sobă. Asta nu era bine!
Am sărit în curte, cu lopata după mine. Pluteam în stratul de omăt. Mi-a luat ceva timp până când am dat zăpada cât să se poată deschide poarta, apoi am făcut cărare până la scară, am curățat treptele, am ajuns în târnaț.
„Țaț-Anică! Țaț-Anică!” Cioc-cioc în ușa de lemn.
„Da, mamă, intră!”
Am apăsat pe clanță și am intrat. Întotdeauna ținea ușa descuiată, niciodată nu învârtea cheia aflată pe dinăuntru. Nici noaptea, când dormea.
Stătea pe marginea patului, învelită într-o pătură, iar mâna dreaptă îi tremura mai tare decât de obicei. Și capul îi tremura, cu broboadă cu tot. Era speriată, lemne nu avea, găleata de apă era goală.
Era frig în casă, iar soba era rece. Soba aceea pe care o găseam mereu caldă și de pe care ne dădea mereu un măr sau o gutuie… uneori scotea dovleac din cuptor…
„Auzi, mamă, a căzut vreun acoperiș?”
„N-a căzut nicio casă”, i-am spus, „doar câteva cotinețe, așa am auzit”.
Bătrâna era speriată că nu-i rezistă acoperșul de șindrilă. Casa era veche, căpriorii aveau pe puțin 70 de ani, iar zăpada de un metru apăsa cu mare greutate.
Nu era timp de pierdut. Am luat lopata și am făcut potecă până la stiva de lemne, care se afla în spatele casei. Am dus un braț în casă, am dat să bag un lemn în sobă, dar țața Anica a zis: „Lasă, mamă, că fac eu focul, îi știu rostul”.
Am luat din nou lopata și am făcut potecă spre izvor. Era cale mai lungă, dar spaima că vine seara și nu apuc să croiesc pârtie mi-a dat putere. I-am umplut bătrânei găleata cu apă, dar și două urcioare. A băut două căni, îi era tare sete…
„Ce-o fi cu găinile mele? N-au mâncat de două zile. Nici rațele…”
Am luat lopata și am făcut potecă spre cotețul păsărilor. Era mai aproape, lângă stiva de lemne, n-a durat mult.
Am dus vreo zece brațe de lemne în târnaț și i-am spus: „Țaț-Anică, stai liniștită, că mai vin și în zilele următoare!”.
Și-a frecat mâinile tremurânde și a îngăimat niște scuze: „Auzi, mamă, ți s-o fi făcut foame… ce să-ți dau eu ție, că n-am putut… nici apă n-am avut…”
„Nu-i nimic, țaț-Anică”, i-am zis, „stai liniștită, că nu mi-e e foame”.
Îmi era! Tremuram de foame, de la pârtiile făcute și de la frigul de afară. Am dat să plec, dar bătrâna și-a amintit: „Auzi, mamă, am tăiat porcu’, da-s toate la afumătoare…”
Se însera. Am luat lopata și am croit pârtie spre afumătoare, dar puterile mă lăsau. Erau ore bune de când mă tot luptam cu zăpada, și eram o mână de om…
Se lăsa întunericul când s-a rupt coada lopeții. Mai aveam puțin până la ușa afumătoarei, dar parcă nu mai ajungeam… Am aruncat coada de lemn și am apucat partea ei metalică, de tablă, cu care am continuat treaba. Ultimul metru l-am eliberat cu mâinile goale, pe orbecăite, pentru că lama lopeții era atât de rece, încât mi se lipeau degetele pe ea și mă dureau buricele lor. Parcă mai caldă era zăpada decât lopata…
M-am dus în casă, m-am lipit de sobă și m-am dezmorțit. Se încălzise bine odaia bătrânei! Se înviorase și țața Anica, umbla de colo-colo. A zis: „Cărtior, stai aici, că vin acum”. Și a ieșit, trăgând ușa după ea.
A revenit cu o bucată de slănină afumată, una de tobă, un caltaboș și un sângerete. A pus pe masă, a tocat pe o farfurie de lut. A scos, nu știu de unde, niște murături minunate. „Ia, mamă, și mănâncă! Ți-o fi foame de la atâta zăpadă”.
„Nu, țaț-Anică, nu mi-e foame… Nu trebuia…”.
Dar îmi era o foame de lup. Am mâncat și șuncă afumată, și tobă, și caltaboș, și sângerete. Am asortat cu usturoi, dintr-o cotovaică de pe masă. Mi-a dispărut tremuriciul.
Bătrâna mă privea cum mănânc. Era mai bucuroasă decât dacă ar fi mâncat ea. Și de-odată s-a lovit cu palma peste frunte: „Vai de capul meu, cum uitai?! Îs hodoroagă, mamă, nu mai țin minte… Stai aici, că vin acum!”
A tras din nou ușa după ea și s-a întors cu un cârnat mare, încolăcit. „Uitasem să aduc cârnaț, da’ bine că-mi adusei aminte”.
Mi-a tocat pe farfurie cu mâinile ei împovărate de reumatism, am luat o bucată, două și gata.
„Ce-i, mamă, nu-ți place cârnațul? Poate nu l-am făcut bun, n-oi fi pus destul mușchete…”
„Nu, țaț-Anică, e foarte bun, da’ mă săturai. Mâncai multă tobă”.
„Las’ că ți-l dau acasă”.
„Nu, că anu’ ăsta am tăiat și noi porc. Lasă-l aici, că mâine vin să-ți dau jos zăpada de pe casă”.
Era cald și bine în casa bătrânei. Afară se lăsase un ger tăios, de-ți înghețau nasul și urechile.
Când am ieșit în uliță, am văzut șuiorul de fum ce ieșea din hornul casei pe care tocmai o eliberasem din chingile zăpezii. Fumul se ridica spre cerul care, la ora aceea, sticlea de stele.
A doua zi am eliberat acoperișul casei de povara stratului gros de omăt. Și am mâncat cel mai bun „cârnaț” din vremurile zăpezilor de altădată.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
În urmă cu 75 de ani, camera de fotografiat îl găsea pe marele Constantin Brâncuși la Paris, în atelierul său. De acolo și-au luat zborul către eternitate păsările măiastre și multe alte lucrări în care geniul lui Brâncuși se descoperea lumii. Datorită fotografului american Wayne Miller, avem șansa de a-l privi pe marele sculptor. Mâna, ciocanul și zbaterea geniului au rămas captate pe film. Pentru noi.
Constantin Brâncuși, lucrând în atelierul său. Paris, anul 1946. Foto: Wayne Miller, Magnum
Într-o dimineață de vară, fotograful american Wayne Miller pășea în curtea plină cu bolovani. Era anul 1946, la Paris. Omul călca printre blocuri de granit, căutând din priviri un nume. Așa i-au spus când plecase din redacția revistei Magnum.
Curtea în care se afla atelierul lui Constantin Brâncuși. Paris, anul 1946. Foto: Wayne Miller, Magnum
De la zidul cu săgeată, loviturile de ciocan și daltă se auzeau mai clar, cu fiecare pas. Atelierul lui Brâncuși era după colț. Acolo dorea Miller să pătrundă, cu aparate, lentile, trepiede și lumini. Lumea largă trebuia să afle de cel care spunea cu dalta ce nu putea rosti cuvântul.
Constantin Brâncuși, în atelierul său. Paris, anul 1946. Foto: Wayne Miller, Magnum
La ușa lui Brâncuși se aștepta. Erau și alții care dădeau să intre. Coloșii de piatră îl priviră pe Miller, apoi se uitară unii la alții. „Altul care ne-o ia înainte.” Se resemnară. Știau că doar Brâncuși le putea da picioare, și ochi, și suflet, să plece în lumea largă. Până atunci, așteptau.
Mâna și ciocanul lui Constantin Brâncuși. Paris, anul 1946. Foto: Wayne Miller, Magnum
Ajuns în atelierul lui Brâncuși, marele fotograf a surprins mai mult decât un sculptor la treabă, un om, cu daltă și ciocan, scrijelind bolovani. E suficientă o privire la fotografiile lui Miller ca să simți spiritul geniului gorjean, al celui care mărturisea că nu vrea să dăltuiască pasărea, ci zborul ei. Că nu trupul omului e țelul artei sale, ci aspirația sa existențială.
Lucrări ale lui Constantin Brâncuși, în atelierul său. Paris, anul 1946. Foto: Wayne Miller, MagnumLucrări ale lui Constantin Brâncuși, în atelierul său. Paris, anul 1946. Foto: Wayne Miller, Magnum
După 75 de ani, prin ochii lui Wayne Miller, îl privim pe Brâncuși. Îi vedem, chipul, mâna, ciocanul, spiritul. Scârbit, Brâncuși a părăsit România. Am izgonit geniul, dându-l lumii întregi. Acum, e al tuturor.
Constantin Brâncuși. Paris, anul 1946. Foto: Wayne Miller, MagnumPaul Palencsar, jurnalist și teolog
Aproape de hotarul dintre Satele Ciceu-Giurgești și Negrilești din Țara Ciceului, pe partea dreaptă, este o cruce – Crucea Bunicilor mei.
Domeniul Ciceului, aflat în mijlocul Transilvaniei, pe ambele maluri ale râului Someșul Mare, întins pe vreo 70 de sate, a fost al Moldovei lui Ștefan Cel Mare și Sfânt, al lui Petru Rareș, moștenit din Împărăția Dacilor.
Capitala Țării Ciceului era între Ciceu-Giurgești și Ciceu-Corabia, biserică și mănăstire, mai jos, pe Someș, la Vad. Românii moldoveni aveau aici doi pârcălabi, deci o bază militară solidă.
Cetatea Ciceului se regăsește în cuvintele poetului și omului politic Ioan Alexandru: „În inima Transilvaniei, pe un muncel – cumpănă între 67 de sate românești – se înalță ruinele străvechii Cetăți pe poarta căreia priveghea capul bourilor voivozilor Moldovei, Ștefan Cel Mare, Petru Rareș, Lăpușneanu, înainte de unirea lui Mihai Viteazul cu mai bine de un secol”.
Prin partea aceasta de Românie, pe malul drept al Prutului, războiul Colhozului contra Țăranului Român a început în 1949 și a durat 40 de ani.
Ca și alte familii de țărani, familia noastră a dat jertfe în acest război teribil: ne-au murit Bunicul și doi unchi…
De aceea, când, după 1989, am ajuns în Parlamentul de la București, am strigat din toți rărunchii „Desființați CAP-urile, colhozurile! Astăzi, Țăranul Român a câștigat războiul cu Colhozul adus de ocupantul rus!”.
Liviu Petrina și spiritul lui Iuliu Maniu
Înainte de 1989, mă frământasem în fel și chip să fac ceva pentru a participa la rezistența împotriva acelei ocupații, pentru a sprijini pe Țăran în bătălia sa cumplită. Mi-a dat Dumnezeu gândul să ridic o Cruce, o Răstignire pe pământurile bunicilor răpite de colhoz.
I-am rugat pe Părinții mei să pregătească cele necesare, Cristul din tablă pictată, lemnul de stejar, gardul dimprejur, florile din preajma Crucii. Am pus pe masă ceva bani pentru această lucrare. De câte ori mergeam Acasă, la vreo 500 de kilometri distanță de București, în vacanță sau după o brumă de alimente, mai întrebam cum merge cu pregătirea Crucii. Primeam răspunsuri evazive – „o să se facă, până mai vii va fi gata”. După câțiva ani buni, am stăruit mai mult, mâhnit că se tot amâna ridicarea Crucii.
Atunci, Tata mi-a spus, cam tăios: „O facem și o ridicăm, cu o condiție, să nu fii tu în sat la vremea aceea, să nu ai ceva neplăceri la serviciu, la minister”. (Eram diplomat de carieră în Ministerul de Externe, de unde am fost eliminat politic în 1986.)
Am acceptat imediat condiția, pe mine mă interesa să se ridice Crucea.
Între satele Ciceu-Giurgești și Negrilești, în plin câmp, pe vechile pământuri cumpărate cu bani buni, munciți în America, la construcția de căi ferate, de un Țăran – Petru Borodi –, te întâmpină astăzi o Troiță, o Răstignire, cum îi spun oamenii locului.
După pregătirea celor necesare, lemnul a fost adus haiducește, de Tata, împreună cu doi nepoți. Cioplit în fugă, formată Crucea, pământul reavăn primitor, fericit să aibă parte de un semn că adevăratul proprietar nu se lasă prin urmași să fie furat de avutul său, Crucea Bunicilor s-a înălțat cutezătoare și semeață și veșnică la timpul și locul cuvenit.
Așa se cuvine – astăzi și în secolul-secolelor – să ne strigăm pe nume proprietățile, așa se cere și unui Neam să ne luăm drepturile noastre din mâna răpitorilor, să stăpânim Țara până la marginile spațiului etnic al Românității.
„A Unsprezecea Poruncă” – spunea Corneliu Coposu – „în cazul în care Generația mea nu va reuși să re-aducă Basarabia între fruntariile Țării noastre, atunci rămâne ca o A Unsprezecea Poruncă să adăugăm la Decalog, pentru tinerii care ne urmează, să re-aducă dânșii Basarabia la Patria-Mamă, România!
Pe când încă, senini în preajma Crucii ridicate, mai degustau pancovele și roteau paharul cu horincă, a sosit un automobil și a frânat amenințător.
– Ce se întâmplă aici, tovarăși?!?, a strigat femeia-primar comunist, coborând furioasă din automobil împreună cu milițianul, cu directorul de cămin cultural și cu un secretar de partid de la județ.
– Ce se întămplă, bade Augustine? Ce faceți aici?
Tata, calm, răspunse cu glas rar:
– Io tocmai mă duceam la vale, să aduc apă să ud florile astea ce le-a plantat femeia mea…
– Lasă-mă cu florile, de ce ați pus Crucea asta aici ?
– Aici sunt pământurile pe care le-a câștigat socrul meu, fie iertat, Petrea Borodi, cu banii munciți în America, la căi-ferate…
– Dă Crucea imediat jos! Să poate?!? Dă Crucea jos, acum, imediat, m-ai înțeles?
– Crucea…, noi am pus-o de amintire pentru părinții Soției…
– Dă Crucea jos, acum, imediat, m-ai-înțeles?!?
– Io am pus-o să fie aici, io nu am pus-o ca s-o dau jos.
– Dă Crucea jos!
– Dacă vreți s-o dați dumneavoastră… Io, unul, nu o dau. Am și auzit că, la care dă cruci jos, i se uscă mâna…
Atunci, Tovarășul-de-la-Județ a strigat:
– Măi, tovarășe, nu pricepi românește? Ia vino, să-ți explic eu!
L-a luat pe Tata violent de braț, l-a împins înainte, să-i explice între patru ochi, s-au îndepărtat amândoi, iar când cei de lângă Cruce nu mai auzeau, Tovarășul-de-la-Județ, chiar el însuși, i-a șuierat printre dinți:
– Nu da Crucea jos, ăștia m-au chemat, sunt fricoși, nu da Crucea jos, m-ai înțeles?
Au revenit la Cruce, Tovarășul-de-la-Județ repetând mereu: „M-ai înțeles? M-ai înțeles M-ai înțeles?”.
Părinții mei au rămas singuri, au reapărut și nepoții ascunși prin lanul de porumb, au terminat lucrarea și mâncarea și băutura.
Când Crucea a luat în stăpânire acel metru pătrat de teren ceapist/colhoznic, în vremurile acelea urâte, amenda prescrisă era de 5.000 de lei, bani buni atunci, de o vacă bună cu lapte. Nu au plătit amenda, apoi s-a prescris. Iar femeia-primar l-a rugat de câteva ori pe Tata să schimbe măcar anul de pe Cruce, cum se pune de obicei, să indice în loc un an mai vechi, „înainte de a fi eu primar”…
– M-oi sfătui cu Femeia mea, Crucea îi pentru părinții dânsei…, repeta Tata de fiecare dată. Și așa a rămas Crucea cu anul ridicării, până la Revoluția din Decembrie 1989, până astăzi.
După 10 ani, un vânt puternic a răsturnat Troița, căci lemnul, deși de stejar masiv, fusese adus direct din pădure și înfipt încă verde în pământ și pus repede să primească imaginea lui Crist.
Bătrânii care o ridicaseră au ajuns acum și mai bătrâni, încât vreo două-trei săptămâni Crucea a stat așa, părăsită, ca în priceasna cunoscută…
„N-am găsit oameni – zicea Mama –, eu nu mai pot umbla așa ușor, Tata nu mai e în putere ca altădată. Da’, totuși, până la Paști o vom ridica, negreșit!”
Aprilie 1994, mai era o săptămână până la Paști, plec spre seară cu prietenul meu Iftene Pop, cel mai mare specialist în buna-vecinătate din lume, vrednic apărător al drepturilor la re-Unire ale românilor de la est de Prut, plec spre Moara Bunicilor, el voia să revadă locurile pe unde mai fusese înainte de a pleca în Suedia.
Pe drum, îi spun din nou povestea Troiței, cum a fost ridicată în fugă, cum i s-a cerut să fie dată jos imediat, cum a apărat-o Țăranul – „Eu mă și tem să o dau jos, am auzit că se uscă mâna la cel care ar da-o”. Cum au amânat tovarășii, sosiți în viteză la fața locului, luarea unei hotărâri. Cum cel mai mare dintre ei, între patru ochi, l-a încurajat pe Țăran să nu o dea jos, ba chiar zicându-i: „Și Tatăl meu are în plan să ridice o Troiță pe pământurile noastre…”
Sosind noi în preajma Troiței, vedem oprită o mașină Dacia albă, iar în jurul Crucii – doi bărbați necunoscuți, o femeie și câțiva copii, lucrând de zor cu toții. Mi-am închipuit că i-a rugat mătușa Delamoara. Mă miram că dânsa nu-i de față, n-ar fi lipsit în asemnea împrejurări, în mod normal.
– Păreți hotărâți să rezolvați situația, să ridicați Crucea, le-am zis eu, după „Bună ziua!”. Dar nu prea aveți unelte. V-ar trebui un par de fier, să scoateți partea rămasă în pământ, un fierăstrău, să tăiați partea putredă, un…
– Suntem în trecere, facem cu ce avem, mi-au răspuns scurt, fără să se uite la noi.
– Eu sunt de-al casei, fug peste vale, la Moară, vă aduc ceva unelte.
Când, după câteva minute, am revenit în fuga-mare, Crucea se înălța încet la locul dânsei, abia de am mai putut face noi un gest de ajutor.
Am mulțumit apăsat oamenilor străini. I-am întrebat: „Cum? De ce?”.
Ne-au spus că, trecând în sus, cu o zi înainte, hotărâseră să ridice Troița, „dacă până coborâm noi nu o ridică alții”.
Ne-am despărțit, după ce am spus o rugăciune împreună, lângă Troiță.
Mătușa și Unchiul, Tata și Mama cu greu au crezut cele întâmplate, povestite de mine.
Cei care au re-ridicat Crucea or fi fost Oameni?… or fi fost Îngeri?…
Prima zi la Seminar a alungat „Sfinții” și „Îngerii”, „Tămâia” și „Lumina”. Le-a trimis în singurul loc în care au existat vreodată. Mintea mea. A doua zi, știam că nu sunt sfânt, dar nici pramatie.
Când am plecat la Seminar spuneam „Săru’ mâna” și la pietre. Căram o valiză de lemn și speranțe. Eram nepotul dus de bunică. Eternul nepot, cu mereu eterna bunică.
Preoția îmi părea atât de sfântă, iar eu atât de păcătos. Știam că sunt admis, dar nu credeam. N-am să cred, îmi spuneam, până nu voi intra în locul unde oamenii pășesc, dar nu ating pământul. Plutesc prin încăperi scăldate în tămâie și lumină. Ca îngerii lui Dumnezeu. E Raiul. Ce să caut eu în el. N-or să mă primească. Or să vadă prin mine. Sfinții pot asta. Și mă vor trimite acasă. Valiza de lemn va face drum întors în aceeași zi.
Prima zi la Seminar a alungat „Sfinții” și „Îngerii”, „Tămâia” și „Lumina”. Le-a trimis în singurul loc în care au existat vreodată. Mintea mea. A doua zi, știam că nu sunt sfânt, dar nici pramatie. Că Dumnezeu și Raiul au rămas acasă, la strana bisericii din lemn a satului. Plecasem din Rai, căutându-l. De acum, Paradisul era închis, iar eu, pe-afară.
În fotografie aveam 19 ani. Era anul 2001, clasa a 12 -a de Seminar. E ciudat să mă uit la mine. Mi-aș spune ceva, dar am uitat ce mă frământa atunci.
Copilului ce mă privește i-aș cere iertare că nu i-am împlinit visele. I-aș mai zice să nu dea năvală să crească. E vreme. Să nu le guste pe toate. Nu pierde nimic. Aș mai vrea să afle că lumea nu e așa urâtă, cum mi se pare mie, dar nici așa frumoasă, cum i se pare lui. Că mulți îl vor urî, iar alții îl vor iubi. I-aș da o listă cu greșelile mele. Nu. O va rupe. Mai bine tac. Orice i-aș spune nu-i folosește. E prea tânăr. Inocent. E sfântul care nu crede că este.
Liliana Ştefănesi trăieşte maternitatea ca perpetuă provocare şi luptă. Fiica sa a fost diagnosticată cu autism, într-o societate plină de prejudecăţi şi ignoranţă. În ţara unde statul nu face destul, Liliana a creat Asociaţia „Luptăm cu autismul”. Acum, 50 de copii autişti din zona Rădăuţiului beneficiază de sprijin şi terapie.
În aprilie 2013, Liliana Ştefănesi înfiinţa, la Dorneşti, judeţul Suceava, Asociaţia „Luptăm cu autismul”. Era tânără mamă şi afla că fiica sa are autism. În scurt timp, Liliana avea să descopere că ajutorul statului român e precar, iar părinţi ca ea sunt singuri în demersul dificil al adaptării copiilor cu autism la o viaţă normală. Nu ştia mai nimic despre această afecţiune, însă ştia că acţiunea e singura cale. Aşa a luat naştere „Luptăm cu autismul” şi povestea copiilor autişti ce beneficiază azi de sprijin şi terapie în zona Rădăuţiului.
Liliana Ştefănesi, alături de fiica sa, Denisa (sursa foto: Facebook/Liliana Ştefănesi)
Liliana Ştefănesi nu refuză pe nimeni. Îi e greu, dar ştie şi greul familiilor cu copii autişti, iar asta o face să lupte pentru fiecare dintre ei. Astfel, deşi în Asociaţie sunt înscrişi zece copii ce primesc sprijin permanent, în realitate, numărul celor ce beneficiază de consiliere şi terapie e de cinci ori mai mare. Banii sunt puţini, iar nevoile tot mai mari.
Autismul nu e boală, ci tulburare comportamentală. Nu e contagios. Un copil din 68 născuţi are autism, manifestând dificultăți în registrele cognitiv, comportamental şi motoriu. Diagnosticabil abia la vârsta de trei ani, autismul produce dificultăți în interacțiunea și comunicarea socială, printr-o restrângere a gamei de interese și activități pe care copilul le manifestă. Din păcate, copiii cu autism rămân ţinta prejudecăţilor, născute din ignoranţă şi indiferenţă.
Asociaţia „Luptăm cu autismul” reprezintă interesele copiilor cu autism. Dincolo de ajutorul efectiv acordat, Asociaţia derulează campanii de informare şi sensibilizare a opiniei publice cu privire la autism şi efectele sale, oferind doritorilor şansa voluntariatului. Banii necesari funcţionării asociaţiei provin exclusiv din donaţii şi sponsorizări.
Copii cu autism, la activităţile organizate de Asociaţia „Luptăm cu autismul” (sursa foto: Asociaţia „Luptăm cu autismul”)
În parteneriat cu diverse instituţii, şcoli şi entităţi comerciale private, activităţile derulate de Asociaţia „Luptăm cu autismul”, în zona Rădăuţiului, sunt numeroase. În cei opt ani de funcţionare, copiii autişti au avut parte de şedinţe de logopedie, terapie individuală, terapie 3C, recuperare prin sport, muzică şi dans, lecţii de pian, echitaţie, şcoli de vară, tabere la mare, flashmob-uri şi campanii publice de informare cu privire la autism.
Dintre toate acţiunile desfăşurate, terapia 3C (Conştientizare – Coordonare – Concentrare) este deosebit de importantă. Datorită sponsorizărilor, Asociaţia a reuşit formarea primului terapeut 3C din judeţul Suceava. Acum, terapeutul Edison Muha realizează recuperarea psihomotrică a copiilor cu autism, printr-un complex de exerciţii fizice, menite să aducă persoana cu TSA în starea de a dori şi putea efectua activităţi motrice independente.
Copiii ce beneficiază de terapie 3C, alături de terapeutul Edison Muha, sportivul Andrei Chipreanov şi Liliana Ştefănesi. (sursa foto: Asociaţia „Luptăm cu autismul”)
Liliana Ştefănesi îşi doreşte o schimbare fundamentală în bine pentru copiii cu autism din România, prin implicarea clară şi palpabilă a autorităţilor:
„Ne dorim crearea, de către autorități, a serviciilor specializate, adaptate nevoilor copiilor și tinerilor cu tulburări din spectrul autismului, ca incluziunea și participare lor în comunitate să fie reale și eficiente. Este necesară înființarea de centre de tip respiro, cu specialiști, unde copiii și tinerii cu dizabilități să poată beneficia de îngrijire. O educație de calitate este cheia unei incluziuni de succes și a integrării ulterioare pe piața muncii. Din păcate, acestor copii le este încălcat frecvent accesul la învățământ, cadrele didactice fiind demotivate să îi includă. Şcolile nu reușesc să ofere suportul și adaptarea necesare. Nu există programe antistigmatizare şi nici suficient personal de sprijin.”
La Rădăuţi, judeţul Suceava, Asociaţia „Luptăm cu autismul” este singura speranţă pentru copiii şi tinerii autişti. Din păcate, vremurile pandemice, de criză financiară, afectează activităţile şi veniturile sponsorilor ce ajutau Asociaţia. Puţinii bani existenţi sunt pe terminate, iar asta pune în pericol viaţa copiilor şi o muncă continuă de peste opt ani.
E nevoie de ajutorul nostru. Al fiecăruia dintre noi. Puţin cu puţin se face mult. E „multul” acela care pentru unii înseamnă nimic, dar pentru copiii cu autism reprezintă totul. Autismul nu doare, dar indiferenţa noastră, da.
Liliana Ştefănesi şi Asociaţia „Luptăm cu autismul” demonstrează că singura piedică în ajutorarea şi integrarea acestor copii este nepăsarea. O societate există numai în măsura în care cei mai vulnerabili sunt cei mai iubiţi. Copiii cu autism au nevoie de noi. Doar aşa suntem o naţiune, cu adevărat.
Copiii cu autism din zona Rădăuţiului, într-o acţiune a Asociaţiei „Luptăm cu autismul” (sursa foto: Facebook/Liliana Ştefănesi)
Pentru donațiiCont bancar:RO60BRDE340SV48039123400Asociaţia „Luptăm cu autismul”, DorneştiLiliana ŞtefănesiTel. 0740.431.497
Pe ulița asta am crezut că sunt veșnic, iar cei de 20 de ani păreau bătrâni. De aici am plecat spre „școala de popi”, la Seminar. Aveam valiza de lemn într-o parte și bunica evlavioasă în cealaltă. La a patra ușă era o maică, izgonită de Decret. Macaria. Citeam amândoi în chirilică, din cărți uitate de vreme.
Nu era asfalt. Vara, căruțele stârneau perdele de colb, iar toamna frământau glod. Mergeau la târg, în Săveni. Tropot de copite și plesnitură de bici. Se auzea din casă, alături de ticăitul ceasornicului de pe bufetul cu mileu.
Duminica, bunicul pleca la biserică. Își scria de cu seară pomelnicul. Punea fix 10 lei. Pălăria și pomelnicul. Le lua ultimele și se pierdea în capătul uliței, pe lângă sinagogă.
Casele fuseseră evreiești, cu prăvălii la stradă și locuințe în spate. Un secol, s-a trăit bine la Săveni. Erau mulți evrei, sinagogi și ulițe ca cea pe care am copilărit.
Eu n-am găsit evrei la Săveni. Plecaseră. Care în lagăr, care în Palestina. Au lăsat casele și ulița.
Ieri, am ajuns la Săveni. Pe rând, casele își astupă ochii. Își pun tăblii de lemn la ferestre, să nu vadă. Nu mai aparțin lumii. Timpul lor a trecut. Se ascund, să moară singure. Au înțeles că nimic nu dăinuie. Doar eu nu înțeleg, pentru că nu pot.
O parte din mine moare cu ulița asta, ce m-a mințit: nu e veșnică, și nici eu, care am crezut că sunt.
Angela Rusu (46 de ani), îndrăgită cântăreață de muzică populară, se apropie de un dublu eveniment: vor naște atât ea, cât și fiica ei cea mare, Larisa (25 de ani)! Ambele vor avea fetițe. Larisa va naște natural, în aprilie sau mai, iar Angela prin cezariană, în iunie.
La 46 de ani, Angela Rusu are un frate de 3 ani! Tatăl artistei are o soție (mama vitregă a artistei) cu 40 de ani mai tânără decât el.
Anul 2021 va fi unul special pentru familia cântăreței Angela Rusu. Ea și fiica ei, Larisa, sunt însărcinate și ambele vor naște fetițe, la o diferență de doar cinci săptămâni.
Angela Rusu s-a destăinuit pe canalul ei de YouTube: „Sunt însărcinată în patru luni și jumătate, adică 18 săptămâni. Este cea mai mare minune pe care o aşteptăm de ani de zile. Am apelat la o clinică de fertilizare, la medicul Andreas Vithoulkas, căruia vreau să-i mulţumesc foarte mult pentru toate eforturile pe care le-a făcut. Maria o va chema pe fetiţă, e un nume deosebit, pur. I-am aranjat deja camera. Am avut şi evenimente, pot să cânt în continuare, nu am greţuri, nu am nici un alt disconfort”.
Având în vedere vârsta cântăreței, medicii au stabilit că va aduce pe lume fetița prin cezariană, la începutul lunii iunie.
Înainte de a deveni din nou mamă, Angela Rusu își va ține în brațe nepoata. Fiica sa cea mare, Larisa, în vârstă de 25 de ani, va naște în preajma Paștelui.
„Trăim bucuria la dublu. Anul acesta voi fi şi bunică, şi mamă. Larisa este însărcinată cu cinci săptămâni înaintea mea. Eu voi naşte în iunie, la început, iar ea, în aprilie-mai, va naşte natural. Fiicele noastre vor creşte şi se vor putea juca împreună”, a spus Angela Rusu, potrivit Click.ro.
Pregătirile pentru venirea micuțelor sunt în toi. Artista a cumpărat anul trecut un apartament desfășurat pe două etaje, pe care l-a și amenjat după propriul gust.
Familia Angelei Rusu este și acum una atipică. La 46 de ani, artista are un frățior în vârstă de 3 ani. Mama vitregă a cântăreței este mai mică decât soțul ei (tatăl Angelei Rusu) cu 41 de ani! Tatăl artistei are 72 de ani, iar actuala sa soție – 31 de ani. Astfel, mama vitregă a Angelei Rusu este cu 15 ani mai tânără decât artista!
„Tata este forţă, ca să zic aşa. Eu îl respect foarte mult şi e genul de bărbat care ştie să se comporte cu o femeie şi să o facă să se simtă ca o regină. Are o familie frumoasă, o soţie bună şi au un copil tare reuşit. Mă bucur şi eu de fericirea lor. Pentru mine este important să-mi văd părintele fericit”, a declarat Angela Rusu.
Căsătoriile și copiii Angelei Rusu
Angela Rusu (46 de ani) se află la a patra căsătorie. Ea s-a măritat în 2017, la Las Vegas (SUA,) cu impresarul ei, Marius Moldovan (42 de ani). El nu a mai fost căsătorit și nu are copii.
În schimb, cântăreața are două fete din precedentele trei căsătorii: Larisa (25 de ani) și Rebecca (18 ani), care au tați diferiți.
Angela Rusu între fiicele sale Rebecca și Larisa, la emisiunea lui Cătălin Măruță (Pro TV)
Angela Rusu s-a lansat în muzică în anul 2000. De-a lungul timpului, ea a cântat la nunţile şi petrecerile multor vedete şi oamen de afaceri. N-a lipsit nici de la nunt Elenei Băsescu, fiind artista preferată a fostului şef de stat, Traian Băsescu.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Andrei Chipreanov este campion naţional, european şi vicecampion mondial la skandenberg. Deşi campion al ţării şi lumii, Andrei a plecat din România în Anglia, la muncă, pe şantier. În ţara natală, nimeni nu l-a ajutat. Acum, e din nou acasă, alături de oameni generoşi, care-l sprijină. Anul trecut, a câştigat titlul de campion al României la skandenberg. E începutul unui lung şir de victorii.
Andrei Chipreanov, în sala de antrenamente (foto: Club Sportiv „Bucovina Skandenberg”)
Reporter:Cum a început pasiunea ta pentru skandenberg?
Andrei Chipreanov: Încă din copilărie eram extrem de energic. Îmi plăcea tot ce înseamnă activitate fizică. La vârsta de şapte ani m-am înscris la lupte greco-romane. Au urmat şi alte sporturi pe care le-am încercat, dar nu mi-au plăcut în mod special. Apoi am descoperit Skandenbergu-ul. A fost dragoste la prima vedere. Mi-a plăcut atât de mult încât am ştiu că asta trebuie să fac tot restul vieţii. Sigur, am început modest, în curtea şcolii, unde provocam la duel băieţi mai mari. Ulterior, uşor-uşor, am participat la competiţii tot mai importante, iar rezultatele mi-au adus multă satisfacţie.
Reporter:Eşti cel mai rapid din lume? Cât durează un meci?
Andrei Chipreanov: Sincer, nu ştiu dacă sunt cel mai rapid luptător de skandenberg din lume. De multe ori, mă surprinde şi pe mine când aud asta. În lumea skandenberg-ului, mulţi sportivi mari, cu titluri importante, vorbesc despre viteza mea de reacţie. Am primit şi analiza unor experţi, care mi-au spus că am o viteză uluitoare la masa de concurs. Într-adevăr, încep orice meci cu o explozie de energie şi forţă, care iau prin surprindere adversarul. E elementul surpriză, care poate hotărî soarta meciului. Au fost meciuri pe care le-am câştigat în mai puţin de o secundă.
Reporter: Care este cea mai mare provocare a acestui sport?
Andrei Chipreanov: Incertitudinea este cea mai mare provocare. Nu sunt niciodată deplin convins că durerile pe care le am vor înceta în ziua competiției. E vorba despre accidentări şi întinderi musculare în urma antrenamentelor, care de multe ori devin dure. Skandenberg-ul e un sport de forţă, dur, ce lasă urme. Sunt traume care se vindecă mai greu sau mai uşor, dar mereu e teama ca ele să nu-şi spună cuvântul când mă aflu la masa de concurs, în faţa adversarului. Pentru mine, asta reprezintă o mai mare provocare decât adversarul in sine .
Reporter:Care a fost cel mai dificil adversar pe care l-ai întâlnit şi de ce?
Andrei Chipreanov: Cu siguranță, idolul meu, John Brzenk, campion absolut al tuturor timpurilor. E o legendă a skandenberg-ului mondial. El a fost cel mai dificil adversar pe care l-am întâlnit, în partida de la Zloty Tour, din 2012. Am concurat împotriva sa la brațul stâng şi a fost dificil. Eram pus față în față cu eroul meu. Îl admiram mult, dar atunci trebuia să uit asta și să lupt. Asta a făcut din el cel mai dificil adversar.
Reporter:Ai trăit câţiva ani în Anglia. Ce a însemnat asta pentru cariera ta sportivă?
Andrei Chipreanov: Am părăsit România în anul 2014, cu tristeţe şi dezamăgire în suflet. Deşi eram deja campion european şi vicecampion mondial la skandenberg, ţara mea părea că nu mă vrea. Autorităţile nu mă sprijineau, iar sponsori se găseau extrem de greu. Ca sportiv de performanţă, aveam nevoie de bani ca să pot continua. În plus, urma să-mi întemeiez o familie, căreia simţeam că nu-i pot oferi un nivel decent de viaţă materială. Mă resemnasem. Am ajuns în Anglia. Acolo am muncit într-un şantier, în care am făcut de toate: de la cofraje şi scări, până la dulgherie şi tâmplărie.
Reporter:Au fost momente limită în Anglia, când te copleşea dezamăgirea că nu poţi continua în sportul pe care-l practicai?
Andrei Chipreanov: Chiar dacă eram departe de România, nu am abandonat definitiv ideea de a face skandenberg. Participam la competiţii organizate în weekend, alături de alţi pasionaţi, amatori în acest sport. Totuşi, viața în Anglia nu era ușoară, iar eu nu aveam timp să mă gândesc la sport. Munceam mult. Singurele momente care mă predispuneau la nostalgie erau acele întâlniri la sfârşitul săptămânii, când se organizau competiții locale. Acolo întâlneam și români, sportivi cu care mă antrenam înainte în România.
Reporter:Câţi ani ai rămas departe de ţară şi ce îţi lipsea cel mai mult acolo?
Andrei Chipreanov: Am locuit în Anglia aproape cinci ani. Îmi lipsea mult familia părintească, pe care am lăsat-o la Rădăuţi. Desigur, prietenii şi oraşul în care am copilărit erau mereu în inima mea şi aşteptam, cu nerăbdare, fiecare vizită spre România. Chiar dacă Anglia mi-a oferit un nivel de viaţă materială decent, totuşi, nu era „acasă”. Simţeam asta mereu. Practicarea skandenberg-ului de performanţă era lipsa pe care o simţeam acut, ca unul care îmi dedicasem mult timp pentru a ajunge la rezultate bune. Din păcate, nu puteam să o fac. Eram extrem de ocupat cu munca pe şantier.
Reporter: Ai revenit în competiţiile mari de skandenberg. Cu alte cuvinte, ai reintrat în lumea mare a sportului. Cum s-a întâmplat?
Andrei Chipreanov: Din fericire, am revenit în sport. S-a întâmplat după ce m-am întors definitiv în România. Ajuns acasă, nu credeam că o să reintru în skandeberg-ul de perfomanţă. Îmi făcusem atelier de tâmplărie şi munceam, cu gândul să dezvolt o afacere, care să mă ajute să-mi întreţin familia. Eram deja căsătorit, cu un copil. Nu după mult timp, am cunoscut oameni generoşi, iubitori de skandenberg, care mi-au propus să revin în circuitul profesionist. Mi-au pus la dispoziţie sală de antrenament şi sprijin financiar. Le mulţumesc. Au apărut, providenţial, când nu credeam că mai e posibil. Acum, sunt sportiv profesionist. Fac doar skandenberg, iar asta îmi aduce mulţumire şi împlinire.
Reporter:Anul trecut, ai devenit campion naţional al României la skandenberg. Te gândeai la asta în Anglia? Ce trăiri ai avut pe podium, ţinând cupa în mâini?
Andrei Chipreanov: Într-adevăr. În anul 2020, am redevenit campion național al României. E ca într-un film cu final fericit, când îţi dai seama că şi greutăţile care apar în viaţă au rostul lor. Fără ele nu am preţui la fel de mult binele care ni se întâmplă. Sincer, în Anglia nu mai speram să revin pe podiumul profesionist vreodată. Eram resemnat. Acum, sunt fericit. Momentul în care am strâns la piept cupa a răzbunat toate clipele grele pe care le-am trăit. A meritat!
Reporter:Ca sportiv, cum te-a afectat pandemia de Coronavirus?
Andrei Chipranov: Din cauza pandemiei, circuitul competițional a suferit. Competiţiile au fost fie amânate, fie anulate. Resimt o oarecare constrângere. Pentru sportivi, e frustrantă neputinţa de a participa la competiţii, care sunt sensul şi scopul lor. Totuşi, ştiu că virusul cu care ne confruntăm e mortal, iar sănătatea mea şi a familiei mele sunt mai importante. Îi sfătuiesc pe toţi cei care citesc acest interviu să respecte măsurile de protecţie, pentru ei şi cei dragi lor. E nevoie de solidaritate şi unitate civică. Doar aşa vom recăpăta modul de viaţă pe care l-am avut şi ne vom întoarce în competiţiile pe care le aştept cu nerăbdare.
Reporter:Care sunt planurile tale pentru acest an, ca sportiv?
Andrei Chipreanov: Obiectivul meu este să devin campion mondial. Încerc asta în fiecare an. Desigur, vor urma competiții foarte solicitante până la mondiale. Voi fi pus faţă în faţă cu adversari puternici. Urmează o călătorie în Turcia, unde mă voi antrena cu unii dintre cei mai valoroşi sportivi de skandenberg din lume. Am de gând să fiu prezent la Campionatul Naţional, European şi Mondial. Totul depinde de modul în care va evolua pandemia de Coronavirus.
Reporter:Locuieşti la Rădăuţi, unde gestionezi Clubul Sportiv „Bucovina Skandenberg”. Care sunt activităţile tale acolo?
Andrei Chipreanov: Între anii 2011-2013 , Clubul Sportiv „Bucovina Skandenberg” era un exemplu de performanţă şi excelenţă, fiind cel mai puternic club de profil din România. La acea dată, Clubul avea 30 de sportivi legitimați, care obțineau, de fiecare dată, cele mai multe medalii la campionatele naţionale. În prezent, Clubul are 15 sportivi și se află în ascensiune, cu sportivi tineri şi valoroşi. Dinamica și performanţa Clubului au fost afectate de plecarea mea din țară, dar suntem pe drumul cel bun.
Reporter: Ce îşi propune „Bucovina Skandenberg” în anul 2021?
Andrei Chipreanov: „Bucovina Skandenberg” își propune un vis care să devină realitate în anul 2021. La Rădăuţi, dorim să organizăm Campionatul Naţional de Skandenberg. Este un eveniment excepţional, de mare valoare sportivă. Vorbim despre şansa pe care o au tinerii sportivi din Bucovina, de a vedea, la ei acasă, meciuri de skandenberg pe care le văd doar în marile competiţii naţionale şi mondiale. Nivelul sportiv va fi unul extrem de ridicat. Se vor implica factori locali şi naţionali, atât la nivel administrativ, cât şi al celor care sponsorizează o astfel de competiţie. Oraşul Rădăuţi va fi în atenţia presei regionale şi naţionale, iar asta poate aduce mari beneficii comunităţii locale. Dorim să punem skandenberg-ul pe harta României, dar şi să aducem acest sport mai aproape de Bucovina, regiune ce are tineri cu imens potenţial sportiv.
Reporter:Care crezi că e viitorul skandenbergului în România?
Andrei Chipreanov: Viitorul acestui sport în România depinde, exclusiv, de mentalități. Cu certitudine, skandenberg-ul e sportul care merită să aibă propria Federaţie. Din păcate, asta încă nu s-a întâmplat, deşi este imperativ. Multe depind de obţinerea acestui statut, care vine cu bani şi baze de pregătire de la statul român. La nivel guvernamental, sper să se facă mai mult pentru sportivii de skandenberg, care au nevoie de sprijin. Nici acest lucru nu se întâmplă, deocamdată. Mi-ar plăcea să văd că în programa şcolară sportivă elevii au posibilitatea de a alege să practice acest sport la orele de Educaţie Fizică. Ar fi un mare pas înainte. Cu siguranţă, pe termen mediu şi lung, Skandenberg-ul are un viitor frumos în România. Există deja mulţi tineri care îmbrăţişează o carieră în acest sport.
Ascultaţi un interviu cu actriţa Eugenia Butnaru, una dintre cele mai îndrăgite figuri ale Teatrului din Republica Moldova. A lăsat în urmă sute de spectacole de teatru, filme şi teatru radiofonic, în 57 de ani de carieră.
Eugenia Butnaru mi-a vorbit despre cariera sa actoricească, dar şi despre tristeţea faţă de lipsa de orizont a Republicii Moldova. „S-a furat o ţară”, mi-a spus. Octogenară, a fost prezentă în stradă, la protestele împotriva corupţiei oligarhice. Am vorbit despre teroarea pe care a trăit-o în comunism. Doar prin teatru şi-a salvat fiinţa de la dezumanizare. Eugenia Butnaru spunea că nu se teme de moarte. Pleacă din această lume cu zâmbet pe chip, senină şi mulţumită că a trăit aşa cum şi-a dorit: pe scenă, pentru oameni.
Eugenia Butnaru era născută pe 3 ianuarie 1936. N-a apucat să împlinească 85 de ani. Cu o lună înainte, pe 4 decembrie 2020, Eugenia Butnaru a murit, la Chişinău. Nu a ascultat niciodată acest interviu.
