Categorie: Istorie

La 11 septembrie 2001 se întâmpla imposibilul: un atac terorist islamist pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. În inima New York-ului, fanatismul religios a lăsat în urmă trei mii de morţi!

Se spune că ai trăit evenimente care te-au marcat cu adevărat dacă, peste ani, îţi aduci aminte unde te aflai şi ce făceai. Eu n-am uitat!

Imaginea avionului intrat în clădirea de sticlă şi halbele încremenite ale chefliilor, ce stăteau cu gura căscată. Asta mi-a rămas.

11 septembrie 2001 m-a găsit într-un restaurant din Baia Mare. Priveam rotocoalele din fumul ţigărilor, în faţa unui televizor mic, sport, şi mă gândeam aiurea. Eram toropit de căldura verii tomnatice, într-un oraş în care nu se întâmpla nimic.

Apoi au venit câţiva băieţi, musulmani, care au luat patru avioane, cu care au omorât trei mii de oameni. În sfârşit, ceva se întâmpla.

Chiar dacă la mii de kilometri depărtare, unda de şoc a atentatului de la New York ne-a ajuns pe toţi şi încă o simţim. Statele Unite ale Americii şi modul lor de raportare la lume s-au schimbat definitv, şi, odată cu ele, noi toţi.

Deşi părea de neconceput, SUA, protejate de sofisticate sisteme de apărare militare, au încasat cea mai perversă şi puternică lovitură: la ele acasă. World Trade Center, două clădiri-emblemă ale strălucitorului New York, au devenit câmp de luptă pentru cei care abia ieşiseră din peşterile munţilor Afganistanului şi deşertul Arabiei Saudite.

Cei 19 terorişti musulmani, care au umplut lumea de şoc şi America de sânge, erau parte a grupării teroriste Al Quaeda, condusă de sauditul Osama bin Laden. O mare parte a echipei morţii era tot saudită, iar restul venea din rândul altor naţiuni arabe.

Timp de un an, teroriştii lui Bin Laden s-au antrenat pe teritoriul SUA, la manşa avioanelor americane. Acolo, la sânul cald al Americii, au învăţat cum să transforme avionul de pasageri într-o ghiulea nimicitoare. Şi-au reuşit.

În dimineaţa zilei de 11 septembrie 2001, 19 bărbaţi înarmaţi cu cuţite improvizate au urcat la bordul a patru avioane, Boeing 767, care urmau să decoleze de pe coasta de Est a Statelor Unite ale Americii spre California.

La scurt timp după decolare, teroriştii au preluat controlul avioanelor, pătrunzând în cabinele de pilotaj şi deturnându-le spre New York, clădirea Pentagonului şi câmpul din Shanksville, Pennsylvania. Restul, îl ştim. E despre 3.000 morţi şi o naţiune îngenunchiată.

Mii de oameni erau la muncă în acea zi, ca de obicei, în ceea ce putem numi, fără exagerare, oraşul mic din inima oraşului mare. Cele două clădiri ale World Trade Center erau o lume în miniatură, cu mii de rotiţe umane ce o ţineau în viaţă. Sedii de corporaţii, restaurante, săli de cinema, de fitness, firme mici şi mari, afaceri de tot felul înfloreau între pereţii de sticlă ai coloşilor newyork-ezi.

Lovitura a venit brusc şi din cer. Dintr-o dată, zgârie norii n-au mai zgâriat cerul, ci pământul. Expresia pură a eleganţei şi capitalismului american a muşcat ţărâna, lovită în moalele capului de scatoalca arabă. Fanatismul religios, musulman, a lovit barbar şi laş. Printre cei trei mii de morţi lăsaţi în urmă erau şi români, veniţi peste ocean la o viaţă mai bună. N-a fost!

Azi, America îşi plânge morţii şi starea de neputinţă care a cuprins-o cu 18 ani în urmă. Peste tot, la New York, la clădirea Pentagonului, pe câmpul din Pennsylvania, curg flori şi siluete discrete, de oameni care n-au uitat ca să nu repete. De fapt, nimeni n-a uitat, nici ei, acolo, nici noi, aici, şi toţi cei care iubesc democraţia şi libertatea.

Pe locul unde se înălţau cele două clădiri ale World Trade Center, pline cândva de ruine şi sânge, azi sunt două fântâni, pe marginile cărora sunt gravate numele celor morţi în atacuri: pompieri salvatori, poliţişti, piloţi de avioane şi civili. Trei mii de oameni din 90 de ţări. Niciunul n-a fost uitat!

Un parc de 30.000 de metri înconjoară totul, cu 400 de copaci, martori că ce nu te omoară te face mai puternic. Locul disperării e acum simbolul regenerării şi speranţei, cunoscut ca Ground Zero.

Americanii au o putere extraordinară de a se ridica din genunchi în picioare şi din glod spre stele. În locul clădirilor distruse, au construit o alta, mai înaltă, mai frumoasă şi mai puternică. Se numeşte One World Trade Center şi e cea mai înaltă clădire din Emisfera Vestică, cu 546 de metri înălţime.

Atentatele de la 11 septembrie 2001, în inima celui mai puternic imperiu al planetei, sunt exponente ale intoleranţei transformată în crimă şi religiei devenită armă. Din păcate, morţii nu învie, dar, din fericire, timpul vindecă şi fortifică.

Pe locul unde erau cei doi zgârie nori, loviţi de avioanele lui Bin Laden, se înalţă, zi şi noapte, două raze de lumină, de la pământ la cer. Ele nu se sting niciodată, în memoria celor dispăruţi. Condiţia ca lumina lor să apună este ca Statele Unite ale Americii să dispară, iar asta nu e o opţiune pentru naţiunea americană.

La 18 ani distanţă de la tragicul eveniment, americanii şi Statele Unite ale Americii sunt mai puternici, dar nu amnezici. Deşi comemoraţi o dată pe an, cei trei mii de morţi sunt mereu vii în conştiinţa colectivă americană. Nu-i uităm nici noi!

Ieri a fost marcată în Polonia începerea celui de-al Doilea Război Mondial. În urmă cu 80 de ani, Hitler a invadat această ţară şi a desfiinţat-o ca enitate statală, în goana sa după spaţiu de locuit pentru poporul german.

La ceremoniile de ieri au fost prezenţi preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, preşedintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, şi vicepreşedintele SUA, Mike Pence. În discursurile oficiale, polonezii au fost descrişi ca fiind o naţie de eroi, care, prin curajul lor, au apărat întreg continentul european de pericolul nazist.

Preşedintele german a cerut iertare, în numele Germaniei, tuturor familiilor de polonezi care au avut de suferit de pe urma ocupaţiei hitleriste. Polonezii, „naţiune de eroi” şi „luptători pentru libertate”, au fost idei prezente şi în discursul lui Mike Pence, vicepreşedintele SUA.

Despre evrei, care au plătit cel mai mare preţ în timpul ocupaţiei naziste, nu s-a spus mare lucru. Drama evreiască a fost absentă din discursuri, ceremonii şi marşurile organizate de către oficialii polonezi. E adevărat, preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, a menţionat o singură dată închiderea evreilor în ghetoul din Varşovia, apoi deportarea lor în lagăre. Atât!

Curajul are culoare etnică în Polonia. Nu s-a menţionat măcar o dată eroismul evreilor din ghetoul Varşoviei, care au luptat cu arma în mână împotriva armatei germane. Se pare că există curaj de primă mână, al polonezilor bravi, şi curaj second-hand, evreiesc, bun şi el, dar nu de scos în faţă.

Deşi evreii din toate ţările ocupate de către armata germană au devenit ţinta deportărilor în lagăre, Polonia a plătit cel mai odios tribut. Din cele 6 milioane de evrei ucişi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 3 milioane au fost „selectaţi” din Polonia şi duşi în lagărele de exterminare.

Este halucinant cum istoria poate fi ignorată, mai ales la un asemenea nivel, de către cei care ar trebui să ţină vie memoria colectivă a umanităţii.

Din păcate, antisemitismul a revenit la lumină în Polonia. Anul trecut, ambasadorul Poloniei în Germania, Andrzej Przylebski, a spus că Holocaustului i se acordă o prea mare atenţie: „Ai crede că Hitler şi-a ocupat timpul exclusiv cu uciderea evreilor”.

La începutul acestui an, ziarul de extremă dreaptă Doar Polonia publica pe prima pagină un articol antisemit, cu titlul „Cum să recunoşti un evreu”. Autorii acordau asistenţă celor care, pentru a-şi păstra puritatea, doresc să stea departe de o eventuală contaminare cu microbul evreiesc.

Partidele de extremă dreaptă sunt tot mai prezente în spaţiul public polonez şi cresc în preferinţele de vot ale cetăţenilor. Iluzia pe care o vând aceste formaţiuni politice este promisiunea unei Polonii puternice, exclusiv pentru polonezi.

La 11 noiembrie 2017, mişcările de extremă dreaptă din Polonia au organizat un marş la care au participat 60.000 de oameni, pe străzile din Varşovia, marcând Ziua Independenţei. Tema oficială a fost „Îl vrem pe Dumnezeu”. O parte dintre participanţi purtau pancarte cu mesajul „Vrem o Europă Albă” şi „Migranţii, afară din Polonia”.

În declaraţii oficiale, Statul polonez s-a autoexonerat de vina criminală a colaborării cu regimul hitlerist şi a trimiterii la moarte a milioane de evrei. Polonia neagă orice participare la drama Holocaustului, aducând argumentul că era ţară ocupată, vinovată pentru Holocaust fiind exclusiv armata germană, de ocupaţie.

De fapt, chiar dacă Polonia nu a participat sistemic la exterminarea evreilor, statul polonez fiind practic desfiinţat, totuşi numeroşi cetăţeni polonezi au contribuit la genocid, prin colaborare cu armata germană nazistă, de ocupaţie. Chiar guvernul polonez din exil îşi avertiza cetăţenii rămaşi în ţară să nu comită astfel de acte, ameninţându-i cu pedepese.

Polonia a pornit pe un drum bătătorit, cu destinaţie necunoscută doar pentru cei care ignoră istoria recentă a umanităţii. Cine alege să păşească pe această cale va scoate tot ce e mai rău din oameni, dezlănţuind crima, genocidul şi dezumanizarea.

Secolul al XX-lea este traversat, ca de un fir roşu, de drama genocidului. Calvarul celor peste un milion de armeni, ucişi de către statul turc la început de secol, drama celor 6 milioane de evrei, aruncaţi în flăcările cuptoarelor naziste, şi genocidul stalinist, cu peste 30 de milioane de morţi, sunt dovezi că istoria se răzbună pe cei care nu o învaţă.

P.S. Am ascultat cu atenţie discursurile celor trei preşedinţi, integral. Preşedintele Poloniei, aşa cum am completat ulterior, a făcut o scurtă referire la drama evreilor. Vicepreşedintele SUA, la fel, o foarte scurtă precizare. Cel al Germaniei, nu. Titlul articolului este „Polonia ignoră…”, nu „Polonia neagă…” E o nuanţă importantă!