ziaristii.com

Categorie: Istorie

  • Gabriel Liiceanu: „Sergiu Nicolaescu a participat la batjocorirea istoriei prin falsificarea ei”. Și totuși, regizorul a fost omagiat la Radioul public, finanțat de Guvern

    Filosoful Gabriel Liiceanu (78 de ani), directorul prestigioase Edituri Humanitas, pune lucrurile în ordinea lor firească, în cee ce-l privește pe regizorul Sergiu Nicolaescu (1930-2013). Într-un text publicat pe Contributors.ro, pe un ton indignat, Liiceanu îi definește pe Sergiu Nicolaescu și Adrian Păunescu drept „cei mai prodigioși complici ai regimului Ceaușescu”.

    Indignarea lui Gabriel Liiceanu e generată de odele aduse lui Sergiu Nicolaescu la Radio România Cultural, instituție media finanțata de Guvernul României.

    Textul lui Gabriel Liiceanu

    „Complicii”

    „În zilele începutului de an, postul public Radio România Cultural (plătit din banii de la buget ai românilor) ne-a amintit pe site-ul său, la rubrica Portret, că se împlinesc 8 ani de la moartea lui Sergiu Nicolaescu, «personalitate artistică de excepție», «actor, scenarist, regizor, producător de film şi om politic». Poate că mulți se vor recunoaște în acest portret. În ce mă privește, vorba lui Ilie Năstase, «eu nu mă regăsesc printre oamenii aceștia și nici ei printre mine». Fac parte mai degrabă din «elita anxioșilor», cum a numit-o Cioran, care e înclinată să vadă în Sergiu Nicolaescu, cât și în confratele lui, Adrian Păunescu, pe cei mai prodigioși complici ai regimului Ceaușescu. Nu e vina mea că încep noul an pe tonul indignării. Dar m-am simțit provocat.

    ***

    Când, în decembrie 2020, Humanitas a încheiat anul lansând ultimul volum al trilogiei lui Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului, nu știam că acest al treilea volum, având subtitlul Complicii – primele două volume sunt Călăii și Victimele – , își va vădi actualitatea cu atâta promptitudine. Ce sunt complicii, în acest dans macabru în trei, care a adus pe lume cea mai cumplită urgie a speciei noastre?

    Răspunsul lui Thierry Wolton e simplu: lumea e interesată fie de modul în care s-a instaurat comunismul, fie de cauzele prăbușirii lui. Or, adevărată întrebare nu privește nici instaurarea (întotdeauna prin lovitură de stat), nici prăbușirea lui (prin faliment economic și implozie). Adevărata întrebare este: cum se face că un regim politic ilegal, criminal și falimentar a durat atât? Cum de cea mai sumbră distopie a minții omenești s-a putut întrupa în plămada istoriei cu atâta acuratețe?  Cum de a putut dura atât de mult o formațiune politică «contra naturii» (o «orânduire», cum îi plăcea să-și spună, revendicând o fictivă «legitate a istoriei»), care, în loc de cartofi, ceapă și ouă, nu putea să furnizeze populației decât teroare, promisiuni vide și munți de minciuni? Iar răspunsul este: a durat atât de mult datorită complicilor. Exprimat lapidar în cuvintele lui Wolton: «Complicii nu au făurit comunismul – asta au făcut călăii –, dar l-au făcut să dureze».

    ***

    Și iată-ne, la 30 după «eliberarea de sub jugul comunist», celebrând complicii comunismului: fie cu ei în viață, fie la un an, trei sau, iată, opt de la moartea lor. Cum se numește regimul în care ne aflăm? Cum îl botezăm, «științific» vorbind? Care este identitatea lui istorică? Ce înseamnă «perioadă de tranziție»? De unde, pornind, tranzităm și către ce? Și a cui tranziție? A «poporului român»? De vreme ce toate punctele-cheie ale economiei, contractele cele mai bănoase cu statul, funcțiile publice cele mai importante sunt, toate, pe mâna membrilor «Maleficei Instituții» (cum a numit un scriitor român din exil Securitatea comunistă), unde mai apare «poporul»? Nu a rămas el mic, batjocorit și abia ițindu-se în fundal din spatele propriei lui mizerii? Nu, serios, în ce regim politic trăim?

    În țara asta, în urmă cu câțiva ani, televiziunile «mogulizate», prin care tropăie pensionarii Securității sau mai tinerii lor urmași, plângeau moartea lui Iulian Vlad, șeful Securității lui Ceaușescu. În Grădina Icoanei din București, și nu numai, au fost ridicate post mortem statui ale «porcului nostru de serviciu», cum i-a plăcut lui Păunescu însuși să-și spună la un an-doi după apariția lui în noul decor al istoriei. Pentru o dată, era onest: de unul singur, cu ziarul și «cenaclul» lui, Păunescu a făcut pentru Ceaușescu, vreme de două decenii, cât jumătate din toată Securitatea.

    M-am întrebat care din cei doi – Păunescu și Nicolaescu – a contribuit în mai mare măsură, în calitate de complice, la perpetuarea năpastei Ceaușescu. Cel care strângea tineretul pe stadioane și, la adăpostul muzicii folk, ridica în final arena în picioare punând-o să strige «Partidul, Ceaușescu, România»? Sau cel care a participat, manipulând impactul imaginii, la batjocorirea istoriei prin falsificarea ei?

    Nu cred să existe infracțiune spirituală mai mare decât contrafacerea istoriei naționale. Decât punerea generațiilor ei «în slujba». Decât transformarea patriotismului în diversiune, propagandă și minciună lucrativă. Decât prostituarea «teleologică» a istoriei, care, la capătul ei, face ca Spiritul «înaintașilor» Burebista și Decebal să se regăsească pe sine, îmbogățit de istoria glorioasă parcursă în două milenii, în figura unui analfabet viclean. În această categorie a calpuzanilor de istorie poate fi încadrat autorul filmelor Dacii și Mihai Viteazul, «producții istorice de referință», cum le numește Radio România Cultural.

    ***

    Ce poate fi mai înalt imoral decât tupeul «călăilor și complicilor» de la noi? Cu ce voce de piept și cu ce demnitate emfatică au intrat în «noua» istorie! Același text comemorativ al «României Culturale» ne spune că Sergiu Nicolaescu a fost «o figură centrală în zilele Revoluției din decembrie 1989». Ce ciudat se joacă cu legea non-contradicției istoria tranziției noastre! Printr-un spectaculos tour de passe-passe marca FSN, omul care avusese un rol central în «Epopeea Națională» lansată cu ocazia «tezelor din iulie» din 1971 de Ceaușescu, menită să-i hrănească acestuia fantasmele, a alunecat vertiginos pe noul versant al istoriei și a descins neînfricat, cu arma în mână, în mijlocul acțiunii revoluționare. Până mai adineaori, ne servise minciuni dacice împachetate în magia ecranului. Eu cred că toată viața de după ʼ89, Sergiu Nicolaescu a traversat-o imaginându-se într-unul din filmele lui proaste în care se ditribuia singur. Numai că de data asta, figuranții eram noi. Iar filmul era mai prost ca niciodată.

    În 12 ianuarie, când regimul Iliescu a organizat o «zi de doliu național pentru cei căzuți în Revoluția din decembrie 1989», cu «Gelu Voican Voiculescu, Ion Caramitru și Sergiu Nicolaescu vorbind manifestanților din Piața Victoriei», ipocrizia și tupeul «emanaților» au atins cote maxime. Sau poate mă înșel și acesta n-a fost decât un modest început? Poate și mai mare a fost nerușinarea celor care ne-au întâmpinat la o răscruce a istoriei cu un mănuchi de trei trandafiri roșii în mână când, ulterior, l-au desemnat (căci desemnat a fost) pe Sergiu Nicolaescu senator în toate legislaturile postdecembriste (cu excepția celei din 2004-2008),  președinte al Comisiei senatoriale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989, apoi membru în Colegiul Național al Institutului Revoluției Române. Ce butaforie la scară națională! Sau poate trebuie să ne obișnuim cu gândul că aceasta e însăși «normalitatea» în care s-a instalat societatea noastră de trei decenii încoace? Oare nu ei, bricoleurii comunismului, și nu ei, complicii lor, au făcut până mai ieri legile democrației și au instrumentat «procesele Revoluției»?

    Așadar, lor să le ridicăm statui. Lui Păunescu și lui Nicolaescu. Iar pe Constantin Bălăceanu-Stolnici, «ultimul boier român în viață», un adevărat aristocrat de modă veche, cu barbișon și baston cu măciulie de argint, unul dintre cei mai prodigioși turnători ai Securității comuniste (nume de cod Ionescu Paul), să-l onorăm, deocamdată – în așteptarea statuii, desigur – doar cu titlul de «cetățean de onoare al Capitalei» acordat de PSD și Gabriela Firea. Acestora să le cinstim memoria! Nu Elisabetei Rizea, nu Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, nu Doinei Cornea, nu lui Liviu Cornel Babeș, nu lui Călin Nemeș.

    ***

    Când citim în paginile «spovedaniei» Elisabetei Rizea că au existat prizonieri politici cărora li s‑au scos dinţii cu cleştele de cuie, smulgându‑li‑se gingiile odată cu dinţii; că o femeie era călcată în picioare până când îi ieşeau plămânii prin coastele rupte; când citim că Elisabeta Rizea a stat legată de mâini de un cârlig din plafon, că i‑au rămas în celulă dinţii şi părul («în pat dinţii din gură, cole jos păru’»), când aflăm – din altă mărturie – că un ţăran ridicat noaptea este smuls din casă cu stâlpul casei cu tot – toate acestea, trăite, văzute sau auzite, nu constituie temeiuri suficiente pentru ca bătăile inimii să ni se oprească şi pentru ca părul să ni se ridice măciucă în cap? «Păi aş zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un om», spune la un moment dat, în spovedania ei, Elisabeta Rizea. «Atâtea sunt de spus…»

    Așadar, lui Păunescu și lui Nicolaescu să le ridicăm stratui. Nu Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, cei care, în deceniile în care istoria ne transformase în infirmi ai expre­siei, ne-au înapoiat, vorbind în locul nostru, darul cuvintelor. Dar nu lor le ridicăm statuie. Nu-i ridicăm statuie nici Doinei Cornea, care, făcând ce a făcut, n-a așteptat nimic de la nimeni. Trăind în lumea nelibertății în care trăiam cu toţii, Doina Cornea şi-a pus problema libertăţii în termeni de destin personal: poate oare un om să trăiască în nelibertate şi, totodată, să fie împăcat cu el? Dacă acest dialog, început ca un murmur rostit în intimitatea fiinţei ei, s-a transformat în cele din urmă în «dialog cu un tiran», lucrul se explică prin faptul că, în mersul său, Doina Cornea a întâlnit în mod fatal, în persoana lui Ceaușescu, pe cel care-i leza demnitatea. Și l-a întrebat, calm, stăruitor și cu o voce subțire, cu ce drept o face.

    Nu-i ridicăm statuie nici lui Liviu Cornel Babeș, care și-a dat foc pe-o pârtie de schi în martie 1989, lăsând în urma lui o placardă pe care era scris «Stop, Mörder! Brașov = Auschwitz»; nici lui Călin Nemeș, actorul din Cluj asupra căruia s-a tras din ordinul unui căpitan de armată în decembrie 1989, și care, în iulie 1993, la 33 de ani, s-a sinucis văzând în ce direcție merg lucrurile, convins că «la venirea morții», oamenii din generația lui «se vor întâlni cu tinerii căzuți la revoluția din 1989» și că vor trebui să le dea socoteală.
    «Trei zile dacă mai trăiesc, spune Elisabeta Rizea, daʼ vreau să ştiu că s‑a limpezit lumea.»

    ***

    S‑a limpezit oare lumea noastră? Mai degrabă s‑a ales. S-a limpezit, s-a ales, deocamdată prin cărți, prin adevărul rostit. S-a ales după subtitlurile celor trei volume ale trilogiei woltoniene. De o parte a lumii, călăii: regizorii ororii şi supraveghetorii ei, astăzi morţi, dispăruţi, ştiuţi, neştiuţi, ascunşi, protejaţi. Apoi victimele: cei cărora «li s-au smuls dinţii şi gingiile cu cleştele de cuie». Dar și cei care au așteptat, cu toată ființa lor, o limpezire a lumii care, în fapt, n-a venit.

    Zvonul acestei alte istorii – până de curând interzisă, ignorată sau tăcută – începe treptat să se amplifice şi să capete, în paralel cu istoria contrafăcută, un loc în conştiinţa noastră. Și chiar dacă această altă istorie nu a intrat încă în manualele școlare, ea a început să umple rafturile bibliotecilor noastre. «Faptele noastre sunt oricum destule ca să facă o istorie», spune consăteanul Elisabetei Rizea, Cornel Drăgoi. Și ea va continua să fie scrisă. «Atâtea sunt de spus…»

    Acesta, așadar, e zvonul altei istorii decât istoria făcută în mod ticălos și complice, pentru ecranele de propagandă ale comunismului, de către recentul comemorat de la Radio România Cultural, Sergiu Nicolaescu. «Om politic controversat», titrează site-ul. Auziți: «controversat»!

    ***

    Ce-am vrut să spun cu toate astea? Că stăm tare rău, în continuare, cu simbolurile noastre de Bine și de Rău. Nu cred că începem cum se cuvine anul, îngăduind unei instituții publice să adauge, fie și numai un portet de-o pagină, la cultul complicilor unui regim criminal.

    P. S. De ani de zile, în preajma alegerilor, mă lupt să-mi conving anturajul că «nu sunt toți la fel». Recent, noul primar al Sectorului 1, mi-a pus la îndemână un argument solid: a deschis simbolic, în ultimele zile ale anului care a trecut, Parcul «Elisabeta Rizea». Nu sunt toți la fel.”

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

  • VIDEO. “Vă rog să informați pe domnul președinte, ne dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înțelegerea!” A fost odată ca-n povești, a fost în România: 30 de ani de la Mineriada din 13-15 iunie 1990

    …în Piața Victoriei este o masă de oameni furioși. Este 14 iunie, dimineața, aici nu sunt mineri, dar sunt muncitori veniți de pe platformele industriale la chemarea lui Iliescu, să apere democrația de fasciști, legionari, monarhiști, intelectuali, moșieri, ciocoii întorși din străinătate.

    Ieri, pe 13 iunie, văzuse toată țara la Televiziunea Română Liberă și Independentă cum încercaseră golanii ăia nespălați, studenții drogați din Piața Universității, să răstoarne guvernul legitim ales de popor pe 20 mai.

    30 de ani de la Mineriada lui Iliescu din 13-15 iunie 1990. Cum a fost nimicită democrația din România de același partid și cu aceeași rețetă încercate 27 de ani mai târziu, pe 10 august 2018

    Oamenii din Piață sunt vigilenți. Vin mereu alții, grupuri cu pancarte, înarmate cu bâte, lanțuri – gata de luptă cu dușmanul reacționar, care vrea să le ia țara și s-o vândă Occidentului. Se scrutează unii pe alții, suspicios, pentru că fuseseră avertizați de domnul președinte Iliescu, provocatorii se insinuau, oricine putea fi un fascist, un legionar sau moșier de-al lui Coposu.

    După provocarea incidentelor din 13 iunie 1990, pe 14 iunie au fost aduși minerii și scoși muncitorii de pe platformele industriale. Au fost bătuți înfiorător atunci, pe stradă, toți cei care semănau cu profilul „reacționarului” creionat de regimul Iliescu: oamenii cu ochelari, cu barbă, cu plete sau îmbrăcați în blugi și, în general, toți cei cărora li se potrivea eticheta de „student” sau „intelectual”. După acele întâlmplări, România a fost părăsită de sute de mii de oameni cu studii, care și-au căutat scăparea în Occident

    La un moment dat, de undeva, din mijlocul pieței – cam unde este acum parcarea – se aude un urlet: “Uite-l, puneți mâna pe el, nu-l lăsați să scape!”.

    Toți se grăbesc încolo. Iar cel indicat chiar are față de suspect. Un tip bucălat, în cămașă albă și pantaloni negri de stofă, cu barbă și ochelari, purtând pe umăr o geantă neagră, fuge disperat spre trotuarul de la Antipa.

    Încearcă să slalomeze printre grupurile întărâtate, dar n-are nicio șansă. Oamenii răsfirați încep să strângă cercul, iar bucălatul nici măcar nu știe să fugă cum trebuie. Dă din picioare dezordonat, călcâiele îi lovesc curul și nu aruncă, dracului, geanta aia neagră de pe umăr, ca să fie mai liber în mișcări. Chiar pare genul de tip care în școală chiulea de la sport ca să rămână în clasă, să mai repete la mate sau fizică.

    Măcelărirea unui tocilar vinovat că are barbă și ochelari

    Tocilarul reușește să ajungă până la trotuarul de pe partea cu Muzeul Antipa, pe sensul de mers spre Bulevardul Titulescu, dar calea îi e tăiată din toate părțile. E încolțit lângă o Dacia 1310 albă, parcată pe trotuar.

    Primul pumn îl izbește direct în meclă. Ochelarii cu ramă neagră zboară. Fața pufoasă explodează. Din nasul spart și din gură țâșnește sângele. Împroașcă pe cămașa albă și pe portiera mașinii, zici că e o secvență dintr-un film de Tarantino.

    Bucureștiul a fost, pe 13 iunie 1990, scena unor evenimente puse la cale de regimul FSN (actual PSD), care să justifice nimicirea violentă a tuturor forțelor de opoziție

    Pumni și șuturi ploaie îl doboară pe tocilar. Oamenii se înghesuie în jurul lui, să apuce să-i dea. Acum, că ticălosul e la pământ, malac înghesuit imposibil sub mașină, loviturile curg.

    La un moment dat, cineva strigă că gata, ajunge, să vină milițienii, să-l ducă pe legionar la secție, să-l ancheteze. Mulțimea e întărâtată, nu toți au apucat să-i tragă, cum bine merita nenorocitul. Dar se face până la urmă cerc în jurul lui, e ridicat cu greu de doi.

    Între ei atârnă o cu totul altă persoană față de cea care fugea acum câteva secunde. Tipul înalt și îngrijit de adineauri a dispărut. Acum e o mogâldeață informă care tremură ca piftia, fața îi e plină de sânge, muci și salivă se preling cu firicele roșiatice în barbă, cămașa e acum colorată de roșul sângelui și de griul prafului de pe caldarâm, pantalonii cu dungă, de stofă, sunt acum rupți.

    Geanta e pe jos, călcată în picioare, conținutul – foi albe, scrise, cu desene de forme geometrice și niște manuale – risipit. S-au dus dracului cursurile! Ochelarii rămân în urmă, sparți și călcați în picioare de oamenii muncii.

    Gata, s-a făcut dreptate, ‘r-ar mama lui a dracului de student!

    13-15 iunie 1990, punctul final al unei tragedii românești: cum plătesc azi cei nenăscuți încă atunci greșelile părinților lor

    Întâmplarea de mai sus nu e ficțiune. Am asistat la această scenă și la multe altele, mai mult sau mai puțin intense, așa cum li s-a întâmplat, probabil, tuturor bucureștenilor în lunile care au urmat Revoluției din 1989.

    Se împlinesc azi 30 de ani de la debutul a ceea ce avea să rămână în istorie drept “evenimentele din 13-15 iunie 1990” – punctul final al tragediei începute după căderea lui Ceaușescu, odată cu recuperarea puterii de către comuniști, și care avea să distrugă destinele unei națiuni.

    Consecințele celor întâmplate în iunie 1990 le simt din plin, și azi, chiar românii nenăscuți încă atunci. Tot ceea ce vedeți în jur are legătură cu acel moment. Țara scăpată pe moment de sub control a fost recapturată, în prima parte a anului 1990, de Partid și de Securitate.

    Activiștii și securiștii care fugiseră care-ncotro în primele zile ale Revoluției s-au regrupat când au văzut că puterea a fost preluată de Iliescu și de agenții Moscovei.

    A apărut Frontul Salvării Naționale – azi cunoscut sub numele de Partidul Social Democrat –, iar comuniștii și securiștii de până în 1989 s-au reconvertit rapid în oameni de afaceri și politicieni respectabili.

    Impunerea comunismului în 1945-1947, nimicirea mișcării democratice din 1990, reprimarea manifestațiilor anticorupție din 2017-2019, firul roșu al unui regim criminal

    Mișcarea democratică înfiripată în primele luni ale lui 1990 a fost reprimată cu brutalitate, exact cu metodele folosite în 1945-1947, la instaurarea comunismului. Oameni bătuți și persecutați, teroare, mineriade, abuzuri legislative, manipulare prin ziare, prin unicul post de televiziune – TVR – și singurul post de radio – Radio România – existente atunci.

    Poporul român nu era pregătit, în 1990, de democrație. Am fi putut avea un Havel, precum cehii, în persoana lui Ion Rațiu. Dar aici, în singura țară din Estul comunist fără graniță directă cu lumea liberă, ieșisem din cea mai neagră beznă a dictaturii. Ceaușescu fusese un Stalin întârziat cu 40 de ani, iar poporul, abrutizat, și-a dat destinele pe mâna celor care aveau să-l fure până în ziua de azi.

    Disperarea de a vedea cum speranțele de democratizare se risipesc, iar drumul României către lumea liberă este deturnat a născut mișcarea din Piața Universității. Zeci de zile în care bucureșteni și oameni din provincie au rămas în piață, manifestând pentru democrație, pentru libertate, pentru justiție dreaptă.
    Dar de ce la Universitate?

    Pentru că acolo fusese baricada de la Inter, în primele ore ale Revoluției.

    Pentru că la Intercontinental erau cazați corespondenții de presă străini, iar regimul Iliescu la pândă ezita să treacă la reprimarea protestelor sub ochii lumii întregi.

    Pentru că acolo era balconul de la Arhitectură.
    Pentru că Piața Universității era simbolul luptei pentru libertate a poporului român, începând din decembrie 1989.

    Dar era prea devreme pentru așa ceva. România avea să mai aștepte 27 de ani până să se strângă masa critică a celor care doreau cu adevărat schimbarea.

    Demonizarea Pieței Universității în 1990: finanțați de americani, golani, drogați, pierdevară, legionari, fasciști. Vă sună cunoscut?

    „A fost odată ca-n povești, a fost în România, o ceată mare de golani, ce-au alungat sclavia” – Piața Universității 1990, inamicul de moarte al regimului comunist readus la putere de Iliescu

    Luni la rând, Piața Universității a fost demonizată zi de zi, oră de oră. Regimul Iliescu, televiziunea, radioul și presa controlată de FSN prezentau manifestanții de la Universitate după o rețetă cunoscută. Cine se opunea poporului? Drogați, pierdevară, neisprăviți, studenți, legionari și fasciști, anarhiști, oameni plătiți de americani.

    Vedeți, nimic nou, cercul se închide. Cam tot ceea ce ați putut “afla” la Antena 3 și la România TV, în 2017-2019, despre manifestanții din Piața Victoriei, au „aflat“ și românii din 1990 la Televiziunea Română Liberă și Independentă despre protestatarii de la Universitate.

    După alegerile din 20 mai 1990, câștigate zdrobitor de Iliescu și foștii comuniști regrupați în FSN, regimul n-a mai avut teamă, iar mișcarea pentru democrație și-a piedut suflul. România alunecase deja înapoi, în siajul Moscovei, cu care regimul neocomunist avea să încheie un abominabil tratat un an mai târziu. Lumea liberă, care ne sprijinise cu atât entuziasm în primele luni de după revoluție, luase din nou distanță de România, pe măsură ce veștile despre restaurația comunistă a lui Iliescu se răspândeau.

    Pe 13 iunie, în zorii zilei, puținii manifestanți care se găseau în Piața Universității au fost săltați, băgați în dube și duși în arest.

    Pretextul represiunii: instigatori strecurați printre manifestanți și înscenări ale forțelor de ordine

    13 iunie 1990: momentul în care poliția își incendiază autobuzele, conform înțelegerii cu Iliescu, pentru a simula o situație deosebit de gravă și pentru a credibiliza teoria loviturii de stat

    Când s-a răspândit vestea, mulțimea s-a strâns furioasă. Au început violențele. Provocatori profesioniști, securiști în civil infiltrați, au dat foc și au vandalizat, cot la cot cu bande interlope. S-au dus lupte de stradă.

    Forțele de ordine au trecut la înscenări, pentru a amplifica efectul propagandei asupra populației.

    Din umbră, Iliescu veghea. Înregistrat pe bandă, raportul generalului Corneliu Diamandescu – șeful Poliției (Miliției) Române – către ministrul de Interne, generalul Mihai Chițac, răsună și azi: „Vă rog să informați pe domnul președinte! Ne dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înțelegerea, vă rog să informați!”.

    Au fost chemați minerii, au fost mobilizați muncitorii de pe marile platforme industriale. Au urmat două zile de teroare pentru București. 14-15 iunie 1990 ar trebui încrustate pe vecie în istoria acestui oraș și a României.

    Poveste fără sfârșit

    Regimul neocomunist a lichidat atunci, pentru foarte multă vreme, orice urmă de democrație în România, exact așa cum avea să încerce – fără să reușească însă – și 28 de ani mai târziu, pe 10 august 2018.

    Rămasă la putere, oligarhia comunistă care a capturat politica, afacerile și administrația a avut grijă ca nici până în ziua de azi vinovații să nu plătească pentru acea nenorocire.

    Regimul PSD – același partid care a organizat nimicirea manifestației din Piața Universității în 1990 – a reprimat cu aceleași metode și protestele anticorupție din 10 august 2018

    Nepedepsite, faptele din 1990 au fost posibile astfel, din nou, pe 10 august 2018. Sistemul mafiot de inspirație comunistă consolidat în acea primăvară s-a replicat înspăimântător. Pe locurile lui Ion Iliescu și Mihai Chițac, în 2018 s-au așezat Liviu Dragnea și Carmen Dan. Generalul de miliție Diamandescu s-a metamorfozat în chestorul de jandarmi Sebastian Cucoș.

    Alte măști, același regim.

    Poporul era, însă altul.

    Povestea de mai sus nu are încă happy-end. Pe marginea prăpastiei din nou, pe 10 august 2018, România n-a mai căzut, de data asta, în ea. PCR-FSN-PSD a pierdut atunci partida.
    Dar meciul nu e încă încheiat. 45 de ani de comunism și încă 30 de mafie de partid nu se pot șterge peste noapte.

    România arată așa cum au cioplit-o ticăloșii lui Iliescu. Mai sunt o infinitate de lucruri de schimbat.

    Vestea bună e că, azi, are cine să facă această schimbare.

    Lupta continuă.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * Fanii vloggerului Colo, unii chiar de 9 ani, le amenință cu violul și cu moartea pe fetele care i-au făcut plângere penală dezaxatului

    * Moartea misterioasă a lui Costin Mărculescu, actorul vulgar cu legături dubioase. Era falit și plin de datorii, îl căutau recuperatorii

    * Are unchiu’ o „artistă”!… Ciolacu despre nepoata băgată fără concurs la ICR: „E un copil deosebit, o artistă. Zona ICR este tocmai potrivită stilului ei. Nu m-a dus capul s-o pun nici şefă la aeroport, nici manager de spital”

  • 30 de ani de la „Duminica Orbului”. Pe 20 mai 1990, securiștii și activiștii căzuți din mantia lui Ceaușescu erau reinstalați oficial în funcții prin votul poporului român

    În urmă cu exact 30 de ani, pe data de 20 mai 1990, în România se organizau primele alegeri libere și democratice după o pauză de peste cinci decenii. Poporul român, venit la vot în număr foarte mare, le-a dat puterea securiștilor și activiștilor comuniști “reformați” după revoluția din decembrie 1989, în detrimentul deținuților politici și al patrioților reveniți din exil.

    Ceea ce ar fi trebuit să fie revenirea României la viața democratică și parlamentară după cinci decenii de dictatură, violențe și război, avea să se dovedească, astfel, doar începutul unei noi perioade de coșmar. Actuala oligarhie politică și economică a României, cleptocrația care a ruinat țara și a ținut un popor întreg pe loc, așa-zișii „oameni de afaceri” reciclați din securiști și politruci, multimilionarii care au vândut la fier vechi fabricile cumpărate pe un leu, care au furat banii de spitale, școli, autostrăzi și căi ferate – toți își au originea în acel punct zero. În momentul 20 mai 1990, când românii și-au ales, democratic, destinul.

    30 de ani de la “Duminica Orbului”. Securiștii și activiștii căzuți din mantia lui Ceaușescu au fost realeși de poporul român cu o majoritate zdrobitoare

    Ceaușescu a fost alungat de la putere în decembrie 1989, apoi condamnat la moarte și ucis după o parodie de proces instrumentată de agenții Moscovei care preluaseră frâiele.

    Au urmat zile de haos, cu un război nici astăzi nu se știe oficial de cine declanșat, în care s-au petrecut atrocități și s-au tras cantități enorme de muniție.

    Au murit peste 1.000 de oameni, rușii profitând de ocazie pentru a lichida persoanele care știau prea multe sau erau incomode (așa cum a fost colonelul Gheorghe Trosca, din unitatea specială anti-sovietică).

    S-a înființat un Parlament provizoriu (CPUN) și o formațiune numită Frontul Salvării Naționale – o denumire specifică, folosită de serviciile secrete sovietice și în alte țări unde au reușit să dea lovituri de stat. După distrugerea regimului Ceaușescu, puterea a fost preluată de un grup de persoane susținute puternic de Moscova: Ion Iliescu, Petre Roman, generalul Nicolae Militaru, generalul Athanasie Stănculescu, Silviu Brucan.

    În primă instanță, Iliescu – agent sovietic școlit la Moscova în perioada 1950-1957 – a sunat la Ambasada Uniunii Sovietice și a cerut ca România să fie ocupată de trupele ruse. Planul a căzut la opoziția unor generali ai armatei române, între care generalul Ștefan Gușă, șeful Marelui Stat Major.

    Același Iliescu a ieșit la postul național de televiziune și a ținut un discurs halucinant, în care apăra orânduirea bolșevică și i-a acuzat textual pe soții Ceaușescu de faptul că “au întinat nobilele idealuri ale comunismului”.

    Iliescu, obligat să scoată în afara legii PCR. Așa s-au mutat, peste noapte, toți activiștii comuniști în FSN – precursorul PSD de azi

    Au existat și mitinguri uriașe ale opoziției în iarna lui 1990. Regimul Iliescu le-a contracarat cu brutalitate. „Intelectualii” erau vânați, iar presa de partid chema populația să fie vigilentă, ca nu cumva moșierii, fasciștii și legionarii să nu ne vândă țara occidentului decadent

    Și acest plan, de asigurare a unei continuități a Partidului Comunist Român, a fost dejucat de formidabila ură a poporului împotriva regimului criminal, instaurat cu tancurile de ruși în 1944 și responsabil de atrocități, de sărăcia și îndobitocirea unei nații întregi.

    Huiduit de sute de mii de oameni când a deschis gura, de la tribună, să apere comunismul, Iliescu s-a repliat din nou și, la presiunea poporului, a acceptat să scoată în afara legii PCR.

    Așa s-au mutat peste noapte toți activiștii de la PCR în Frontul Salvării Naționale. Din nou presați de opinia publică, bolșevicii “răspopiți” au anunțat că FSN are doar un rol provizoriu, nu este partid și nu va candida la alegerile programate în primăvara lui 1990.

    În acea iarnă a trecerii din 1989 în 1990, în România a reapărut pluripartitismul. Un număr uriaș de partide s-au înființat. Între acestea, două aveau însă un rol major: Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal.

    Primul avea în frunte un fost deținut politic, pe Corneliu Coposu, și un patriot revenit în țară, Ion Rațiu. Cel de-al doilea era condus de un personaj revenit, de asemenea, din străinătate, Radu Câmpeanu.

    Manipularea unei națiuni: controlul mass-media, violența organizată, campaniile de dezinformare, folosirea serviciilor secrete, mineriadele

    Prima mineriadă a avut loc în 28-29 ianuarie 1990. A fost o contramanifestație la un miting al partidelor de opoziție. Muncitorii și minerii au scandat “Moarte intelectualilor!“ și “Jos cu fiii de chiaburi şi legionari!“

    Împotriva țărăniștilor și a liberalilor, neocomuniștii lui Iliescu, susținuți de Securitatea reînființată sub un alt nume și de agenții Rusiei, au declanșat un război pe viață și pe moarte.

    Timp de 5 luni, până la alegeri, s-au folosit toate mijloacele posibile pentru ca PNȚ și PNL să fie discreditate, infiltrate cu agenți, destructurate și chiar distruse fizic. Singurul post de televiziune din România acelor vremuri, TVR, emitea non-stop propaganda și manipulările FSN.

    Un număr imens de ziare ducea campanii împotriva liberalilor și țărăniștilor, împânzind piața cu dezinformări, editoriale veninoase, acuzații nefondate. Liberalilor și țărăniștilor li se reproșa că “n-ați mâncat salam cu soia” (adică veniseră din exil), că “vreți să ne vindeți țara”, că “ne veți lua pământurile și uzinele ca să le dați înapoi moșierilor și bughezilor” și câte și mai câte altele.

    Când li s-a părut că, în ciuda tuturor pârghiilor folosite, opoziția ar putea să le pună probleme, Iliescu și camarila sa au trecut la diversiuni violente și la reprimarea prin forță.

    S-au organizat mai multe mineriade, ortacii din Valea Jiului fiind aduși, direct din mine, să bată oamenii pe stradă, în București. Minerilor li se spunea, de către foștii secretari de partid deveniți lideri de filiale FSN și de către ofițerii de Securitate în civil, că „la București are loc o lovitură de stat, fasciștii și legionarii vor să preia puterea”.

    Oameni bătuți pe stradă pentru că purtau barbă sau ochelari, iar trecătorilor li se părea că „seamănă a intelectual sau a student”

    Același discurs era ținut și în provincie, acolo unde se inocula o ură viscerală împotriva celor categorisiți “intelectuali”. Se ajunsese până într-acolo încât oameni cu barbă, cu ochelari sau îmbrăcați în blugi să fie bătuți pe stradă, în unele orașe de provincie, pentru că “semănau” a intelectuali sau studenți.

    Sute de mii de români au fugit din România în acele luni îngrozitoare. Iliescu l-a reinstalat în fruntea serviciului de spionaj extern pe generalul Mihai Caraman, singurul român decorat de URSS pentru servicii speciale aduse împotriva NATO și desemnat persona non-grata de aliații occidentali.

    Rezervele financiare ale țării, peste un miliarde de dolari, au fost cheltuite de guvernul provizoriu FSN ca să cumpere electoratul. Iliescu a aruncat aproape la propriu cu bani în cetățenii României, aducând în doar câteva luni țara într-o situație economică foarte dificilă.

    Producția s-a prăbușit, rezervele valutare au fost cheltuite ca să li se dea prime și salarii mai mari angajaților, iar activiștii comuniști și securiștii numiți în fruntea fabricilor au început devalizarea acestora.

    Foarte multe dintre metodele aplicate atunci de regimul comunist deghizat al lui Iliescu – dezinformarea, campaniile de manipulare, ura față de Occident și capitalism, învrăjbirea oamenilor între ei (pensionari contra tineri, bugetari contra angajați la privat, bucureșteni contra provincie etc) – le regăsim între armele folosite de PSD mai ales din 2016 încoace. Inclusiv sloganul “nu ne vindem țara!”, sub care a candidat Iliescu în 1990, reprezintă o temă centrală a propagandei partidului lui Liviu Dragnea.

    Valul uriaș de simpatie față de România a fost risipit de crimele lui Iliescu și ale regimului neocomunist instalat în decembrie 1989

    Învăluită în decembrie 1989 și ianuarie 1990 de un incredibil val de simpatie și solidaritate al lumii întregi, România a ajuns în timp record, sub comanda lui Ion Iliescu, din nou la statutul de paria al comunității internaționale.

    Cei care au trăit acele vremuri își aduc aminte cum în România soseau cantități gigantice de ajutoare donate de cetățenii țărilor vestice și de americani. Ceea ce lipsise decenii întregi se distribuia acum direct din TIR-uri: cafea, ciocolată, haine, pastă de dinți, electrocasnice, chiar și bani.

    Treptat, pe măsură ce vestea despre faptele regimului Iliescu a început să se răspândească, iar imaginile cu oameni bătuți pe străzi și informațiile despre securiștii și activiștii repuși în funcții au făcut înconjurul posturilor TV, acest val de simpatie s-a stins.

    Așa a început democrația românească făcută cu securiști și activiști comuniști: Iliescu – votat de 85% dintre oameni

    Pentru mulți români, momentul decembrie 1989 nu a însemnat, de fapt, decât schimbare numelui de pe pancarte. Dacă pe Ceaușescu erau obligați să-l cânte și să-l aplaude, în schimb pe Iliescu l-au iubit sincer

    Pe 20 mai 1990, în “Duminica Orbului”, readucerea României pe orbita Moscovei a căpătat și acte oficiale. Manipulați, dezbinați și înveninați de o campanie isterică, purtată luni la rândul, românii au votat masiv Iliescu și FSN, care – în ciuda promisiunilor inițiale – se transformase în partid și intrase în alegeri. Agentul Moscovei a primit 85,07% din voturi. Candidatul PNL, Radu Câmpeanu, a primit 10,64%, iar Ion Rațiu, candidatul PNȚ – doar 4,29%.
    În Parlament, FSN (urmașul Partidului Comunist și precursorul PSD-ului de azi) a obținut 67,02% din voturi. UDMR (de asemenea condusă de foști comuniști maghiari) a primit 7,2%, PNL – 7,06%, iar PNȚ – 2,45%.

    S-au prezentat la vot 14.826.616 alegători din totalul de 17.200.722.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * Amenzi între 500 și 2.500 de lei pentru cei care nu poartă mască în spații publice închise. Zona metropolitană se întinde până la 30 km de oraș, plus întregul județ Ilfov

  • SERIAL (2). Documente secrete ale KGB despre accidentul nuclear de la Cernobîl. Cum a fost anihilat un ziarist american

    Serial exploziv cu documente secrete KGB despre accidentul nuclear de la Cernobîl. Localnici, militari și milițieni s-au bătut pentru 10-15 sticle de votcă. Se dădea șpagă pentru comercializarea de legume infectate. Astăzi, episodul 2.

    Continuăm seria dezvăluirilor incendiare din dosarele desecretizate ale KGB, realizate în urma accidentului nuclear de la Cernobîl, produs la data de 26 aprilie 1986 (în toiul nopții, ora 1.23). Notele informative ale Securității sovietice sunt de-a dreptul șocante.

    Peste 1.000 de oameni, inclusiv militari și milițieni (care trebuia să asigure ordinea publică), s-au încăierat pentru sticle de votcă.

    Mulți comercianți de legume îi mituiau pe oficiali cu ridichi, ca să scape de controalele împotriva radiațiilor.

    Un angajat se plângea de măsurile regimului comunist: numărul șefilor e în creștere, cel al muncitorilor e în scădere.

    Propaganda sovietică funcționa la cote maxime. Într-un articol, un jurnalist „mărturisea” cum unul dintre directorii centralei de la Cernobîl a înotat în râul Pripiat, spunându-i ulterior că nu e nici urmă de radiație!

    „Elemente huliganice au apărut în oraș. E necesară o consolidare a activității Miliției”

    Este absolut uluitor cum serviciile secrete ale URSS au reușit să înăbușească în mod pașnic o manifestație care putea deveni, în opinia lor, extrem violentă. Din documente reiese că aceștia au expediat în afara orașului un camion cu votcă menit să-i alimenteze pe oamenii evacuați, rezidenții din cartierul Polesski, incluși în zona de dezastru pricinuită de accidentul nuclear de la Cernobîl.

    * „Există manifestări de nemulțumire cu privire la faptul că evacuaților, rezidenților din zonă, li se furnizează materie primă mai multă decât localnicilor. Ofițerii KGB au împiedicat premisele manifestărilor negative, la 8 mai, la ora 19.00, după ce un camion cu votcă a ajuns în piața centrală a orașului și s-a început vânzarea acesteia. S-a format o mulțime din aproximativ 1.000 de oameni. Mașina a fost trimisă apoi în afara orașului (5 km), ceea ce a permis dispersarea mulțimii și normalizarea situației. O mulțime de oameni, care nu făceau parte din forțele clasei muncitoare, și elemente huliganice s-au acumulat în oraș și în cartier, fiecare om ia câte 10-15 sticle de votcă, este necesar să se consolideze activitatea Miliției”. (Din nota informativă a departamentului nr. 6 KGB al SSR ucrainene din regiunea Kiev și Kiev, mai 1986).

    În cartierul Ivankovski, interdicția vânzării de votcă a provocat mai multe incidente chiar printre soldați.

    „Președintele Comitetului executiv regional, tovarășul Fursov, a interzis vânzarea de votcă, în legătură cu care, în 10 și 11 [mai], grupuri de militari, ofițeri de miliție, evacuați (câte 2-3 persoane fiecare), au făcut scandaluri în uniunea de consum a raionului. Un post de miliție a fost înființat pe baza uniunii de consumatori raionali”. (Din nota informativă a departamentului nr. 6 KGB al RSS Ucrainene din regiunea Kiev și orașul Kiev, mai 1986).

    Controlul dozimetric dispărea pentru o mită ridicolă

    Actele de corupție au fost la ordinea zilei. Cei mai mulți oameni din zonă s-au transformat în „lichidatori de radiații” pentru sume consistente de bani, alții au primit permisiunea de a comercializa legume infectate!

    În ianuarie 1988, KGB a primit un mesaj strict secret, conform căruia comandanții uneia dintre unitățile militare eliberează certificate „lichidatorilor” în mod ilegal. Unul costa doar 40 de ruble. Un alt raport spunea că, din cauza mitelor, dispăruse controlul împotriva radiațiilor în timpul vânzării legumelor.

    „[Agent] consideră că există o atitudine criminală față de îndatoririle lor oficiale din partea oficialilor individuali care exercită controlul asupra produselor agricole care intră pe piața centrală. În special, sursa a fost martora unei conversații între doi vânzători de legume care vindeau ridichi pe această piață cu un nivel crescut de contaminare radioactivă, trecând controlul dozimetric pentru o mită”. (Din nota informativă KGB al RSS Ucrainene din Kiev și regiunea Kiev, la 8 iulie 1986).

    Lichidatori angajați în lucrări de restaurare la a treia unitate electrică din Cernobîl. „Sarcina Guvernului o îndeplinim!”, scria pe pancarta lor

    Un „lichidator de radiații” spunea că mâncarea e gratuită, foarte bună și fără restricții

    Arhiva conține, de asemenea, o scrisoare a lichidatorului Serghei, interceptat de ofițerii de securitate, scrisă în toamna anului 1987:

    „Aparatul birocratic este destul de numeros (numărul persoanelor care lucrează efectiv este în scădere, dar numărul directorilor și angajaților de toate tipurile de servicii nu scade). Desigur, pentru toți – șefi mici și mari, și persoane echivalate cu aceștia dintr-un motiv sau altul – salariul este realizat ca și cum ar lucra constant la gară. Este introdus aici un coeficient de zonă, prin care se înmulțește salariul: la stație 5-7, la Cernobîl 2. De fapt, puțini dintre ei chiar vizitează stația. Orice s-ar întâmpla, cu siguranță nu stau acolo 6 ore pe zi. Băieții ăștia chiar nu doresc să se termine acest proces. Mai mult decât atât, este foarte convenabil, cel puțin acum, să păcălești și să încurci sub acoperișul unui «regim special» (paradoxal cum este) organele de stat”.

    Din scrisoare se mai desprinde că, la Cernobîl, a pierit un alt fenomen caracteristic vremii sovietice: furtul alimentelor de către lucrătorii din alimentație.

    „Mâncarea de aici este foarte bună. Gratuit, fără nicio restricție în ceea ce privește cantitatea și calitatea. Stomacul meu măcar se umple cu mâncare locală. Este complet inutil să furi produse de aici (mă refer la lucrătorii cantinelor). Nu puteți rămâne în zonă prea mult timp, nimeni nu are nevoie de atâta mâncare și nu o puteți lua nici în afara zonei. Cum să înființezi o cantină publică în condiții obișnuite, când aici sunt radiații?” (Din scrisoarea lichidatorului despre consecințele accidentului, 10 octombrie 1987).

    Lichidatori în drum spre centrală

    „Avem nevoie de nisip! Găsiți voluntari! Munți de nisip!”

    În cadrul unui examen special pregătit pentru KGB, cei ce au redactat documentul – angajații Asociației de producție „Combină creată la centrala nucleară” – se plâng că, în mai 1986, jurnaliștii de la „Komsomolskaia Pravda” au fost conduși de dorința de a scrie „mai frumos”.

    „Cităm materialul «Primii pași» de aceiași autori [N. Dolgopolov, P. Polozhevets]: «S-a trezit un răsărit de bucurie și, cu el, îngrijorări grele. Comitetul orașului de partid a întrebat: membrii Komsomol ar trebui să umple reactorul? Era nevoie de nisip. Găsiți voluntari! Aveam nevoie de mult nisip. Munți înalți de nisip. O mare imensă de nisip». Nu existau pasaje în material care să explice cel puțin faptul că pungile de nisip au fost aruncate din elicoptere în urma exploziei reactorului, iar cititorii au obținut în mod natural impresia că membrii Komsomol aruncau nisipul cu lopeți direct în reactor”.

    8 ofițeri pensionari ai KGB și 19 membri ai forțelor speciale, în urmărirea unui corespondent al revistei americane „Newsweek”

    Multe ziare au continuat să publice articole profund mincinoase, grosolane, de-a dreptul ridicole, la câteva luni de la accident. Pe 2 iunie, în articolul „Chernobyl Health”, un jurnalist aservit regimului comunist l-a citat pe directorul NPP Cernobîl, Mihail Umants:

    „El a spus liniștit, cu un zâmbet calm: «Am înotat în Pripiat. Bazinul râului este bine decontaminat». El a spus că este probabil prea liniștit, dar m-am așezat la câțiva pași de el și l-am auzit pe acest om timid (vor crede ei ce spune?). Eu recunosc în mod clar că așa e. Nu mai e urmă de radiație”.

    În „Pravda” apărea un fragment la fel de neconform cu realitatea. În vreme ce orașul Pripiat se golise, articolul suna așa: „Atunci când locuitorii din Pripiat se întorc acasă de la serviciu, și stația începe să funcționeze normal, dar și centrala de la Cernobîl. Echipa ziarului «Pravda» va organiza o conferință de presă chiar în sala de lectură a centralei nucleare”.

    Formidabilă a fost operațiunea de zădărnicire de culegere de informații de către un corespondent al revistei americane „Newsweek”.

    „În 2-3 iunie 1986, un corespondent al jurnalului «Newsweek (SUA), Strasser Stephen, născut în 1946, a ajuns să primească materiale cu privire la consecințele accidentului de la centrala nucleară de la Cernobîl. O serie de acțiuni KGB au fost desfășurate pentru a preveni colectarea de informații calomnioase, pentru a-i împiedica acțiunile și pentru a-i reduce activitatea. 8 ofițeri KGB pensionari, 19 membri ai forțelor speciale, inclusiv 7 surse, au fost implicați în evenimente. Au dezvoltat tactica ofensivă de a conduce conversații cu corespondentul. Agentul Rota a fost utilizat în studiile oficiale ale lui Strasser. Ca urmare a măsurilor luate, străinul nu a primit informații părtinitoare de la cetățenii sovietici, a fost posibil să limităm contactele lui Strasser și să le închidem în cadrul restrâns al surselor noastre”. (Oficiul KGB al RSS Ucrainene).

    Punct de control dozimetric

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * SERIAL (1). Dezvăluiri explozive despre accidentul nuclear de la Cernobîl. Documente secrete ale KGB

  • SERIAL (1). Dezvăluiri explozive despre accidentul nuclear de la Cernobîl. Documente secrete ale KGB

    Serial exploziv, cu documente secrete ale KGB, despre accidentul nuclear de la Cernobîl. Radiațiile erau de 3-6 ori mai mari, medicii puneau diagnostice false, KGB-iștii erau învățați cum să vorbească după manual. Dezvăluiri exclusive pe Ziaristii.com. Astăzi, episodul 1.

    Au trecut 34 de ani de la accidentul nuclear de la Cernobîl. În 2019, după 33 de ani de la dezastru, considerat cel mai grav din istoria energiei nucleare, o parte însemnată a notelor informative făcute de KGB au ieșit la iveală.

    Acestea sunt de-a dreptul uluitoare: arată cum a funcționat și s-a mobilizat la acea vreme Securitatea sovietică (KGB), dar și cât de repede a acționat în cazul dezastrului din Republica Socialistă Sovietică Ucraineană, în urma căruia a avut de suferit aproape toată Europa.

    Accidentul de la Cernobîl a fost declanșat la data de 26 aprilie 1986, ora 1.23 (în toiul nopții).

    Din cauza radiațiilor purtate de vânt în diferite țări, printre care s-a numărat și România, sute de mii de oameni s-au ales cu boli tiroidiene. Mulți dintre ei s-au îmbolnăvit de cancer și au decedat.

    În țara noastră, ravagiile produse de norul radioactiv (a crescut de la 2.93 mSv pe an, în 1985, la 4.17 mSv pe an, în 1986) au fost mușamalizate de conducerea Partidului Comunist, la ordinul dictatorului Nicolae Ceaușescu.

    Serviciul de Securitate al Ucrainei și Institutul Ucrainean de Memorialistică au declasificat recent peste 200 de documente, însumând câteva mii de pagini, provenite din arhiva KGB, filiala Kiev. Multe din ele sunt păstrate în prezent la Moscova și continuă să rămână strict secrete.

    Notă: mSV = milisievert. Sievert este o unitate de măsură folosită în măsurarea diferitelor doze echivalente de radiații absorbite. Este utilizat pentru evaluarea cantitativă a impactului biologic, ce rezultă prin expunerea organismelor vii la radiații ionizante. (Sursa: Wikipedia)

    Pentru defilarea de 1 Mai, elevii au primit costume cu nivel ridicat de radiații

    În 2019 a făcut vâlvă difuzarea mini-serialului „Cernobîl” (5 episoade), o coproducție anglo-americană de televiziune în scenariul lui Craig Mazin și regia lui Johan Renck. Serialul este o coproducție între rețeaua americană prin cablu HBO și rețeaua britanică de televiziune Sky. Premiera lui a avut loc în SUA pe 6 mai 2019, iar în Marea Britanie o zi mai târziu.

    Unul dintre cele mai grave episoade ale accidentului de la Cernobîl era inclus chiar în versiunea originală a scenariului acestui film, dar n-a intrat în serie. Producătorul Craig Mazin a vorbit despre el doar într-un podcast special, care a inclus însă scene irelevante.

    Într-una din ele, urma să fie dezbătută demonstrația din luna mai, de la Kiev, dar și din alte orașe ale URSS, otrăvite prin degajări radioactive de la centrala nucleară din Cernobîl.

    Cu această ocazie, KGB-ul ucrainean a întocmit următoarea notă:

    „În timpul pregătirii demonstrației de 1 Mai, elevii școlii au primit costume de pregătire în care au repetat programul pe 27, 28, 29 aprilie. În perioada 5-8 mai, aceste costume au fost predate școlilor. Îmbrăcămintea are un nivel de radiații destul de ridicat. Școlile intenționează să predea costumele la Palatul Pionierilor. Este necesară decontaminarea”.

    Tineri expuși radiațiilor la Parada de la 1 Mai 1986, la Kiev

    Studenți din Irak, Sierra Leone, Kenya, Togo și Guinea-Bissau, împiedicați să părăsească regiunea Kiev

    Vă redăm câteva fragmente din Nota informativă a Departamentului nr. 6 al KGB din regiunea Kiev (I-4812) privind situația operațională din capitala Ucrainei, dar și din locurile de cazare ale persoanelor evacuate pe data de 8 mai 1986.

    * „O astfel de atitudine față de oameni – să nu spunem nimic, să pretindem că totul este în regulă, nu să stârnească panica – s-a extins nu numai la cetățenii sovietici. Victimele întâmplătoare din zona centralei nucleare de la Cernobîl nu erau doar rezidenți ai Kievului, ci și turiști din Statele Unite.”

    * „Turiștii grupului din SUA (31 de persoane), care locuiesc în hotelul «Rus», au încercat să achiziționeze bilete de avion către Leningrad (actualul Sankt Petersburg – n. red.) pentru plecarea anticipată din Kiev în dimineața zilei de 29 aprilie 1986, punând presiune asupra administrației hotelului. Măsurile au fost luate prin intermediul ODR [agent de rezervă în funcție] și agenți, situația a fost normalizată, grupul a plecat într-o excursie.”

    Notă informativă a Departamentului nr. 2 al KGB din regiunea Kiev, privind situația străinilor din Kiev, 29 aprilie 1986:

    Rapoartele KGB citează alte zeci de cazuri în care străinii au încercat să părăsească urgent Kievul. Este vorba în principal despre studenți din Irak, Sierra Leone, Kenya, Togo și Guinea-Bissau. Aceștia așteptau un ajutor din partea diplomaților din țările lor, iar agenții KGB au încercat să-i convingă să rămână în oraș.

    „Radioactivitate în aer de la 500 până la 1050 microroentgen pe oră” 

    Document al KGB, din 10 mai 1986, cu indicatori de radiații reale:

    „Situaţia Radiații / Secret

    Orașul Kiev: radioactivitate în aer, în diferite puncte, de la 500 până la 1050 microroentgen pe oră, în interior până la 100 microroentgen pe oră”.

    În cadrul unei conferințe de presă, desfășurată la Moscova pe data de 9 mai 1986, s-a raportat însă cu totul altă informație: că, la granița zonei de 30 de kilometri, nivelul de radiații la momentul accidentului era de 10-15 mili-roentgeni pe oră, iar pe 8 mai doar 0,15 milli-roentgeni pe oră.

    Adică, ratele reale de radioactivitate la Kiev, în perioada 9-10 mai, au fost de 3-6 ori mai mari decât valorile oficiale „măsurate” la 30 de kilometri de centrala nucleară de la Cernobîl cu una sau două zile mai devreme.

    După accidentul de la Cernobîl, încă din primele zile, KGB a declarat în mod regulat că unii oameni nu cred în rapoartele oficiale. Mulți au considerat că posturile de radio occidentale sau zvonurile sunt surse de informație mai bune.

    În loc de „boală de radiație”, medicii au pus diagnostice de „distonie vegetativ-vasculară”

    Medicii au făcut diagnostice false victimelor radiațiilor. Alți doctori s-au opus acestei practici, spunând că dă naștere altor probleme:

    „Conform RO Șevcenkovski din KGB, administrarea oblastului de la Kiev și 25 de spitale, referindu-se la instrucțiunile Ministerului Sănătății din RSS Ucraineană (presupune Ordinul nr. 24c din 11/05/86), istoricul pacienților cu semne de «boală de radiație» indică un diagnostic de «distonie vegetativ-vasculară». Potrivit medicului-șef al spitalului regional, Klimenko AM, o astfel de declarație poate duce ulterior la confuzie în momentul prescrierii tratamentului, diagnosticării și, de asemenea, rezolvării problemei dizabilității și stabilirii unei pensii”.

    Din Nota informativă a Departamentului nr. 6 KGB al RSS Ucrainene din regiunea Kiev și orașul Kiev, la data de 11 mai 1986:

    „Deseori, lichidatorii nu știau nivelul radiațiilor. Inclusiv din cauza dozimetrelor slabe. Potrivit agentului Mokvișev, dozimetrele utilizate de sediul OG nu sunt aliniate, ceea ce duce la o diferență de lecturi. Au loc acte de emitere pentru funcționarea aparatelor defecte”.

    Un manual trimis de la Moscova i-a învățat pe KGB-iști cum să vorbească despre dezastrul de la Cernobîl

    Manualul de instruire pentru KGB Ucraina, trimis de urgență de la Moscova (în sute de exemplare), avea un titlu sugestiv la primul capitol: „Cum să vorbim despre accident în conversații private cu străinii și ce argumente trebuie să folosească agenții noștri”.

    De exemplu, trebuia spus că „accidentele fatale în țări precum SUA și Anglia sunt mai grave decât cel de la Cernobîl”. Sunt prezentate accidentele de la Three Mile Island și de la complexul nuclear din Sellafield (acesta din urmă s-a întâmplat în 1957, la două săptămâni de la accidentul Kiștim din URSS; pentru o lungă perioadă de timp, accidentul de la Kiștim a fost considerat cel mai grav incident cu emisie de radiații, deoarece scurgerea de lângă Celiabinsk a fost clasificată ca urgență).

    „Cauza accidentului de la Cernobîl este factorul uman, nu erorile tehnologice” – așa era scris într-una din paginile manualului. Argumentând că factorul uman a fost de vină pentru accident, interlocutorul de la serviciile speciale a trebuit să sublinieze în același timp că URSS „a făcut o treabă grozavă” după accident, atât la Cernobîl, cât și la alte stații, pentru „a asigura siguranța centralelor sale nucleare”.

    Kiev, 1 Mai 1986: la Parada de la Kiev au fost expuse portretele mentorilor comunismului mondial

    Măsuri urgente împotriva organizațiilor străine

    În același timp, URSS ar fi trebuit să fie pregătită pentru o posibilă „scurgere de informații nefavorabile” către Occident. Nota informativă a unui mare șef al KGB e scrisă într-un stil greoi, fără cursivitate și înțelegere deplină:

    „Informațiile circulate între personalul centralei nucleare de la Cernobîl și alte organizații, iar contaminarea lui Slavutici și a împrejurimilor sale cu Cesiu-137 poate deveni proprietatea serviciilor speciale ale inamicului și, prin urmare, ar considera că este indicat să informeze instanța (ca în document – HB) despre posibilele acțiuni ale organizațiilor străine anti-sovietice pentru pregătirea în avans a activităților de contra-propagandă pe această problemă” – De la A. Mirgorodski, șeful Departamentului de la Cernobîl al Biroului de Securitate de Stat din Ucraina al RSS Ucrainene din regiunea Kiev și orașul Kiev, către Y. Șramko, șeful Biroului ucrainean de securitate al RSS Ucrainene din regiunea Kiev și orașul Kiev, la 5 ianuarie 1988.

    După cum susținea KGB, toate măsurile lor au dat rezultate: din 1987, publicațiile occidentale care au relatat despre dezastrul de la Cernobîl au devenit mult mai „pro-sovietice”.

    „Accentul s-a pus pe crearea aspectului libertății de mișcare”

    Note informative despre jurnaliștii străini:

    * „La Kiev există 16 corespondenți străini. S-au făcut încercări de către corespondenți din Anglia, Franța și Suedia de a colecta informații părtinitoare la Gara din Kiev. Prin aducerea membrilor forțelor speciale ale KGB din poziții neutre, acești străini au fost blocați”.

    * „Din cauza faptului că, imediat după accidentul de la Cernobîl, corespondenții străini au arătat o anumită neîncredere în comunicațiile oficiale, în 1987, când au vizitat zona, accentul a fost pus pe crearea aspectului libertății de mișcare, acțiuni, contacte și atmosferă de deplină încredere.”

    – Din partea șefului KGB al RSS Ucrainene din regiunea Kiev și orașul Kiev, Y. Shramko, pentru primul-secretar al Comitetului regional din Kiev al Partidului Comunist al Ucrainei, G. Revenko, privind rezultatele lucrărilor, pentru a oferi un impact pozitiv asupra străinilor care vizitează zona Cernobîl, la 18 februarie 1988.

    Un jurnalist francez a prelevat mostre de radiații, dar KGB-iștii i le-au înlocuit fără să-și dea seama

    Printre trucurile la care au apelat KGB-iștii s-a numărat și substituirea mostrelor.

    „În octombrie 1987, corespondentul ziarului francez «L’Humanité», Jean-Pierre Vaudon, cu trucuri, a prelevat mostre de sol și apă în orașul Pripiat, precum și de-a lungul liniei din satul Priborsk (la 50 km de centrala nucleară de la Cernobîl). În timpul evenimentului «D» (căutare secretă – НВ), probele prelevate de un străin au fost descoperite și înlocuite în secret prin probe curate radioactive” – De la vicepreședintele KGB al RSS Ucraineană, Yu. Petrov, către șeful Departamentului nr. 6 al KGB Ucraina din regiunea Kiev și orașul Kiev, S. Nagibe, despre curiozitățile identificate ale inamicului la problemele eliminării consecințelor accidentului de la Cernobîl, la 8 iulie 1988.

    Precizare: Jean-Pierre Vaudon era un comunist francez activ, iar ziarul „L’Humanité”, organul oficial de presă al Partidului Comunist din Franța, a primit în acea perioadă asistență financiară din partea URSS.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

  • Molime care au schimbat istoria omenirii. Imperii uriașe prăbușite și eroi legendari învinși de virusuri și bacterii

    Virusurile și bacteriile sunt armatele invizibile care au obținut cele mai mari victorii. De-a lungul ultimilor 2.500 de ani, istoria a fost puternic (și tăcut) influențată de atacul adesea nebăgat în seamă al molimelor.

    Citiți mai jos câteva momente cruciale, în care apariția unei epidemii (uneori, chiar pandemii) a decis traiectoria ulterioară a istoriei, așa cum o cunoaștem azi.

    429 Î.H. (Înainte de Hristos): Tifosul îl ucide pe generalul-erou Pericle și ajută autocrația spartană să învingă democrația ateniană. Sfârșitul epocii de aur a democrației

    La începutul Războiului Peloponesiac, purtat între două tabere grecești conduse de Atena și Sparta, o molimă formidabilă lovește orașul de sub Acropole. Venit, după toate probabilitățile, din Africa și intrat în Atena prin portul Pireu, agentul patogen distruge, literalmente, populația acestui oraș emblematic pentru istoria antichității. Conform istoricului Tucidide, mor între o treime și două treimi dintre atenieni, inclusiv legendarul general Pericle.

    Lovitura se va dovedi decisivă și va schimba, în final, cursul istoriei. În acel moment, în Grecia se înfruntau cele două forțe care aveau să polarizeze mereu umanitatea: democrația reprezentată de Atena, cu tot ceea ce însemna aceasta – puterea votului popular, libertatea, înflorirea artelor, a comerțului, școala gândirii, bucuria vieții –, și autocrația simbolizată de Sparta. Lumea spartană era o dictatură sprijinită pe disciplină și militarism, constrângere, suprimarea individualității în favoarea colectivității, cultul pentru meseria armelor, împărțirea societății pe caste, exploatarea marii mase a locuitorilor de o elită restrânsă și abuzivă.

    Drama vine într-un moment în care între Atena și Sparta domnește echilibrul. Atena este o putere maritimă, are un imens imperiu comercial, dispune de o flotă foarte puternică. Sparta este o putere terestră, cu o armată invincibilă, bazată pe oameni care învață arta războiului din fragedă pruncie.

    Momentul epidemiei găsește armata Spartei asediind Atena. În spatele zidurilor groase, care protejează orașul și portul Pireu, atenienii nu-și fac prea multe griji. Dar boala schimbă total datele problemei. Mor între 75.000 și 100.000 de atenieni, inclusiv eroul Pericle și fiii săi. În oraș se instaurează anarhia. Istoricul Tucidide menționează că orice constrângere morală a dispărut, Atena prăbușindu-se în haos și violență.

    Spaima de boala foarte contagioasă e atât de mare, încât armata spartană preferă să ridice asediul și să fugă. Atenienii rămași fără bază de recrutare (bărbații muriseră în epidemie) nu găsesc, pur și simplu, mercenari dispuși să vină în oraș, să lupte pentru bani – toată lumea se teme de epidemie.

    Deși, pe moment, această molimă nu a dus la înfrângerea Atenei, iar războiul a mai durat mulți ani (431-404 Î.H.), în final Sparta a învins. Epidemia din 429 a influențat puternic rezultatul final, în primul rând pentru că Atena a rămas fără cel mai valoros general al său, strategul Pericle; în al doilea rând, pentru că epidemia (care avea să revină și în anii următori) i-a afectat puternic demografia, instituțiile, organizarea.

    Cu înfrângerea atenienilor în fața autocrației spartane se încheie – consideră istoricii – perioada de aur din democrația umanității. Deși ordinii liberale instaurate în mare parte din Europa și în America i se spune azi tot „democrație”, aceasta nu seamănă cu democrația ateniană originală. Pentru omenire, valorile acelei societăți au rămas, de atunci, un deziderat niciodată egalat.

    Epidemia care a stat la temelia acestei catastrofe pentru civilizația antică și chiar a lumii este și azi obiect de dispută printre specialiști.

    Istoricul atenian Tucidide a descris cu precizie simptomele: boala începea cu necazuri la nivelul capului, apoi se răspândea în tot corpul. Pacienții manifestau febră, roșeață și inflamație a ochilor, gât dureros, cu sângerări și respirație anevoioasă, strănut, pierderea vocii, tuse, vărsături, pustule și ulcerații pe corp, sete teribilă, insomnii, diaree.

    Există foarte multe păreri asupra bolii, de la ciumă bubonică până la ebola. Dar analiza ADN a dinților unei victime a epidemiei deshumate în Atena a relevat că respectivul om murise de tifos.

    Precizare: Tucidide, principala sursă documentară a epidemiei din secolul 5 Î. H., nu era doar istoric, ci și general atenian în acel război, politician și unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai vremii; metoda sa de a relata evenimentele a influențat foarte puternic școala istorică occidentală)

    323 Î.H.: Moartea lui Alexandru cel Mare. Febra tifoidă sau malaria a pus capăt primei încercări de globalizare a lumii

    Împăratul Alexandru cel Mare, poate cel mai important cuceritor din istoria umanității, moare la 32 de ani, în Babilon, răpus cel mai probabil de febră tifoidă sau malarie. Un microb invizibil schimbă astfel, pentru totdeauna, soarta lumii.

    Imperiul gigantic al lui Alexandru – 5,2 milioane de kilometri pătrați întinzându-se pe trei continente (Europa, Asia și Africa) – se prăbușește instantaneu, fiind împărțit între generalii macedoneni de sub comanda genialului comandant.

    Până în acel moment, însă, în doar 11 ani (334-323 Î.H.), micuța armată a regelui Macedoniei a învins oștiri de zeci de ori mai numeroase, a cucerit Imperiul Persan și a rescris istoria. Pe jos sau pe cal, regele Macedoniei și al Greciei a parcurs mii de kilometri, ajungând până în Egipt, Afganistan și chiar India.

    Alexandru Macedon, un tânăr impulsiv și foarte talentat ca militar, de asemenea foarte educat și inteligent, fondează zeci de orașe, încurajează cultura și comerțul, demarează un proces de integrare a civilizației și valorilor grecești cu cele orientale și chiar de hibridizare a grecilor cu persanii.

    Este, practic, primul imperiu mondial din istoria umanității, prima încercare de globalizare.
    Nu știm unde s-ar fi ajuns dacă Alexandru cel Mare n-ar fi murit atât de tânăr, răpus de un virus sau o bacterie. Plănuia să-și continue cuceririle în India și Asia Centrală și e imposibil de spus cât de departe ar fi mers. N-a apucat să-și consolideze cuceririle și să-și asigure un succesor.

    Demarase o serie de reforme absolut vizionare, la care omenirea n-a mai ajuns, după moartea lui, timp de 2.000 de ani: greaca devenise limbă universală, în care se înțelegeau zecile de popoare de pe trei continente; orașele erau construite și dezvoltate în baza unor planuri urbanistice (sistematizate); se inițiaseră proiecte de educație a populației; guvernarea se descentralizase; artele pornind de la principiile Greciei clasice erau încurajate.

    Imperiul lăsat de Alexandru a fost împărțit de generalii săi. Dar chiar și așa, cultura elenistică a influențat profund și pentru totdeauna Orientul Apropiat și Mijlociu, India și Nordul Africii.

    Ultimul stat moștenitor, Imperiul Sasanid, avea să fie distrus de Islam în anul 651 După Hristos (D.H.) – așadar, la aproape 1.000 de ani după moartea lui Alexandru cel Mare, cel răpus la numai 32 de ani de febră tifoidă sau malarie.

    165-190: Marea epidemie antonină a ucis 10% din populația Imperiului Roman. Începutul declinului

    În Imperiul Roman, aflat încă în epoca sa de maximă putere și glorie, izbucnește o epidemie – cel mai probabil, rujeolă sau variolă. Molima antonină, numită așa după numele împăratului Marcus Aurelius Antoninus, a ucis – se estimează – circa 5 din cele 50 de milioane de locuitori ai imperiului (cam 10% din populație) și a pus pe butuci societatea, economia, finanțele, resursele umane și armata.

    Istoricii cred că molima a fost adusă de trupele care luptau în Asia contra Imperiului Part (aflat aproximativ pe teritoriile ocupate azi de Pakistan, Afganistan, Iran, Irak, Siria, o parte din Peninsula Arabică și Turcia).

    În 169 moare inclusiv co-împăratul roman Lucius Verus; celălalt împărat, Marcus Aurelius, rămâne singur stăpân peste un imperiu în care oamenii se tem să mai călătorească, să primească străini, să facă negoț și să se mai apropie unii de alții.

    Impactul bolii este masiv în absolut toate privințele, iar din acest moment giganticul edificiu politic, fără rival și seamăn în istorie, își începe declinul ireversibil – chiar dacă va mai dura încă trei secole, în Apus, până la prăbușirea completă.

    Consecința imediată este că forțele armate imperiale nu mai pot să apere granițele. Împăratul Verus moare din cauza epidemiei în 169, în timp ce comanda legiunile din Est, împotriva regelui Vologases IV din Parthia. Odată cu împăratul mor în epidemie și nenumărați dintre soldații săi, rămășițele trupelor nemafiind capabile să facă față inamicilor din Est.

    În interiorul Imperiului, boala afectează grav nu doar sursele de venit (nu se mai pot strânge taxe din cauză că locuitorii mor, fug sau sărăcesc), ci și baza de recrutare pentru noi trupe. Cronicarul spaniol Paulus Orosius, din secolul al V-lea, nota că, în timpul molimei antonine, multe orașe și sate din Peninsula Italică și din alte provincii romane au rămas fără niciun locuitor!

    Imperiul Roman se confruntă deja, la mijlocul secolului al II-lea, cu o presiune din partea popoarelor germanice și galice situate dincolo de granițe, în Nord, și care – silite de creșterea demografică, de schimbările climatice și de mirajul bogățiilor din provinciile romane – forțează pătrunderea la Sud de Rin și Dunăre. Puternic descompletate de epidemie și imposibil de întărit prin noi recrutări, armatele Romei nu mai pot să oprească invazia. Din 167 și până la moartea sa, în 191, împăratul Marcus Aurelius conduce personal legiunile de la granița de Nord. Luptele sunt crâncene, dar romanii nu mai au forța de a trimite legiuni pretutindeni. Unele campanii, precum o ofensivă împotriva marcomanilor, stabilită pentru anul 169, trebuie pur și simplu amânate din cauza lipsei de soldați.

    Unii istorici estimează că forțele armate ale Imperiului Roman au scăzut brusc, sub impactul epidemiei de variolă, de la circa 400.000 de soldați în prima jumătate a secolului al II-lea (anii 100-150) la sub 300.000 de soldați în perioada anilor 160-180.

     

    250-266: Epidemia care a făcut ireversibilă prăbușirea Imperiului Roman

    O a doua mare epidemie, probabil de variolă (unele surse vorbesc de gripă sau o febră hemoragică asemănătoare virusului ebola), lovește Imperiul Roman aflat deja într-un evident declin. Molima, venită din Etiopia, a afectat provinciile din Africa de Nord și toată Europa Occidentală. Mor circa un milion de oameni, ceea ce generează foamete, o lipsă acută de forță de muncă și o slăbire masivă a armatei.

    Între 250 și 262, scrie episcopul Ciprian din Cartagina – biograful acestei pandemii –, în momentele de maximă virulență a bolii, în Roma mor câte 5.000 de oameni pe zi. „După ce a izbucnit epidemia mortală, boala a invadat fiecare casă succesiv, făcând populația să tremure, afectând nenumărați oameni. Toți tremurau, fugeau, încercau să fugă de epidemie, expunându-și propriii prieteni, ca și cum alungarea unei persoane care era sigură că va muri ar putea să-i salveze pe ei de la moarte. Între timp, în oraș nu mai existau cadavre, ci doar carcasele multor oameni. Nimeni nu s-a mai gândit decât la el. Nimeni nu-și amintea de un eveniment similar”.

    Potrivit istoricului Kyle Harper, epidemia aproape că a pus capăt Imperiului Roman. În perioada 248-268, „istoria Romei este o aglomerare confuză de eșecuri violente. Integritatea structurală a mașinăriei imperiale s-a spart. Acest colaps al legitimei puteri a invitat uzurpatorii să-și încerce norocul la tron unii după alții. Imperiul s-a fragmentat și doar succesul la limită al împăraților veniți mai târziu a reușit să adune la un loc, temporar, piesele. A fost doar amânarea actului final al prăbușirii Imperiului Roman”.

    Adăugată la anarhia militară, invaziile barbare și tulburările religioase, epidemia a amplificat la maximum criza Imperiului, care a fost foarte aproape de colaps. Uriașul teritoriu a fost, chiar, împărțit în trei părți, la un moment dat: Imperiul Galic (Franța de azi), Imperiul Palmirei (Egipt, Siria, Israel, Liban, Iordania, părți din Irak și Turcia de azi) și Imperiul Roman propriu-zis (cu restul teritoriilor).

    Pentru moment, statul a fost salvat de apariția câtorva cârmuitori providențiali. Împăratul Aurelian (cel care a decis retragerea din Dacia) a reunificat statul, iar urmașul său, Dioclețian, a adus stabilitatea și a introdus în 284 niște reforme care aveau să mai prelungească o perioadă supraviețuirea Imperiului Roman.

    În cazul acestei monumentale construcții politice a omului se poate aplica, avant la lettre, o expresie atât de mult folosită de economiștii și politicienii de azi: „prea mare ca să se prăbușească”. Imperiul Roman, o putere care dăinuia de secole, fără niciun dușman natural pe măsură, singura superputere a lumiii acum două milenii, nu putea să dispară peste noapte. Dar, în cazul său, bolile care i-au rărit populația și dezorganizat economia au fost un important factor accelerator al declinului.

    Un alt mare efect al epidemiei din 250-266 a fost determinarea unui număr foarte mare de oameni să se convertească la creștinism.

    452: Decizia lui Attila de a nu ataca Roma

    Un episod misterios, care și azi suscită discuții, îl reprezintă decizia lui Attila Hunul de a nu ataca Roma într-un moment aparent foarte favorabil. Învins cu un an înainte în ultima mare bătălie câștigată de Imperiul Roman de Apus, în Franța, Attila – „biciul lui Dumnezeu” – a invadat în 452 Peninsula Italică. A făcut prăpăd, ștergând de pe fața pământului orașe mari și înfloritoare, în timp ce romanii nu mai aveau resurse să i se opună.

    A pornit apoi spre Roma, dar a făcut cale întoarsă după o întâlnire misterioasă cu Papa Leo. Nu se știe ce au discutat cei doi, dar barbarul ale cărui hoarde au devastat cumplit Europa, depopulând regiuni întregi și distrugând o civilizație cu greu construită în sute de ani, a renunțat la ideea de a șterge de pe fața pământului și Roma.

    S-au făcut nenumărate speculații pe seama motivelor lui Attila de a renunța la „Capitala lumii” – un trofeu legendar. Printre motivele plauzibile avansate de istorici se află și acela că hunii erau îngrijorați de izbucnirea unei epidemii în Roma și împrejurimi. Armata lor era deja de multă vreme în campanie, în Peninsulă se instaura foamea. Un asediu și o cucerire a Romei ar fi presupus resurse de hrană care nu existau; în plus, o răspândire a epidemiei în rândurile hunilor ar fi fost catastrofală.

    Adevărul nu va fi știut niciodată și poate că au contat mai multe lucruri în decizia lui Attila. Dar dacă o boală s-a numărat printre motivele pentru care putem vedea și azi Colosseumul și Columna lui Traian, atunci se poate spune că, măcar o dată, o epidemie a ajutat umanitatea.

    541-542: „Ciuma lui Iustinian” a stopat refacerea Imperiului Roman sub comandă bizantină

    Aceasta ar putea fi prima mare epidemie de ciumă cunoscută în Europa (se bănuiește că ar fi vorba de ciumă bubonică, dar natura exactă a bolii nu este sigură). Molima se abate asupra Imperiului Bizantin într-un moment în care acesta, în plină înflorire, dă impresia că poate recuceri Italia și teritoriile occidentale ale defunctului Imperiu Roman de Apus.

    Estimările numărului de victime variază foarte mult, dar sunt situate între 25 și 100 de milioane de oameni în toată Europa și Asia de Vest. Există istorici care consideră că 50% din populația Europei a murit de ciumă în acei ani.

    Iustinian preia puterea în 527 (avea să domnească până în 565). Își fixează, ca împărat, obiectivul de a recupera provinciile vestice devenite regate barbare după dispariția Imperiului Roman de Apus, în 471. Împăratul de la Constantinopol își urmărește consecvent obiectivele. Întâi semnează cu inamicii din Est, perșii (iranienii de azi), o „pace fără sfârșit” în 533, eliberându-și astfel mâna armată ocupată cu aceștia.

    Până în 540, bizantinii reușesc deja victorii masive în Africa de Nord și Italia. Conduse de generalul Belisarius, puternicele armate bizantine zdrobesc Regatul Vandal din Nordul Africii, readucând aceste teritorii sub controlul imperial. În 535, Belisarius începe ofensiva în Italia, împotriva ostrogoților, reușind să ocupe Napoli și Roma. Urmează câțiva ani de lupte intense, dar întăririle primite de bizantini fac ca goții să fie împinși spre Ravenna, pe care o și predau în cele din urmă.

    În 541 izbucnește însă epidemia la Constantinopol și lucrurile se schimbă. Luptele cu ostrogoții sunt foarte grele, împăratul nu mai poate trimite întăriri, iar cucerirea Italiei se mai amână încă 12 ani.

    În imperiu, rata foarte mare de mortalitate provoacă o criză majoră a forței de muncă și un impact teribil asupra economiei. Imperiul rămâne fără soldați și fără resurse financiare deopotrivă, provocând declinul brusc al Imperiului Bizantin.

    Istoricul Procopius, contemporan cu ciuma lui Iustinian, spune că boala a intrat în Imperiu prin Egipt și s-a răspândit foarte repede. „În acest timp a izbucnit ciuma, rezultatul fiind că oamenii au fost aproape exterminați. (…) A izbucnit printre egiptenii care trăiau în Pelusium. S-a răspândit și a intrat în Alexandria și restul Egiptului, apoi în oamenii din Palestina, vecinii egiptenilor, și apoi a copleșit întregul Pământ”.

    Același Procopius descrie dezastrul din capitala Constantinopol, odată ce boala, purtată pe vase din Egipt, s-a răspândit din port în oraș: „Ciuma a dăinuit în Bizanț patru luni și a fost la apogeu trei. La început, nu au murit mai mulți oameni decât de obicei, dar apoi dezastrul s-a făcut tot mai mare, iar în final numărul morților ajunsese la 5.000 pe zi, apoi a ajuns la 10.000 și chiar mai mult de atât”.

    Rata deceselor, de 40-70% din cazuri, și faptul că este foarte contagioasă a făcut din ciuma bubonică un adversar nimicitor pentru Imperiul Bizantin.

    Diminuarea populației a provocat foamete (câmpurile au rămas nelucrate), prăbușirea încasărilor din impozite și scăderea bazei de recrutare. Imperiul n-a mai putut suporta presiunile inflaționiste și nici cheltuielile cu armata într-un moment în care se afla în plină expansiune în Vest și reîncepuseră luptele cu perșii în Est.

    Această frână (ciuma a revenit în 558, iar foametea a bântuit mai mulți ani) a pus capăt șansei pe care Imperiul Bizantin a avut-o, la un moment dat, de a recuceri provinciile pierdute ale Imperiului Roman de Apus.

    Adăugate la forma de organizare anacronică, impunerea unei reveniri la sclavagism, taxele foarte mari și corupție, epidemiile au făcut ca Imperiul cu capitala la Constantinopol (actualul Istanbul) să nu-și poată menține multă vreme cuceririle din vestul Mediteranei.

    1520: Epidemia de variolă i-a ajutat pe spanioli să cucerească Imperiul Aztec

    Epidemia de variolă a contribuit la prăbușirea Imperiului Aztec și începutul lungii perioade coloniale a Spaniei în Mexic. Variola a fost adusă de invadatorii spanioli în America și a ucis, doar în anul 1520, circa 5-8 milioane de indigeni, adică aproximativ 40% din populația Imperiului Aztec și a aliaților săi (teritorii situate în zona Mexicului de azi).

    Această boală a avut o contribuție majoră la înfrângerea aztecilor. Adusă – se pare – de sclavii africani ai trupelor spaniole la invazia acestora, în 1519, variola s-a răspândit încet, pe parcursul anului 1520, în statele limitrofe Imperiului Aztec (Tepeaca și Tlaxcala). În final, epidemia a pătruns în Tenochtitlan, capitala aztecilor aflați în război pe viață și pe moarte cu armata conchistadorului Hernan Cortes.

    Variola i-a lovit pe azteci într-un moment în care se părea că au șanse să iasă biruitori. Cortes fusese alungat din capitală și din imperiu în 1520, scăpând cu fuga după „Noche Triste” – noaptea în care aztecii răsculați i-au masacrat pe invadatorii spanioli. Localnicii tocmai se lămuriseră că aceștia din urmă nu erau nici zei, nici invincibili, nici binevoitori.

    Cortes s-a întors cu o mică armată spaniolă și cu aliați din regatul vecin Tlaxcala. A găsit o situație complet diferită de cea pe care o lăsase. Începând cu septembrie 1520, poporul aztec fusese crunt lovit de variolă, apoi de foamete. Printre nenumăratele victime s-a numărat și noul împărat, Cuitlahuac. Apărătorii ajunseseră într-o situație foarte grea, pentru că în ultimii doi ani pierduseră doi împărați (primul ucis fusese Moctezuma) și nenumărați nobili conducători (cu un an în urmă, înainte să fie alungați, spaniolii masacraseră nobilimea aztecă în timpul unui festival).

    Se poate spune că spaniolii, fără să-și dea seama, au adus cu ei o armă biologică devastatoare pentru adversarii pe care voiau să-i subjuge. În Tenochtitlan nu mai rămăseseră suficienți soldați care să-l apere. Capitala a fost încercuită, asediată timp de 8 luni și, în final, cucerită. Odată cu ea, a căzut și imperiul aztecilor.

    Capturarea unui teritoriu uriaș și bogat a reprezentat un moment de cotitură în istoria celor două Americi, dar și a Spaniei și Europei.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * INTERVIU. „O persoană poate muri subit de Covid-19, fără să aibă febră”. Fumătorii nu sunt mai protejați, dimpotrivă!

    * VIDEO. Radu Moraru: „După ce a omorât atâția oameni”, Iohannis „mai vrea să omoare copii” / „Bă, mă piș pe notele tale!” / „Sperii părintele să-și ducă copilul în capcana morții”

  • Gorbaciov, la 35 de ani de la lansarea perestroikăi: „Puciștii din 1991 și profitorii loviturii de stat au stricat țara”

    Mihail Gorbaciov, ultimul președinte al Uniunii Sovietice, spune că reformele sale, începute în 1985, n-au reușit să fie implementate din cauza reprezentanților din Comitetul de Urgență de Stat, care „au profitat de situație, după lovitura de stat, pentru a strica țara”.

    Joi, 23 aprilie, s-au împlinit 35 de ani de la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). În urma ei, s-a dat startul în procesul de reformare/reconstruire a URSS, cunoscut sub celebra denumire de „perestroika”.

    Promotorul acestei strategii a fost Mihail Gorbaciov, care ajunsese secretar general al Comitetului Central al PCUS cu doar o lună înainte. Acum în vârstă de 89 de ani, fostul lider sovietic a vorbit, pentru RIA Novosti, despre semnificația noului curs politic stabilit în anul 1985.

    * „Ne-am îndreptat nu numai către partid, ci către întreaga societate.”

    * „Încă de la început, am văzut două pârghii cruciale pentru accelerarea dezvoltării socio-economice a țării: progresul științific și tehnologic și restructurarea mecanismului economic.”

    * „Am pus omul în centrul atenției. «Activează factorul uman, dezvoltă democrația!» – oamenii au auzit aceste cuvinte. Am văzut acest lucru în călătoriile mele efectuate prin țară.”

    * „Oamenii au început să se miște, au încetat să se mai teamă, au susținut nevoia de schimbare.”

    * „Partea de politică externă a raportului a fost constructivă. Am exprimat disponibilitatea pentru dialogul cu Occidentul, cu SUA, cu China. Și, în același timp, ei au spus: «Nu recunoaștem dreptul niciunui stat sau grup de state la supremație sau la impunerea voinței lor». Cred că acest lucru este relevant astăzi și, în general, este relevant întotdeauna.”

    * „A fost posibil ca, în câțiva ani, starea calitativă a societății să se schimbe. Schimbările și reformele ne-au permis să ajungem în punctul în care revenirea la trecut a devenit imposibilă.”

    * „Perestroika a fost dificilă. Am comis greșeli. Trebuie să recunoaștem acest lucru. Tulburarea perestroikăi din 1991 a fost rezultatul acțiunilor puciștilor din Comitetul de Urgență de Stat și ale celor care au profitat de situație, după lovitura de stat, pentru a strica țara. Totuși, acest lucru nu exclude în niciun fel semnificația perestroikăi.”

    Principalul profitor al puciului de la Moscove, din august 1991, în viziunea lui Gorbaciov, a fost Boris Elțîn

    În decembrie 1991, Uniunea Sovietică s-a destrămat, iar cele 15 republici unionale (Rusia, Ucraina, Belarus, Moldova, Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan, Turkmenistan, Tadjikistan) au devenit independente.

    Președintele URSS, Mihail Gorbaciov, s-a trezit și fără țară, și fără funcție. Noul lider de la Moscova a devenit Boris Elțîn, primul președinte al Federației Ruse post-sovietice.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * VIDEO. Radu Moraru, delir în serial: Iohannis îi bagă pe bătrâni în case ca să-i omoare, lăsându-i fără vitamina D de la soare! E aliat cu Bill Gates, care vrea să acopere soarele!

  • Am pierdut un mare prieten: domnul consul Mirko, care pe 20 decembrie ’89, la Timișoara, ne-a ajutat să vorbim Occidentului

    Am hotărât să scriu câteva rânduri în legătură cu acțiunea mea de la Consulatul iugoslav din Timișoara, din 20 decembrie 1989. Motivarea demersului meu este declanșată de vestea încetării din viață, pe 6 aprilie 2020, a domnului consul Mirko Atanackovici, cetățean de onoare al Timișoarei și actor major în evenimentele din decembrie ’89, care au dus la prăbușirea dictaturii ceaușiste în România.

    Miercuri, 20 decembrie 1989, coloana de manifestanți din care făceam parte a ajuns, în jurul orei 14.30, în fața clădirii Consiliului Județean Timișoara, unde au avut loc și primele violențe între Armată și manifestanți. Într-un efort uriaș de grup, primele rânduri de manifestanți am respins coloana militară și TAB-urile, permițând instalarea câtorva zeci de mii de oameni în fața și în preajma clădirii.

    De la geamul de la etajul a, prin portavoce, s-a solicitat intrarea în clădire, pentru discuții cu membrii Guvernului Ceaușescu trimiși la Timișoara, a câtorva reprezentanți ai manifestanților. În numele actorilor și al Teatrului Național Timișoara m-am prezentat și eu, alături de alți cetățeni, și am fost conduși în anticamera biroului primului-secretar județean. Nu ne cunoțteam și eram rezervați, având în vedere posibilitatea infiltrării informatorilor printre noi. Printre aceste persoane erau artiști, avocați, muncitori. Eu îl cunoșteam pe Petre Boroșoiu, care lucra la teatru în calitate de corp ansamblu.

    Menționez un detaliu care mi-a întărit convingerea că această întâlnire cu Dăscălescu, Bobu și Pacoste nu este sinceră, doar o strategie de manipulare. Ieșind din sală pentru a merge la toaletă, am urcat la etajul 2. Când am pus piciorul pe palier, după ce am urcat treptele, am auzit un sunet scurt, tăios, ca un material textil care se deșiră brusc.  Am observat că dupa fiecare stâlp din holul clădirii era un soldat înarmat; toți s-au retras în unghiul din care erau invizibili la apariția mea.

    Am coborât în sala de la etajul 1 și am vorbit cu doi dintre băieții din apropiere, propunându-le să mă acompanieze la Consulatul iugoslav. Unul din ei era de origine sârbă, un băiat înalt, solid. Mă gândeam că el va face și pe ghidul, pentru că eu nu știam cum să ajung la Consulat, mai ales în condițiile în care știam că acesta este sub urmărirea Securității, fiind un punct strategic.

    Celălalt era un muncitor de pe platforma industrială a Timișoarei, poate de la UMT, nu sunt sigur. Din păcate, nu mai știu numele lor, iar documentul pe care erau înscriși cei 13 membri fondatori ai Frontului Democratic Român (FDR), formațiunea care a luat ființă în această sală pe 20 decembrie ’89, s-a pierdut.

    Cei prezenți am căzut de acord să ne trecem numele pe o foaie de hârtie, cu profesia, adresa și numărul de telefon. Așa au apărut cele 13 persoane pe acest document.

    Pe această foaie am scris și cele 7 puncte pe care le solicitam Guvernului de la București, printre care:

    – eliberarea arestaților din ziua de 16 decembrie și din zilele ulterioare;

    – deschiderea graniței și liberul acces al presei străine la Timișoara;

    – transmiterea în direct la TVR a evenimenteleor de la Timișoara;

    – restituirea morților către familii;

    – demisia în bloc a Guvernului.

    Actorul Nicola Vartan în 1989 și 30 de ani mai târziu

    Eu îmi asumasem rolul de secretar ad-hoc, de aceea scriam pe această foaie de hârtie, care s-a dovedit prea scurtă, și am completat pe o a doua foaie. La momente regulate, de câteva minute distanță, informam prin portavoce, de la geamul sălii, mulțimea din fața clădirii Județenei de Partid, despre activitatea noastră. Eram acolo pentru a-i reprezenta, nu în nume personal.

    La un moment dat s-a creat un moment de panică și mulțimea a cerut să apărem la geam, să se asigure că Miliția sau Armata – ultima împânzise clădirea și o apăra cu mai multe rânduri de soldați înarmați – nu ne făcuse nimic rău.

    În încercarea mea de a mă adresa publicului, m-am lovit violent de Cornel Pacoste, care mi-a interzis să folosesc portavocea. Dăscălescu juca, viclean, cartea mediatorului, pretextând că el nu poate lua decizii singur și că va lua legătura cu Bucureștiul și ne va ține la curent.

    În aceste condiții, am luat hotărârea – noi, cei trei – să părăsim sala și să ne ducem la Consulat. Am disimulat cele două hârtii în chiloți și am ieșit din sală.

    Decizia noastră era alimentată de informațiile pe care le aveam, că domnul consul este un ardent opozant al regimului Ceaușescu și că vom avea o șansă să fim sprijiniți. Un gest simbolic, cu o semnificație aparte, întărea această convingere. Știam că, la trecerea coloanei de manifestanți prin fata Consulatului, scandând slogane anti-Ceaușescu, domnul Mirko a deschis geamul și a aplaudat.

    Am ajuns la poarta Consulatului în jurul orei 15.00. Am sunat la poartă și colegul sârb a vorbit în limba lor și a cerut să fim primiți. Am fost introduși, iar domnul consul Atanackovici ne-a întâmpinat cu multă căldură și empatie. Mi-l amintesc ca pe un domn de statură mică, firavă, care purta o cravată albastru închis cu picățele albe. Acest detaliu vestimentar îi dădea o vioiciune a expresiei feței și a ochilor, un aer sincer și binevoitor.

    I-am explicat pe scurt că dorim să transmită un fax la Agenția sârbă de presă Taniug, cu hârtiile noastre. El ne-a informat că înaintea noastră mai venise o delegație din partea manifestanților, cei care se strânseseră în clădirea Operei (cu care aveam să ne reunim sseara, în jurul orei 20.00), dar că ei nu aveau o formulare clară și nu au solicitat o acțiune concretă.

    I-am explicat de ce avem nevoie de sprijinul său. Nu aveam încredere în trimișii lui Ceaușescu și consideram că singura șansă ca revolta populară să nu fie înecată într-o baie de sânge (două divizii de armată înconjurau Timișoara la acea oră, la cererea lui Ceaușescu) era ca Occidentul să afle ce se întâmplă la Timișoara. I-am spus că manifestanții s-au organizat și nu sunt bișnițari, vagabonzi, elemente agresive, așa cum se comunica, diversionist, la nivel oficial (și cum avea să declare dictatorul în intervenția lui din aceeași seară, de la ora 19.00, la televiziune).

    Domnul Mirko ne-a explicat că, fiind în misiune diplomatică, nu poate acționa cum ar dori el ca simplu cetățean, dar că este „din tot sufletul alături de noi”. S-a retras în biroul său, unde a luat legătura cu Ambasada Iugoslavei de la București, și a revenit cu chipul luminat de bucurie, spunându-ne că amabasadorul este de acord să trimitem un fax de o singură pagină.

    Imediat m-am apucat să transcriu cele două foi pe una singură, reducând numărul solicitărilor noastre de la 7 la 5. Când am încheiat retranscrierea, era ora 15.20, pe care am consemnat-o pe hârtie și am predat-o domnului consul, care a trimis-o la Taniug, la Belgrad. Guvernul Miloșevici din acea perioadă era și el ostil lui Ceaușescu, fiind o circumstanță în plus în favoarea noastră.

    L-am revăzut pe domnul Mirko în 1999, la Timișoara, și mi-a scris câteva rânduri pe o carte care abordează evenimentele din decembrie 1989, din inima Banatului, care au deschis istoria europeană și democratică a României.

    Dedicația dată de Mirko Atanackovici lui Nicolas Vartan în decembrie 1999

    Dincolo de acțiunea cu totul atipică, remarcabilă pe care domnul Mirko a făcut-o în acele zile și care trebuie să figureze în cărțile de istorie predate în școli, am avut privilegiul să cunosc un om de o deosebită calitate, cu luciditate și umanitate, semnul spiritelor vizionare, alese.

    P. S. Episodul acțiunii mele de la Consulat este pomenit expeditiv și de Miodrag Milin în cartea sa, „Timișoara 15-21 decembrie ’89” (paginile 132-133).

  • Memoriile lui Ion Rațiu. Confruntarea cu Ion Iliescu, din 28-29 ianuarie 1990. „Îi vorbesc de Europa. El, probabil, e un pion al Moscovei”

    Universul.net publică în serial fragmente din volumul „În fine, acasă” (apărut la Editura Univers), care însumează notele zilnice ale lui Ion Rațiu din perioada decembrie 1989 – decembrie 1990.

    Episodul 28-29 ianuarie 1990, cu primul mare miting al partidelor istorice și contramanifestația violentă a hoardelor FSN, inclusiv asedierea sediului PNȚCD, scoate la lumină și întâlnirea tensionată a liderilor Opoziției cu Ion Iliescu și echipa moscovită a acestuia, la Palatul Victoria, așa cum a văzut-o Ion Rațiu.

    Fragmente din Jurnalul lui Ion Rațiu

    „Duminică, 28 Ianuarie 1990. Cluj-București.

    Ziua marii manifestații

    Sosim cu trenul de noapte. N-am niciun moment de răgaz, căci sunt asaltat de presă. Mergem cu toții până la sediul PNȚ. Pornim de acolo pe la 12.00. Încet, încet, ajungem în capul coloanei. Coposu, eu, Petrina și alți câțiva.

    La Palatul prezidențial, fostul Minister de Externe, mulțime enormă. Demonstrația noastră pașnică e contracarată de un mic grup FSN, dar înfipt în fața Palatului. Mare îmbulzeală, cordon de soldați. În fine, după lungi negocieri, o delegație suntem acceptați în sala lungă. Așteptăm aproape o oră. În cele din urmă, 12 reprezentanți PNȚ, PNL și PSD intrăm într-o sală cu o mare masă rotundă. Stau între Coposu și Petrina.

    Discuția s-a învârtit în jurul «trădării» din partea manifestanților, adică a partidelor tradiționale. Abil, Iliescu, asistat de Roman, a pus vina pe Coposu, mai ales. Cu o zi înainte s-a căzut de acord să se negocieze. Acum, sub presiunea masei de demonstranți, guvernul nu acceptă să negocieze. Acuzații și contraacuzații. Am intervenit și eu o singură dată. Am zis: «Am venit în țară ca să aduc obolul meu la crearea democrației. Prin anunțul că Frontul Salvării Naționale s-a transformat în Partid și contestă alegerile, s-a ajuns la o situație imposibilă. Nu poți să fii arbitru și, în același timp, jucător. În accepțiunea occidentală a cuvântului, un „front” este un concept totalitar. E de la extrema stângă, la extrema dreaptă. E un evantai politic complet. În cazul nostru nu e nici corect și nici înțelept. Frontul Salvării Naționale nu include pe toți românii care vor să salveze națiunea. Dacă-mi permiteți să vă sugerez, ar fi bine ca Frontul să se transforme în Partid și să-și ia un nume oare-care. Dar să nu candideze la alegeri ca „Front”. Și, în tot cazul, nu poți să fii și arbitru, și jucător».

    Iliescu a argumentat imediat. «Nu avem nevoie de sfaturi din străinătate»… «Și în Occident se intră în alegeri sub diferite nomenclaturi» etc. La rândul meu, l-am întrerupt ca să zic că eu sunt român, că întotdeauna am fost român… A explicat, Iliescu, că se referea nu la mine ca străin, ci la exemplul instituțiilor din Occident.

    Ne-am dus pe balcon. Mare vacarm. Au vorbit cu toții. Iliescu, Coposu, Petrina, Roman. «Așteptați liniștiți», a zis Coposu. Extraordinar…! Vacarm în mulțime, confuzie pe balcon. La un moment dat, Iliescu și Roman s-au dus în cealaltă parte a balconului, ca să se adreseze «trupelor» FSN.

    28 ianuarie 1990. La balcon: Corneliu Coposu (PNȚCD), Ion Iliescu (FSN), Dinu Patriciu (PNL)

    Înapoi în clădire. De data asta, în sala cu o foarte lungă masă. Ore întregi, discuții. Nenumărați au luat cuvântul în numele unor partide-fantomă: Liberal Socialist, Grupul Democraților și Noua Democrație, Partidul Ecologic și fel de fel de altele. Toate, însă, susținătoare ale Frontului.

    Nu s-a ajuns la o soluție. Iliescu n-a cedat. Singura concesie: să se reînceapă negocierile joia viitoare, la orele 10.00 a.m.

    Luni, 29 Ianuarie 1990

    Demonstrații continue. Grupuri, grupuri. Toate contra noastră. Toate, FSN, venite din fabrici și provincie. Lozinci șablon. Printre ele: «Coposu la azil», «Nu ne vindem țara», «Noi suntem muncitori și nu vrem s-avem patroni».

    Sediul PNL a fost invadat. Sediul PNȚ – încercuit de oameni înarmați cu răngi și târnăcoape.

    Telefonez la Președinție la ora 11,15 a.m. Fusese convenit ca Iliescu să mă primească la 12.00 a.m. Vreau reconfirmare. Mi se promite un răspuns. Cum n-am auzit nimic până la 11.55 a.m., dau un nou telefon. «De ce nu veniți? Dl. Președinte vă așteaptă». Au pretins că mi-au lăsat mesaj cu Petrina, la sediul PNȚ. La ce bun? A fost imposibil pentru mine să intru în legătură cu sediul încercuit al PNȚ-ului. Legătura telefonică, evident, a fost tăiată.

    La cererea mea, m-au dus la întrevedere cu o mașină militară, însoțit de doi soldați cu pușcă mitralieră și de un ofițer. Sandu și François, fotograful, ne urmează într-un taxi. Pe ei nu-i lasă să intre pe ușa laterală pe care am fost introdus.

    Discuția cu Iliescu, bună. I-am mulțumit că a recunoscut UMRL-ul. Cum să ieșim din impas? Asta a fost tema principală. Am apelat la el să facă concesiile necesare ca să se evite vărsare de sânge, poate chiar un război civil. I-am vorbit de momentul istoric, de răspunderea ce are. «Puteți să rămâneți un om mare în istoria neamului, dacă dați posibilitate poporului român să-și exprime liber voința». Și, cu emfază, să nu lase România să lâncezească în obscurantismul din Răsărit. Să o lase să reintre în Europa unde i-e locul. Celelalte țări, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, toate se îndreaptă spre Occident. Noi riscăm să rămânem sub dominația Moscovei. Forțe mari militează chiar pentru dezmembrarea României. Transilvania să fie desprinsă etc. Și am conchis: să nu provocăm Sovietele, dar să ne asigurăm un viitor în cadrul Europei civilizate…

    M-a ascultat cu atenție. El, probabil, e un pion al Moscovei, dar am ținut să-i prezint alternativele. Mi-a explicat cum vede el separarea de puteri. Consiliul FSN să înglobeze reprezentanții partidelor. Guvern de tehnocrați. FSN să fie partid cu totul aparte. «De ce așa mulți comuniști?» «Roman e om inteligent, bărbat frumos». «Nimic împotriva lui, dar ar fi bine să fie înlocuit de un necomunist».

    Am vorbit și de obținerea unei case și de banii ce mi-au fost confiscați în Dec. 1987 (Radu Ferdinand, Ion Puiu, Florin Rusu). I-am propus tipografie modernă, post de Radio și de TV. N-a acceptat nimic, dar va studia problema.

    Seara, dau mare conferință de presă. Camera de la hotel (Intercontinental) arhiplină. Explic situația.”

    .

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * Primul pasager suspectat că a adus virusul chinez în România e un israelian de 23 de ani, care a fost în China astă-toamnă

  • Comploturi și trădări care au însoțit Unirea din 1859. O poveste cu bandiți, spioni, masoni, puciști și eroi naționali

    Dincolo de festivitățile și cuvintele pompoase care însoțesc anual aniversarea Unirii din 1859, e bine să știm adevărul despre un asemenea eveniment. Fără adevăr, istoria nu mai e istorie, ci legendă sau propagandă.

    Jurnalistul Matei Udrea s-a documentat temeinic și a scris un articol lămuritor despre evenimentele complexe și pe alocuri confuze din 1859, care au avut ca finalitate „Mica Unire”. Preluăm integral acest text remarcabil, pe care-l puteți citi și pe blogul personal al lui Matei Udrea, cu titlul „Marile secrete ale Micii Uniri”.

    Marile secrete ale Micii Uniri

    Masonerie, interese străine, eroi naţionali, bandiţi, puciuri, complotişti, spioni, trădări şi oportunism. Evenimentele care au însoţit Unirea Moldovei cu Ţara Românească la 5-24 ianuarie 1859 sunt cel mai bun scenariu de film poliţist care s-ar putea scrie vreodată.

    Din diverse motive, „Unirea Mică” de la 5-24 ianuarie 1859 n-a fost reflectată, cel puţin în ultimele şapte decenii, conform adevărului istoric. Realitatea acestui eveniment de o importanţă decisivă în istoria ţării noastre cuprinde fapte eroice şi gesturi măreţe, dar şi adevăruri prozaice, dedesubturi neplăcute, acte puţin glorioase, jocuri duble, interese personale, conspiraţii şi sabotaje venite – se putea altfel? – şi din interior.

    „Partida unioniştilor” n-a cuprins idealişti naivi, ci oameni pragmatici, care pentru a săvârşi acest act epocal au recurs la toate metodele, inclusiv lucruri ilegale, pentru a contrabalansa imensul pericol reprezentat de forţele ostile de pe plan intern, aliate cu cele trei imperii din vecinătate: Rusia, Turcia şi Austria.

    „Hai sictir, farsorule!” Aşa se spune că a sunat răspunsul lui Alexandru Ioan Cuza lui Costache Negruzzi în seara zilei de 3 ianuarie 1859, atunci când acesta din urmă a dat buzna în sala unde comandantul armatei moldovene juca biliard, pentru a-l înştiinţa că va fi ales domnitor al celor două principate române.

    Este, poate, doar mitologie, dar această replică a lui Cuza arată modul pripit şi aproape disperat în care partida unionistă a acţionat în ianuarie 1859, reuşind unirea Moldovei cu Ţara Românească efectiv pe muchie de cuţit.

    Alexandru Ioan Cuza (1820-1873)

    Mercenari polonezi, bancheri evrei, spioni ruşi, complici români

    Momentul-cheie al evenimentelor de acum 161 de ani s-a derulat în preajma datei de 5 ianuarie 1859, când partida unionistă, recurgând la propulsarea disperată a comandantului armatei pe tronul Moldovei, a dejucat în ultima clipă o lovitură de stat plănuită de prinţul Grigore Sturdza şi de puternice forţe externe.

    Aşa cum avea să se dovedească ulterior, Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor Mihail Sturdza, sprijinit financiar de bancherii evrei Şmul Rabinovici şi Leiba Kan, dar şi de Rusia, a fost aproape de a reuşi o lovitură de stat.

    Spre sfârşitul deceniului 6 al secolului al XIX-lea, slăbirea temporară a puterii Imperiului Ţarist, după înfrângerea suferită în Războiul Crimeei (contra Turciei, Franţei şi Angliei), a creat şansa unirii pentru ţările române. Constrânsă de statutul de învinsă, Rusia n-a putut interveni direct şi brutal, cum făcea de obicei, dar nici n-a acceptat ideea de a scăpa Principatele din mână, aşa că a uneltit şi a finanţat spioni. Interesele Rusiei au găsit aliaţi puternici în Moldova, în tabăra bogatei familii Sturdza, unde „beizade Grigore” era obsedat de ideea urcării pe tron.

    Cel mai tare film de spionaj

    Istoria reală a Micii Uniri are toate ingredientele unui film de spionaj cu suspans şi acţiune cât cuprinde. Personalităţile celor două ţări româneşti, patrioţi şi intelectuali de marcă educaţi în Occident, în majoritate afiliaţi la masoneria franceză, au gândit, plănuit şi, până la urmă, înfăptuit proiectul Unirii.

    În acelaşi timp, există însă şi suficiente dovezi că unii dintre ei au jucat la două capete, ţinând legătura cu tabăra lui Sturdza şi a ruşilor până-n ultima clipă. Alţii au oscilat între o unire paşnică şi una pe calea armelor. Foarte mulţi n-au avut viziunea măreţului ideal, preferând să tragă sforile pentru a fi aleşi ei înşişi sau rude de-ale lor.

    Lupta masonilor

    Grigore Sturdza (1821-1901)

    Povestea începe pe frontul Crimeei, acolo unde Grigore Sturdza, ofiţer al armatei otomane, îl cunoaşte pe contele Nieczuka Wierzbicki, mercenar polonez aflat şi el în slujba turcilor, cunoscut sub numele de Murad bei.

    După sfârşitul războiului, Wierzbicki e contactat de bancherul evreu Şmul Rabinovici, care îl plăteşte ca să-l sprijine pe Sturdza. Polonezul vine în Moldova şi devine mâna dreaptă a prinţului. Recrutează o armată de mercenari polonezi, pe care-i înarmează şi-i plasează în ţară.

    Planul e simplu: dacă Sturdza nu reuşeşte să se aleagă domn paşnic, prin coruperea deputaţilor, intervine contingentul polonez, care-l impune cu forţa. Apoi, strategia prevede concentrarea către Focşani a trupelor, trecerea graniţei şi marşul spre Bucureşti.

    Sturdza aduce în Iaşi, în preajma datei de 5 ianuarie 1859, 450 de mercenari polonezi. Conform istoricului Gheorghe Duzinchevici („Beizade Grigore Sturdza şi polonii”), numărul lor în toată Moldova ajunge la 1.200.

    „Vei ave şi d-ta o bucată de pâine”

    Conspiratorii sunt siguri de victorie, mai ales că unii dintre liderii unionişti, printre care Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu şi Manolache Epureanu, fac joc dublu, asigurându-l pe Sturdza că-l susţin.

    Atât de sigură este înscăunarea prinţului, încât William Sollioms, agent francmason plătit de Rusia, îi scrie în decembrie polonezului Tokarski, de asemenea membru al complotului: „Grigori Sturdza s-au ales Domn, prin urmare fii sigur că vei ave şi d-ta o bucată de pâine”.

    Toţi străinii implicaţi primesc, de altfel, promisiunea că vor fi răsplătiţi regeşte cu bani şi funcţii. Acelaşi Sollioms, care ţine legătura cu comandantul polonez Wierzbicki, spune că acesta face lobby pentru Sturdza: „prin agiutoriul prinţului, el are a face cu noblesa, aceasta poţi înţălege, de aceia am încă bună nădejde”.

    Tratativele cu partida unionistă eşuează însă. Acelaşi Sollioms devine disperat într-o altă scrisoare: „Dar nu vreu să mor în Moldova, ci să fug din ţara aceasta şi pe gios de ar fi, fiindcă văd că aristocraţii de acolo erau să mă piardă şi văzând că îi încurcă treaba aciasta, vreu să-mi scăp viaţa”.

    Lucrurile sunt lămurite de istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de stat în România”: „Putem trage concluzia că intervenţia unei grupări masonice în favoarea lui Sturdza a eşuat, în faţa unei alte grupări care a reuşit să reunească unionişti şi moderaţi în votul de la 5 ianuarie. Subliniez aici că în această perioadă funcţionau mai multe loji francmasonice şi asociaţii secrete de sorginte masonică şi că între ele existau rivalităţi, determinate şi de obedienţa pe care o acceptau şi de influenţa politică pe care o primeau de la o Mare Putere sau alta”.

    Implicarea totală a Rusiei în puci

    În joc apare şi Rusia cea învinsă în Războiul Crimeei. Sollioms e plătit de Ministerul de Externe al Rusiei, prin consulul său la Iaşi, cu 100 de galbeni pentru treaba pe care o face în Moldova. Din scrisorile sale capturate de anchetatori, dar şi din declaraţiile date ulterior, britanicul se dovedeşte un spion important şi cu vechime. El scrie, pe 11 decembrie 1858, că „Murad bei (polonezul Wierzbicki – n. red.) au venit şi el la Eşi (Iaşi – n. red.) cu Şmulic (Şmul Rabinovici – n. red.)”.

    Pe 19 ianuarie, la interogatoriu, englezul susţine că „aştept de la împărăţia Rosiei resplătirea slujbei ci-am făcut dizvălind un complot asupra vieţii împăratului”.

    Membrii partidei unioniste află cumva de pericolul grozav care-i pândeşte şi, după o dezbatere-maraton în seara de 3 ianuarie, hotărăsc să-l propulseze pe Cuza, comandantul Armatei, ca domn. Şedinţa decisivă, cu caracter aproape conspirativ, are loc în casa unuia dintre deputaţi.

    Deşi e invitat, Cuza nu se duce la acea întrunire decisivă şi pleacă la teatru.
    Soţia viitorului domnitor, Elena, află totul de la fratele său, care năvăleşte în casa lui Cuza la miezul nopţii: „Atunci, Costache Rosetti povesti surorei sale despre toate câte se petrecuse în casa lui Costache Rolla, cum se certase pentru numirea unui candidat, cum din pricina neînţelegerilor dintre ei, Mihail Kogălniceanu părăsise supărat adunarea, cum Lascăr Rosetti se opintise să nu-l lase să plece până nu se vor fi hotărât cu totul şi cum Pisoschi aruncase ca o bombă în mijlocul lor numele lui Alexandru Cuza, care fu îndată primit de toţi care erau de faţă” (Lucia Borș – „Doamna Elena Cuza”).

    Pisoschi, un alt unionist, aleargă şi-l aduce pe Cuza în faţa adunării. Acesta e pus să jure că va abdica dacă proiectul Unirii eşuează.

    Kogălniceanu și Cuza trebuie să moară!

    Pe 5 ianuarie, în sala unde urmează să aibă loc votul oficial, Sturdza infiltrează agenţi polonezi cu scopul de a bloca eventualele proteste, dacă va fi ales el. Numai că autorităţile îi resping candidatura, iar Cuza, pus în gardă, aduce trupe în jurul clădirii. Planul lui Sturdza eşuează. Este o tensiune aproape insuportabilă. Se aşteaptă cu înfrigurare răspunsul puterilor străine (încuviinţarea Franţei devine nepreţuită).

    Între timp, mercenarii lui Sturdza scapă de sub control. Comandanţii polonezi se reunesc furioşi pe 5 ianuarie la hanul Baba-Rada şi decid asasinarea liderilor unionişti, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, considerat, probabil, trădător.

    Sturdza stabileşte data de 13 ianuarie pentru lovitura de stat. Are loc însă o trădare: Alecu von Onciul şi Iacob Antosz îi dezvăluie totul lui Cuza pe 10 ianuarie şi complotul e lichidat în ultima clipă. Apoi apar mărturiile.

    „Me-au spus bărbată-mio că care să va găsi ca să împuşti pe boierii Epureanu, Kogălniceanul şi Panul, capătă 1000 galbini şi cea dintâi slujbă”, declară Marghioala Grochowscki, soţia unuia dintre mercenarii polonezi.

    Alecu von Onciul scrie că „nu se ştie decât de atacarea Iaşilor şi de hotărârea complotiştilor de a ucide pe Domn şi pe deputaţi”.

    E arestat apoi însuşi Wierzbicki. Pe 16 aprilie e întrebat pe cine cunoaşte la Bucureşti, iar polonezul îi numeşte pe Ion şi Alexandru Ghica şi pe Constantin Cantacuzino. Acesta adaugă că „eram în corespondenţă cu o soţietate slavă” care „se află în toate locurile” şi „are ca scop unirea tuturor slavilor”. Totul devine clar.

    Kogălniceanu a mers „la două capete”

    Mihail Kogălniceanu (1817-1891)

    Că unii au făcut joc dublu, o confirmă şi Constantin Hurmuzachi, în acel moment magistrat în Moldova: „Au n-aţi auzit şi voi că apostolii Unirei, clerici şi laici, aceiaşi bărbaţi care în anul trecut au lucrat cu atâta căldură, curaj şi patriotism pentru această sfântă şi mare cauză, au venit la mine – la mine, domnilor! – să-mi rostească cea mai vie a lor bucurie şi mulţămire pentru că m-am declarat pentru candidatura prinţului Grigorie Sturdza? Şi dumneavoastră aveţi convicţia că beizade Grigorie merită preferinţa în toate privinţele. Avem marturi foarte respectabili şi demni de credinţă, care sunt gata de a spune domnului Kogălniceanu în faţă că şi dumnealui a mărturisit acest mare adevăr”.

    Cuza îl cunoscuse şi el pe polonezul Wierzbicki şi, apoi, a intervenit pentru ca Grigore Sturdza să fie eliberat.

    Armele erau ascunse într-o pădure

    Prin concizia stilului şi credibilitatea sursei, raportul secret întocmit de consulul englez la Iaşi, Henry A. Churchill, lămureşte multe lucruri: „Acest evreu (Şmul Rabinovici – n. red.), care, între ceilalţi, a fost arestat ca implicat în conspiraţia despre care este vorba, mărturiseşte că fusese prezent la o conversaţie care a avut loc între Murad bei (Wierzbicki – n. red.) şi ambasadorul rus la Constantinopole, unde s-a făcut aluzie la planul prezentului complot. Murad bei, venind din Principate, a primit scrisori din partea abasadorului, recomandându-l cu insistenţă domnului Popov (consulul rus la Iaşi – n. red.), pentru a-l sprijini”.

    Raportul lui Churchill cuprinde nume, sume, locuri, fapte: „Acelaşi evreu adaugă că Murad bei a cheltuit 3.000 de ducaţi pentru cumpărarea de arme şi muniţii, că planul era de a declara Unirea la Focşani şi de a-l proclama pe Grigore Sturdza principe al celor două provincii, că armele şi muniţia stau în momentul de faţă ascunse într-o pădure. Această informaţie este coroborată cu ceea ce am auzit din diferite surse, că sigiliul lui Grigore Sturdza şi unele comunicări cifrate de la acesta din urmă au fost găsite în posesia lui Murad bei. În afară de aceasta, Constantin Moruzzi, ofiţer rus care a comandat voluntarii greci de la Sevastopol, şi Pop Costa, un preot rus, au făcut tot ce le-a stat în putere, în ultimele două luni, să incite poporul împotriva celei mai liniştite şi de valoare părţi a societăţii din această provincie” („Românii la 1859 – Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană, Documente externe”, vol I).

    „E interesul Austrii ca să poată năvăli aice oştirile străine”

    Nu numai ruşilor le-a stat în gât Unirea. Imperiul Austriac trimisese agenţi în Principate, pentru a provoca dezordine şi a justifica astfel o intervenţie armată externă şi ruperea Unirii.

    Pe 11 mai 1859, Ignatz Ferdinand Kek declara în faţa tribunalului: „Nu ştiu nimică despre complot aice în Moldova, decât când eram în Austriea în partea Ungarii, la târgul Miscolţi, acolo au venit doi emisari, care să nume: Eduard Engelhart şi Andraie Tetin. Ca să viu cu ei în Moldova şi în Valahiea. Că ei au să facă revoluţie şi vor fi plătiţi bine de Austriea. (…) În convorbirea me cu acei doi emisari, Engelhart me-au zis că scopul revoluţiei este interesul Austrii ca să poată năvăli aice oştirile străine, ca să nu să poată alege domn. Iară Tetin me-au adaos că şi Rosiea tot la interesul de a nu să poată alegi domn. Căci interesul ginăral ar fi ca Austriea să poată căpăta Moldova şi Valahiea, fie măcar cu preţul Galiţii, căci între aceste două puteri nu urma vreo revalitate pe care politica o înfăţoşază” (Gheorghe Duzinchevici – „Beizade Grigore Sturdza şi polonii”).

    Epilog

    Unirea s-a înfăptuit, aşa cum bine se ştie, în 1859 prin alegerea lui Cuza pe 5 ianuarie la Iaşi şi pe 24 ianuarie la Bucureşti. Toţi cei implicaţi în complotul din Moldova, inclusiv polonezii, au fost judecaţi de Curtea Criminală sub acuzaţia de „tentativă de dezordine publică” şi de „pregătire a unei răscoale”. Au primit, drept pedeapsă, o bătaie zdravănă (câte 20 de lovituri) şi, pentru că majoritatea erau cetăţeni străini, au fost predaţi reprezentanţilor Franţei şi Austriei, cu interdicţia de a mai intra în România.

    Forţele care au încercat să împiedice Unirea nu s-au resemnat însă. Pe 1 februarie 1859, la Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza scăpa dintr-un atentat cu bombă. Nu se ştie nici azi cine l-a pus la cale…

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * Primul pasager suspectat că a adus virusul chinez în România e un israelian de 23 de ani, care a fost în China astă-toamnă

    * Virusul chinez a ajuns în Europa! Două cazuri confirmate