ziaristii.com

Autor: Paul Szasz Sebeș

  • OPINIE. De la Hanau la Ditrău, românii, victime și călăi, în noul naționalism care sfârtecă Europa

    Atentatul de la Hanau, Germania, arată că naționalismul și extremismul european au ajuns la cele mai înalte cote. Nu trebuie să ne ascundem după deget, Brexit-ul este o formă de manifestare a naționalismului britanic.

    Să împuști un tânăr în cap doar pentru că se află la volanul unei mașini care are numere de România reprezintă un indiciu că va fi tot mai greu pentru milioanele de muncitori români să lucreze și să se dezvolte în țările de adopție.

    Demisia lui Annegret Kramp-Karrenbauer, succesoarea Angelei Merkel la conducerea formațiunii CDU (Uniunea Creștin Democrată), pentru că nu a reușit să evite o alianță locală cu Alternativa pentru Germania (AfD), formațiune de extremă dreapta, a provocat o adevărată criză politică și mari îngrijorări pentru viitor.

    Atentatul din Hanau vine să toarne gaz pe foc. Germania se confruntă cu o creștere tot mai accentuată a influenței gândirii extremiste și a manifestărilor politice de acest tip. AfD este o formațiune marginală, dar nu se știe pentru cât timp. Autoritățile germane au fost mai preocupate să ascundă lumii problema noului naționalism, care roade ca un cancer de cel puțin un deceniu, decât s-o rezolve.

    Cum spuneam, Brexit-ul este o formă de manifestare a naționalismului britanic. O jurnalistă de la BBC a fost exonerată de conducerea postului de televiziune în urma unei cercetări disciplinare pentru că, într-o relatare, a spus că susținătorii care sărbătoreau Brexit-ul în centrul Londrei sunt cu toții „persoane albe”, sugerând că plecarea din Uniunea Europeană e o „formă de rasism”.

    Jurnalista nu și-a pierdut locul de muncă, șefii ei, în urma cercetării imaginilor de la fața locului, au considerat că relatarea ei era conformă cu realitatea din fața parlamentului.

    Dar astfel de cazuri particulare, nu rezolvă problema. Răul a fost făcut. Platformele sociale distribuie informații cu o viteză de neimaginat în urmă cu două decenii, nu există filtre, iar oamenii sunt bombardații cu sute de mesaje false, cu fabulații, minciuni pe care mulți dintre ei le cred sau pe care, din disperare sau frustrare, le consideră salvatoare, mai grav, minciuni în care merită să crezi.

    Fără rețele sociale ar fi existat „Societatea Pământul Este Plat”? Poate că da, dar n-ar fi avut zeci de mii de adepți din întreaga lume care să creadă într-o astfel de aberație și, în plus, să o cultive și să o promoveze. „Pământul e plat” poate fi cel mult gândul neclar al cuiva care a băut într-o seară prea multe pahare cu vin și se pregătește să meargă la culcare, dar trăim vremuri în care o astfel de inepție a devenit o mică religie și nu e singura.

    Imaginați-vă acum că pentru toate teoriile conspiraționiste, una mai absurdă decât alta care bombardează rețelele sociale zi de zi, se găsesc mii de clienți, oameni mai puțin educați care caută întrebări la probleme și provocări cotidiene și care nu primesc răspunsuri pe căi oficiale sau credibile pentru că și acestea, la rândul lor, au fost alterate de noul tip de comunicare.

    Suntem într-un cerc vicios care naște monștri precum cel din Hanau, Germania, dar și zeci de alte cazuri din SUA, Franța și Marea Britanie. Crimele în masă care bântuie societatea noastră au legătură directă cu mesajele politice și cu impactul rețelelor sociale asupra comunicării.

    Atâta vreme cât vom ascunde problemele sub preș, ele nu se vor rezolva, iar noi, ca români și cetățeni europeni, vom avea mult de suferit. Deja am devenit atât victime, vezi cazul din Germania cu tânărul ucis de psihopatul din Hanau, dar și călăi, vezi cazul Ditrău, iar acestea sunt doar două dintre cele mai recente exemple. 

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

  • Cât mai costă demnitatea? Uneori, chiar viața

    Cât mai costă demnitatea? Uneori, chiar viața

    Știi, uneori demnitatea costă cât nu face! Costă al naibii de mult, dar cei care o au sunt gata să plătească. Oricât ar costa. Ei au de unde. Și le mai și rămâne.

    Dacă te-ai gândit că sub strălucirea aparentă a notorietății și a celebrității unor artiști, jurnaliști, scriitori etc. stau niște supraoameni, te-ai înșelat. Dacă te-ai obșnuit să crezi că specia asta de oameni puternici, care reușește să treacă prin toate încercările posibile și să rămână în picioare, e un soi de mecanism care funcționează impecabil, fără să se defecteze, lasă-te păgubaș! Raționamentul ăsta nu e doar precar, e și extrem de păgubos.

    Plecarea în grabă a Cristinei Țopescu mi-a amintit de o altă mare plecare, cea a lui Andrei Gheorghe. Și atunci la fel a fost. A izbucnit în spațiul public o ipocrizie de te și miri cum de n-a crăpat pământul sub picioarele autorilor ei. Mamă, ce mari jurnaliști au fost ei, și ce minunății de suflete au fost, și ce iubiți au devenit după ce-au murit! Dar unde pământul patriei au fost toți deplângătorii de ocazie când oamenii ăștia mureau pe dinăuntru?

    În ambele cazuri, cunoscuții, mai cu seamă cei din breasla lor cu care interacționau, știau că oamenii aceștia erau în dificultate, căutau o colaborare care să le asigure un venit. Sigur că o făceau cu demnitate, fără să se întindă preș la picioarele nimănui. Și, pentru Dumnezeu, vorbim despre doi oameni care au performat în meseria lor, care aveau har și dar pentru jurnalism.

    Bocitoarele lor de ieri și de azi au preferat însă să-și astupe urechile și să treacă impasibili pe lângă strigătul mut al Cristinei sau al lui Andrei. Ori, mai grav, societatea noastră este deopotrivă generatoare și iubitoare de mediocritate, de încovoiați și impostori, nu de valoare și excelență. Oamenii merituoși și demni sunt pur și simplu respinși, marginalizați, izolați. Oamenii merituoși și demni devin iubiți doar după ce mor. Defectă lume.

    Poate că nici lor nu le-a fost întotdeauna ușor cu ei înșiși. Prea învățați, prea profunzi, prea sinceri, prea sensibili și, totuși, prea puternici. Am văzut că oamenilor superficiali, naivi și adaptabili la orice le e mult mai ușor să fie fericiți, fără să admită că există și semeni ai lor care nu pot și nu vor să trăiască oricum. Pentru cei din urmă, demnitatea nu poate fi o experiență, un accident. Pentru cei din urmă, demnitatea e un mod de-a fi. Cu toate ingredientele ei: cu suferință, cu bucurie curată, cu dezamăgiri, cu vise lăsate să aștepte, dar niciodată abondonate… și lista poate rămâne deschisă.

    Gândește-te la demnitatea celor care pot să-și petreacă drumul cu spatele drept, pășind egal și prin întuneric, și prin lumină, convinși până în măduva oaselor că se poate, că fericirea sunt chiar ei, că ei se regăsesc, oarecum, și în ceilalți cu care călătoresc, că nu destinația contează, ci frumusețea și ineditul drumului!

    Amândoi au iubit animalele, Cristina chiar cu patimă. Amândoi și-au mascat singurătatea în lumea virtuală, în social media. Prea multă singurătate asistată virtual. Când devine un narcotic, lumea virtuală îți crează atâtea iluzii „necesare”, încât realitatea vieții, oricare ar fi ea, nu-ți devine doar străină, ci și respingătoare. Perversă capcană.

    În sfârșit, poate că acolo unde sunt acum au găsit și liniștea, și sinceritatea, și onestitatea, și iubirea pe care le-au căutat în lumea asta profund defectă în care noi suntem. Încă.

    Și mai e ceva: nu-i mai judeca pe cei care iubesc fără limită necuvântoarele! Nu te mai amuza pe seama ălora care scot ultimul bănuț din buzunar pentru a hrăni un câine sau își vând ceva de preț pentru a-i salva viața! Ființa aia patrupedă a văzut în omul lui binefăcător ceea ce mulți dintre oameni n-au putut vedea. A văzut omul pe dinăuntru, i-a mirosit sufletul, i-a împărtășit și tristeațea, și bucuria, i-a vorbit prin ochi cum oamenii nu vor reuși niciodată prin cuvinte.

    Și a mai făcut ceva ce majoritatea oamenilor nu sunt capabili să facă: i-a rămas recunoscătoare până în ultima clipă.

  • 2020 – un an cu pericole mortale pentru democrația din România

    Cel de-al 31-lea an de libertate post-comunistă se anunță a fi plin de pericole mortale pentru democrația de tip euro-atlantic din România.

    Pericolele sunt numeroase și o gestionare proastă a lor poate avea ca rezultat o Românie controlată de o mafie politică aflată sub influența regimului iliberal de la Moscova, iar într-un final, poate declanșa un ROEXIT…

    …adică visul neîmplinit al guvernării PSDragnea, acel ROEXIT care l-ar fi scăpat pe „Daddy” de pușcărie și i-ar fi oferit o putere aproape absolută asupra țării.

    Criza din tabăra pro-democratică și pro-europeană

    La început de an 2020, ne aflăm într-o situație de criză. Treburile curente ale statului român se află în administrarea unui Guvern PNL minoritar, neputincios în fața unui Parlament controlat de PSD. Eficiența acțiunilor Guvernului Orban de a asigura o administrare coerentă și reformatoare a statului este redusă drastic de lipsa unei majorități parlamentare favorabile. Totodată, îngrijorător de repede încep să-și facă simțită prezența diferite influențe oculte asupra guvernării Orban, care pun în pericol reforma morală și structurală pe care PNL a promis românilor că o va opera asupra administrației guvernamentale.

    Aceste influențe vin din partea unor grupuri de interese din PNL, dar și a unor grupuri transpartinice formate din politicieni dubioși din PNL, PSD și ALDE. Intenția acestor grupuri oculte este atât de a beneficia, imoral și ilegal, de resursele financiare de care dispune guvernul, cât și de a proteja mecanismele deja existente de corupție și de jefuire a banilor publici.

    Situația politică dificilă îi impune lui Ludovic Orban să-și găsească deplinul curaj de a declanșa, cât mai urgent cu putință, alegeri parlamentare anticipate. Liderul PNL va avea de înfruntat opoziția acelor membri din elita conducătoare a partidului care își doresc prelungirea guvernării minoritare pentru a beneficia, cât mai mult și mai repede, de „mierea” puterii în stat.

    Totodată, la nivelul administrației locale, există de mai mulți ani – probabil din vremea USL, cea mai toxică alianță politică post-decembristă – un armistițiu reciproc avantajos între grupările oculte din PNL și PSD.

    Cu cât va amâna mai mult decizia organizării alegerilor parlamentare anticipate, cu atât mai mult poziția de lider a lui Ludovic Orban se va deteriora, iar șansele PNL de a obține o majoritate parlamentară vor fi mai mici. Anul 2020 va fi anul în care Ludovic Orban și liberalii vor dansa un dans mortal. Finalul dansului îi va transforma fie în eroi salvatori ai democrației românești de tip european, fie în fantome toxice care slujesc forțele anti-democratice din România, așa cum a ajuns fostul partener istoric, PNȚCD.

    Criza de la nivel guvernamental se regăsește și în interiorul comunității forțelor politice pro-europene și democratice. Polul politic progresist format din USR și PLUS, care părea a fi marea speranță a democrației românești, este afectat grav de incoerență ideologică, dar și de infestarea celor care se doreau a fi „politicieni curați” cu apucăturile vechi și murdare ale politrucilor post-decembriști.

    Copilul-problemă al „progresiștilor” este USR, un partid incapabil să se definească ideologic. Discursul anti-corupție rămâne actual, dar guvernarea unei țări presupune ceva mai mult decât arestarea, anchetarea și condamnarea politicienilor și funcționarilor corupți. Refuzul USR de a participa la guvernare alături de PNL nu a fost rodul unei înțelepciuni politice, ci confirmarea unei neputințe, dacă nu chiar a unei lașități.

    Deocamdată, liderii USR nu reușesc să iasă din „pubertatea” comportamentului de protestatar stradal și să devină politicieni care să-și asume, cu maturitate și consistență ideologică, un mesaj politic veritabil reformator. Gafele cu iz de neomarxism cultural, insistența de a sfida realitățile spirituale care definesc națiunea română și absența unui program de guvernare realist și eficient, toate acestea transformă USR într-o „grădiniță de copii”.

    Anul 2020 va fi pentru USR examenul de maturitate: definirea ideologică, asumarea unui program de guvernare realist, dobândirea capacității de a negocia cu PNL și PLUS în formarea unei alianțe politice pro-europene și pro-democratice. Eșecul la acest examen ar fi sfârșitul, dispariția USR din viața politică românească.

    PLUS rămâne „partidul de buzunar” al domnului Julien Dacian Cioloș. Personalitatea lui puternică încă reușește să acopere realitatea faptului că PLUS are probleme comune cu USR, cum ar fi lipsa de definire ideologică și mesajul politic inconsistent. Experiența domnului Cioloș de prim-ministru și de comisar european oferă un oarecare realism propunerilor de politici guvernamentale făcute de PLUS, însă nu este un element suficient pentru redactarea unui program de guvernare realist.

    În concluzie, constatăm că tabăra forțelor politice pro-europene și pro-democratice este dezbinată și, deocamdată, incapabilă să formeze alianța politică salvatoare pentru democrația românească și destinul euro-atlantic al țării noastre.

    Puterea de regenerare a forțelor anti-democratice

    Confuzia domnește și în tabăra forțelor anti-democratice și anti-europene, fapt care ne bucură. PSD este încă în semi-comă după dezastrul în care s-a prăbușit anul trecut. Decapitat prin meritata condamnare la închisoare cu executare a fostului lider Liviu Dragnea, PSD este pradă luptelor dintre grupările oculte cu miros de mafie. Gruparea controlată de soții Claudiu Manda și Lia Olguța Vasilescu a eșuat în prima încercare mai serioasă de a confisca puterea în partid. „Lupii tineri” au fost năuciți de lovitura năprasnică venită din partea baronilor locali, coordonați cinic și eficient de Paul Stănescu, care și-au asigurat, deocamdată, controlul partidului. Claudiu Manda s-a refugiat în bârlogul călduț din Parlamentul European, în vreme ce Lia Olguța Vasilescu a rămas acasă și pregătește, în taină, noua ofensivă a grupării, programată pentru Congresul PSD de la începutul acestui an.

    Deși puternic conectați la luptele de la nivelul elitei conducătoare a partidului, liderii locali ai PSD și „minionii” din slujba lor își văd liniștiți de ronțăit fondurile publice și europene. Mafia înființată și dezvoltată de PSD în anii cât a condus țara este prezentă în mai toate elementele esențiale ale societății românești.

    Administrația publică locală este, în majoritate, controlată de PSD și ruinează comunitățile pe care le conduce, prin incompetență, corupție și jefuirea resurselor publice. Universitățile de stat sunt conduse, în majoritatea lor, de găști de parveniți, impostori și plagiatori cu pretenții de profesori universitari, condamnând generații după generații de studenți la eșec profesional. Instituțiile publice academice și de cultură s-au transformat în sinecuri pentru protejații Partidului și consumă inutil bani publici, aportul lor la cultura românească fiind aproape nul.

    Inclusiv entități ale societății civile au ajuns să fie infestate de mafia PSD. Zeci de ONG-uri fie înființate de politicieni PSD și rubedenii ale acestora, fie care gravitează în sfera intereselor oculte ale PSD, toacă bani europeni implementând proiecte finanțate de UE a căror finalitate este doar încasarea unor salarii imense de către „managerii de proiect” și prosperitatea firmelor „de casă” ale Partidului.

    În Biserica Ortodoxă Română, cel mai important cult religios din România, se constată existența unui număr tot mai mare de ierarhi, membri ai Sinodului, care sunt dependenți, financiar și ca susținere în cariera ecleziastică, de PSD. În multe dintre eparhii ale BOR, se experimentează cu succes o formă eficientă și reciproc avantajoasă de coabitare între ierarhii ortodocși și PSD, anume un mecanism de gestionare ocultă a fondurilor publice și europene. Sub pretextul implementării unor proiecte sociale, culturale sau de restaurare a unor edificii bisericești, grupări formate din ierarhi ortodocși, ONG-uri bisericești, politicieni PSD și firme agreate de Partid se îmbogățesc fără prea mult efort din fonduri publice și europene, de multe ori sub protecția agențiilor responsabile pentru corecta gestionare a banilor europeni. În ciuda încercărilor, mai mult decât stângace, făcute de Patriarhul Daniel de a reafirma neutralitatea politică a BOR, această entitate religioasă rămâne în siajul și sub controlul forțelor anti-europene și anti-democratice din România.

    Prin urmare, deși anul trecut au suferit o înfrângere umilitoare și devastatoare, forțele răului au capacitatea să se regenereze, au acces la suficiente resurse umane și financiare pentru a se răzbuna în 2020 și a redobândi controlul asupra statului român.

    Singura soluție: alianță politică pro-europeană și alegeri parlamentare anticipate

    După tragedia din clubul Colectiv, românii au reușit să încetinească răul prin proteste de stradă și acțiuni civice. Ultima suflare a acestui mod de luptă a fost în anul 2019 și s-a concretizat la urna de vot, oferind PNL și USR o victorie importantă în alegerile europarlamentare și prezidențiale.

    În 2020, protestele de stradă rămân doar ultimul resort, „glonțul de argint” pentru apărătorii democrației din România. Soluția este una politică și are un conținut limpede: constituirea unei alianțe politice pro-europene și pro-democratice formată din PNL-USR-PLUS și victoria în alegerile anticipate parlamentare și în alegerile locale.

    Eșecul în asumarea acestei soluții ar însemna începutul sfârșitului pentru democrația euro-atlantică în România și declanșarea ROEXIT-ului de către forțele răului. România, rămâi trează!

  • Revoluția duioasă, tristă și naivă a Cristinei Țopescu

    Revoluția duioasă, tristă și naivă a Cristinei Țopescu

    Jurnalista Cristina Țopescu a republicat astăzi, 22 decembrie 2019, un text pe care l-a publicat în 2009 în volumul colectiv „Str. Revoluției nr. 89”. Este o mărturisire tristă și duioasă, nostalgică și exuberantă.

    Cristina Țopescu rememorează clipele euforice din decembrie 1989, care se intersectează însă cu amintirile detenției sale în cinci închisori comuniste și cu dezamăgirile crunte din deceniile post-comuniste.

    Mărturia Cristinei Țopescu

    „21 decembrie 1989. Tocmai ce ieșisem din închisoare de două zile, nici nu mă dezmeticisem bine, nu-mi venea, încă, să cred că sunt liberă. Nu știi cât de neprețuită este libertatea până nu ți se ia, până nu ai fost închis măcar o săptămână. Primim tot de ca și cum ni s-ar cuveni. Când, de fapt, nimic nu ni se cuvine și orice ne poate fi luat oricând de către alții, de viață sau de noi înșine. Pentru că viața ne-o putem lua și noi singuri când ajungem să n-o mai prețuim. Nu apreciem nimic din ceea ce avem până-n momentul în care ni se ia, într-un fel sau altul, așa e natura umană, ingrată și superficială.

    Atunci, în ’89, la libertatea pe care mi-o recâștigasem după un periplu de trei luni prin cinci închisori (batalionul de la Oravița, arestul de la Reșița, Penitenciarul de la Timișoara, Jilava și arestul din Rahova), se adăuga libertatea noastră, a tuturor, libertatea poporului meu. Știu, sună patetic, dar așa simțeam atunci, patetic, toți simțeam patetic, ne iubeam, ne îmbrățișam, ne câștigaserăm libertatea pe care n-o avuseserăm niciodată (cel puțin, generația mea). Eram beată de fericire, de libertate, de speranță și exaltare pentru ce va să vină.

    Au fost zile de grație, îi mulțumesc lui Dumnezeu că le-am trăit, mă bucur că n-am reușit să trec granița, în disperarea de a ajunge la mama mea care era atunci bolnavă, în Germania. Mă bucur că am trăit în două epoci, mă bucur că am avut experiența închisorii și a terorii pe care Securitatea a exercitat-o cu atâta sârg asupra familiei mele. Și mă mai bucur că, deși atunci îi disprețuiam și îi sfidam pe securiști, acum nu sunt traversată nici de ură, nici de vreo dorință de razbunare.

    Păcatul pe care îl comit și mi-l asum e dezamăgirea, mai mult, chiar lehamitea și greața. Da, greață, sună foarte urât, unii nu mă vor înțelege, dar de ce aș minți, de ce mi-aș menaja propriul popor când, iubindu-l, el mă dezamăgește în fiecare zi? Poporul român oferă ochilor mei, cel puțin, o priveliște dezolantă. Țara mea îmi refuză dreptul la fericire. Iar sunt patetică, dar îmi asum și asta, iar pe cei care nu sunt de acord cu mine îi felicit. Pentru ce? Poate pentru instinctul lor de conservare, pentru echilibrul de care dau dovadă, pentru abilitatea lor extraordinară de a-și crea un univers propriu în afara sau înlauntrul universului înconjurător.

    Sau pentru egoismul lor? Pentru putința de a ignora ce văd în jurul lor și interesul exclusiv față de propria persoană? Eu mă predau, nu mai am speranță. Cum să mai poți dormi liniștit în timp ce atâtea alte ființe suferă, sunt umilite și strivite de capitalismul sălbatic, sau cum i s-o zice, capitalismul românesc mai degrabă, poate… Sau nu mă predau, pentru că lupt, pentru că aproape că nu trece zi să nu intru în război cu establishment-ul, un război epuizant, în care mă lupt fără speranță.

    Cristina Țopescu, pe vremea când era o tânără frumoasă și rebelă

    Din când în când, mai iau câte o gură de oxigen, ca să mai pot respira aerul irespirabil al patriei. Noroc cu oamenii, puțini, dar frumoși, verticali și inteligenți, insule de bun-simț pe care mă refugiez când simt că nu mai pot înota în mocirlă, când simt că mă duc la fund cu noroi în gură, în gât, pe trahee, când simt că mai am puțin și mă înec într-o moarte suficient de spectaculoasă ca să poată deschide liniștit orice jurnal de știri din zilele noastre.

    Nu v-ați simțit niciodată în derivă într-o lume care nu seamănă deloc cu cea pe care ne-o imaginam în zilele unui decembrie românesc redeșteptat? Ca apoi să cădem din nou într-un somn bolnav, poate mai bolnav ca înainte, pentru că acum dormim în plină libertate.

    Am fost atunci la Piața Universității, la Televiziune, aveam cu mine drapelul cu gaură, cât de drag îmi era, mi-am luat frățiorul cu mine, avea atunci 13 ani, tatăl meu era consemnat la clubul Steaua, acolo unde fusese exilat (noroc că era ofițer MAPN și că rămăsese măcar cu acest statut după ce fusese scuipat ca o măsea stricată din televiziune, la ordinele tovarășilor, tovarășei etc.), suna disperat acasă și mă ruga să nu ies în stradă.

    N-am putut, știa și el că n-o să pot, nu s-a supărat. Cine s-ar fi putut supăra pe cine în zilele acelea? Am strigat din toți rărunchii OLÉ, OLÉ, CEAUȘESCU NU MAI E!, nu cred c-am fost mai fericită nici când m-a luat de mână prima oară iubitul meu din liceu, am fost la Televiziune ca să văd cum arată când e liberă, ca să intru în locul în care eu și familia mea nu mai aveam voie să intrăm de 7 ani, deși ea a fost viața tatălui meu și copilaria mea, deși ea îmi furase tatăl care mă săruta pe frunte doar în somn (credea el…!), deși crescusem în locul acela și-i cunoșteam fiecare cotlon, iar oamenii ei fuseseră familia mea, familia pe care acasă n-o mai aveam din cauza prea marii iubiri a tatălui meu pentru ea.

    Am vazut atunci, în Televiziune, oameni fericiți, sincer fericiți, eliberați, în sfârșit, de teroarea cenzurii și a prosternării tâmpe, am văzut și oportunismul de acum mijind de atunci deja, încă timid și dezorganizat, mai viguros și mai agresiv pe zi ce trecea apoi. Încă mă făceam că nu-l văd, nu voiam să trăiesc nici un sentiment urât, eram prea mândră de ai mei, ca să-mi îngădui să-i văd în adevarata lor lumină, sau ca să-i judec pe cei care acum, mulți dintre ei, sunt cocoțați în vârful scărilor sociale, mai solide sau mai șubrede, dar în varful lor. Puțini dintre ei s-au retras, mai târziu, cu decență, discret, în conuri de umbră cuvenite după atâta desfătare în lumina reflectoarelor (dacă tot vorbim despre televiziune, nu?), după atât pupat de mâini și nu numai de mâini… ale mai-marilor analfabeți ai vremii.”

    (Asta scriam acum 10 ani, la 20 de ani de la Revoluție. Acum nu mai pot să scriu despre asta decât două-trei fraze, acolo. De ce? Nu știu nici eu exact.)

  • Vio-Vasilico, ia uite de ce nu vrea Herr Klaus să stea de vorbă cu tine!

    Vio-Vasilico, ia uite de ce nu vrea Herr Klaus să stea de vorbă cu tine!

    Nu te-ai fi așteptat nici în ruptul capului să te clasezi pe locul 2, înaintea lui Barna, și să te califici în finala prezidențială. La aflarea veștii, în ciuda unei diferențe categorice de procentaj față de Herr Klaus, te-ai bucurat mai ceva ca un copil de clasa a patra.

    Ai fost, într-un anume fel, o copie la indigo a lui Geoană din 2009. Doar că, spre deosebire de el, pe tine nu te duce prea mult mintea. Tocmai de aia ai prins aripi. Ai devenit un soi de ceaușistă. Se poate și în acest secol să fii votată deși ai picat cele două trepte de liceu, iar mai apoi, peste ani, ai scos atâtea inepții din gura-ți plombată cu agramatisme și incultură.

    Dacă te întreabă cineva despre realizările tale și ale partidului tău, spui una și bună: „Am mărit pensiile și salariile” – „Iohannis n-a făcut nimic”. Acum, să-ți arăt, Viorico Vasilico, de ce nu vrea Herr Klaus să stea de vorbă cu tine.

    • În primul rând, e primul nostru președinte cu adevărat european, care nu caută scandaluri ca la ușa cortului. Slavă Domnului, de 30 de ani încoace, am asistat la suficiente dezbateri cu iz caragialesc, de parcă în urma lor ne-am fi îmbogățit cu milioane de dolari. Nu s-a întâmplat nimic. Am asistat la circuri ieftine și am rămas tot cu buzunarele goale.
    • În al doilea rând, actualul președinte a fost votat în procentaj foarte mare în primul tur. N-are de ce să-și mai irosească timpul cu tine. Nu în urma unui dialog cu tine va fi sau nu votat, Viorico! De votat, îl votează oamenii care cred sau nu în el. Tu, practic, nu contezi. Ești ca un marfar tras pe linia moartă, care încearcă să intre pe cea principală. Dacă lumea nu l-ar mai fi dorit, nu l-ar mai fi votat din primul tur. Te-ar fi votat pe tine. Dar este exact invers.
    • În al treilea, ce să discute cu tine? Tu ești interesată să reduci democrația, împreună cu al tău Cumpănaș, pe care l-ai ghiftuit din banii noștri (alt agramat ca tine, plătit gras pe drepturi de autor pentru texte copiate de pe Wikipedia), Iohannis – să o amplifice. Tu vrei să te anexezi pe prevenție, Iohannis nu intenționează deloc să mai aibă de-a face cu un anexator: e unul cu stea roșie în frunte, a luat Crimeea și Donbass-ul cu japca.
    • În al patrulea, riști să primești un knock-out tehnic. Și, mai rău, să nu-l recunoști nici în fața Marii Adunări Naționale a baronilor PSD, nici măcar în cea a comandantului suprem, L. N. Dragnea, care te filează din spatele gratiilor. De ce? N-ai zis tu, cu gurița ta de Teleorman, că te bucuri mult de prezența ta la Hunedoara, deși erai la Suceava? Ai zis! N-ai zis tu, tot cu gurița ta slobodă, că te bucuri să fii la Priștina, în prima vizită a unui prim-ministru român în Muntenegru, când, de fapt, erai la Podgorica? Ai zis! Și-atunci, de ce n-ai mai recidiva? Noi ne gândim că ești pe Terra, dar de fapt tu bântui pe altă planetă!
    • În al cincilea, să ajungem la „realizărili” tale. Și nu doar ale tale. Nu candidezi ca independent. Candidezi din partea PSD. Deci, vrei, nu vrei, trebuie să-ți asumi toată activitatea banditească a colegilorși predecesorilor tăi: de la mineriade însângerate până la casa transformată în cocină. Cam așa arată astăzi România față de țările din Uniunea Europeană.

    Știi cum se rezumă ce-ai făcut tu cu pensiile și salariile? Cum ar fi, de exemplu, să locuiești acum, Viorico, într-o garsonieră de 18 metri pătrați, să ai baie cu duș, să n-ai bucătărie, doar un pat și un dulap pentru haine. Tu, în loc să strângi banii pentru o locuință mai mare, îi risipești pe haine, vacanțe, petreceri etc. Mai mult, te mai și împrumuți de la bănci și de la vecini. Dar anii trec, apoi trebuie să dai banii înapoi (eventual, cu dobândă), că doar nu i-ai primit cadou. Te vede lumea înțolită la cinci ace, dar casa ți-e cocină.

    România ți-e cocină, Vasilico: nu are autostrăzi, șosele-i sunt pline de gropi, nu are cale ferată de mare viteză, dar are locomotive de pe vremea când picai treptele la liceu. Se pare că nu s-a prins de tine tabla înmulțirii, ci exact cea care ar fi trebuit să fie demult la fier vechi: tabla ruginită de pe locomotivele de la Electroputere Craiova, din 1973!

    Și-atunci, unde-s banii împrumutați? Ce s-a ales de ei?

    Știi de ce ești, Vasilico, pe altă planetă sau poate în alt timp? Pentru că afirmi niște lucruri care n-au de-a face cu rațiunea. Cum ar fi: „Iohannis n-a făcut nimic, eu am mărit salariile și pensiile”. Păi, Viorico Vasilico, era treaba ta să le mărești. Vezi că Iohannis e președinte, nu prim-ministru! Nu el a guvernat țara în ultimii 7 ani. PSD, partidul tău de infractori, a fost la butoane. Nu-i băga pe gât altuia ceea ce, de drept și de fapt, îți revine ție spre soluționare. Iohannis a făcut ceva important, care pe tine te doare: a reușit să stopeze modificări importante pe care ați dorit să le faceți în Justiție. De exemplu: Ordonanța 13. Atât bine ați făcut țării voi, PSD-iștii, încât ați golit pușcăriile. Ați eliberat criminalii, hoții, tâlharii, traficanții, pedofilii. Rezultatul: au apărut alte crime, violuri și tâlhării atât în țară, cât și dincolo de granițele ei.

    Cred că e suficient bilanțul. Reține un aspect vital, Vio-Vasilico: poporul are întotdeauna dreptate. Indiferent dacă îți place sau nu. Ție și partidului tău ciumat. Îți va demonstra asta și în turul 2. Zarurile sunt aruncate. E prea târziu să îngrași porcul în ajun. Cum ai picat la cele două trepte de liceu, la fel vei pica și la cele două trepte de prezidențiale (una s-a săvârșit deja). Știi de ce, Vasi-Viorico? Pentru că scopul tău și al PSD este acela de a câștiga alegerile de anul trecut. Iar Iohannis vrea să le câștige pe cele din acest an, de la finele acestei săptămâni.

    CITIȚI ȘI:

    * Tudor Chirilă: „Votez Iohannis. Că doar nu m-am tâmpit, după ce am stat doi ani în stradă la proteste!”

    * VIDEO. Bârlogul secret al Vioricăi Dăncilă. Viloiul de 417 metri pătrați ascuns în pădurea de brazi de la Predeal

  • Nu dezarmați! Nu vă jigniți! Îi vom zdrobi!

    Nu dezarmați! Nu vă jigniți! Îi vom zdrobi!

    Observ în ultima vreme tot mai multe mesaje furioase, ironice, încărcate de dezamăgire nu față de guvernarea mafiotă PSD-ALDE (asta se subînțelege), ci față de cei ce vor o Românie europeană, dar nu mai protestează în stradă.

    Mesajul-tip: „Așa, stați în fața calculatorului și dați mesaje pe Facebook. Asta e tot ce puteți, vitejilor?”

    Sau: „Vă meritați soarta, lașilor! Dacă nu ieșiți acum în stradă, să nu vă mai plângeți că vă încalecă PSD!”

    Sau, și mai rău: „Vai de capul vostru! În loc să veniți în Piața Victoriei, stați la bere cu băieții, că e mai important. Vă doare-n cur de România! Sunteți complicii criminalilor care distrug România!”

    E o plajă vastă de expresii jignitoare, care conțin reproșuri grele. Și le adresează oameni inteligenți și bine intenționați. Oameni care își sacrifică liniștea personală pentru a le asigura copiilor lor o țară normală.

    Dar mesajele jignitoare sunt o mare eroare! Ele nu fac bine cauzei pentru care luptăm cu toții, ci o subminează. Sunt nedrepte și demobilizatoare. Nu-i poți judeca pe oameni că nu ies în stradă ori de câte ori ar fi nevoie. Au ieșit de multe ori în ultimii doi ani. Au contribuit la protestele istorice din 31 ianuarie – 5 februarie 2017, când a fost blocată Ordonanța 13. Au participat la marșuri impresionante pe străzile Bucureștiului, Clujului, Sibiului, Timișoarei etc. Au înfruntat gazele și bastoanele jandarmilor. Au fost „măturați” de furtune cu apă și hăituiți pe străzile Capitalei, iar a doua zi s-au întors în Piața Victoriei, în număr mare, fără teamă. Au îndurat gerul, ninsoarea, viscolul, ploaia sau arșița, în sute de orașe sau orășele. Au fost o luminiță din tabloul cu care ne vom mândri peste ani. Și au fost, în total, sute de mii, poate peste un milion.

    Toți acești oameni merită respectați, nu jigniți! Și ei, și cei care n-au putut participa la proteste, dar au fost cu gândul, cu sufletul sau cu vorba alături de cauza României Bune.

    Nu faceți eroarea de a considera că toți cei care nu vin la proteste stau prin crâșme și beau bere! Viața e dificilă, oamenii sunt apăsați de multe probleme. Unii muncesc 10-12 ore pe zi, îi văd în metrou cum pică de oboseală. Alții, poate, nu au cu cine să-și lase copiii mici. Sau au de îngrijit bătrâni aflați în dificultate. Unora, din zona bugetară, le e teamă de represalii. Și ei trebuie înțeleși, pentru că doar așa ne vor înțelege și ei și vor vota alături de noi.

    Știu, există și mici lașități în toată povestea asta, există poate și o doză de indolență sau oportunism, dar cauzele lipsei de reacție civică sunt mult mai profunde și, în general, credibile.

    Apoi, gândiți-vă că oamenii mai și obosesc. În primul rând mental, nu fizic. După zeci sau sute de ieșiri, după atâtea șocuri și dezamăgiri, hărțuiți zi și noapte de o guvernare banditească, oamenii nu mai au prospețimea din ianuarie 2017. Și nici reacția spontană de atunci. Pur și simplu, li s-au descărcat bateriile.

    Asta nu înseamnă că au renunțat la luptă sau că au trecut de partea Răului. Dimpotrivă, tabăra Binelui e tot mai numeroasă, tot mai hotărâtă să-i pedepsească pe tâlhari. Veți vedea asta la următoarele valuri de alegeri, începând cu 26 mai. O să aveți mari surprize. De data asta, foarte plăcute.

    Știu, există teama că alegerile vor fi furate de PSD-ALDE. Eu vă spun că și asta e o armă perfidă a lor. Așa știu ei să câștige: încercând să ne bage frica în oase. Inclusiv frica de fraudare a alegerilor. În realitate, nu vor putea fura masiv, deci nu vor putea câștiga alegerile dacă noi ne mobilizăm la vot.

    Vă garantez că-i putem zdrobi! Dar trebuie să credem în asta și să fim uniți, nu să ne jignim pe Facebook. Toți vrem binele, chiar dacă ne manifestăm diferit.

    Renunțați la reproșuri, treceți la mobilizare! Nu le mai scoateți ochii nici celor care nu au votat în 2016! Gata, ajunge! Știu și ei că au greșit, important e ca de acum înainte să vină alături de noi.

    Dacă suntem uniți și hotărâți să ne apărăm țara până la capăt, vom trăi împreună mari bucurii. Și, da, vor mai veni și zile în care vom fi din nou sute de mii în Piața Victoriei, un milion pe străzile României.

    Dar la vot trebuie să fim peste 10 milioane!