Autor: Marie-Cosette Hanganu (Paris)

Decizia lui George Simion de a se poziționa împotriva utilizării bazei militare de la Kogălniceanu, de către forțele americane, pentru operațiuni logistice în Iran, spune mai multe decât pare despre șeful AUR. Ar fi o mare eroare să punem acest act exclusiv pe seama lașității, duplicitarismului sau loialității acestuia față de Kremlin.

În condițiile în care știa că solicitarea americană va trece de Parlament, cu sau fără voturile AUR, dezicerea lui Simion de Trump spune mult mai multe despre ce gândește liderul AUR: acesta e convins că președintele american va pierde războiul pe care l-a declanșat în Iran.

Deși a declarat pe 4 martie, pentru Politico, că “în Iran, în Venezuela și peste tot în lume, președintele Trump face ce este necesar pentru securitatea lumii libere și a democrației”, pare că Simion s-a sucit: ieri nu l-a mai autorizat pe președintele Trump să aducă securitatea peste tot în lume (deci și în România).

Din 4 martie și până pe 11, în exact o săptămână, câteva evenimente l-au determinat pe George Simion să se poziționeze împotriva sosirii avioanelor americane în România. Iată câteva dintre ele!

– Advertisement –

1. Sondajul INSCOP care-l indică pe Simion drept omul politic în care românii au cea mai mare încredere

E bine știut că lui Simion sondajele favorabile i se urcă la cap, dând naștere uor acte dezinhibate și ilogice, provocate de excesul de încredere.

În emisiunea de aseară, la Anca Alexandrescu, liderul AUR se lăuda singur, mimând ipocrit modestia și vorbind la plural: „Suveraniștii (adică eu, George Întâiul suveranist al țării – n. red.), în ciuda propagandei dirijate de Sistem, sunt niște oameni civilizați, rezonabili, care, în mare parte, au aderat la principiile MAGA nu că vor să pună SUA (…), ci să pună Romania pe primul loc”.

Altfel spus, e și el, ca tot românul imparțial, un soi de Trump la el acasă, dar civilizat și rezonabil (în acel moment, vuvuzelele, insultele, huiduielile sau bidoanele cu apă sălcie la tribuna Parlamentului i se șterseseră subit din memorie).

– Advertisement –

„Speranțele noastre către Statele Unite vin și datorită discursului lui J. D. Vance la Conferința de Securitate de la München de anul trecut”, continuă George Strumpion în microfoanele de la Marș TV. O frază în aparență anodină, însă care spune multe: liderul AUR, conștient de scindarea MAGAsferei în două odată cu declanșarea războiului din Iran, mizează pe faptul că  facțiunea MAGA izolaționistă a lui J. D. Vance va menține legăturile cu el.

De când cu intervenția-surpriză în Orientul mijlociu, J. D. Vance a dispărut de pe ecrane, făcându-se mic-mic, zdrobit de facțiunea  intervenționistă a lui Pete Hegseth, care jubilează.

Faptul că Simion reamintește discursul de la München al lui J. D. Vance indică foarte clar că, în mintea președintelui AUR, Trump e perimat, ba chiar că și-a semnat sentința atacând Iranul, iar vicepreședintele Vance ar fi omul viitorului, pe lângă care trebuie să se dea.

Știm din emisiunile propagandistice ale lui Soloviov și Skabeeva, de pe canalele TV rusești, că și Moscova mizează pe succesiunea lui Trump (care o să-și rupă picioarele în curând, spun aceștia) în beneficiul lui J. D. Vance.

Iar în încheiere, tot Simion la Marș TV: „Îmi e lehamite că sunt unii care-și spun «patrioți» și singura lor grijă este să lovească în AUR, ca să fie o opoziție fărâmițată și ca oamenii să nu mai aibă încredere. A apărut un sondaj INSCOP acum două zile. Suntem în continuare pe primul loc în sondaje, mulțumesc românilor pentru încredere”. Și e bine știut: când Simion e primul în sondaje, o ia razna, chit că face greșeli costisitoare. A mai fost și la prezidențiale…

2. Prețul barilului de petrol rusesc, care a ajuns la +70% față de 28 februarie (data începerii războiului în Iran) și care dă un impuls extraordinar economiei ruse

Vladimir Putin are, deci, tot interesul ca Trump să eșueze în strâmtoarea Ormuz, iar Simion încearcă să-i dea – după puterile lui – o mână de ajutor.

Luni, 9 martie, barilul de petrol Ural (100,67 dolari) s-a negociat la un preț superior barilului de petrol Brent (98,96 dolari), care constituie referința mondială. E nivelul cel mai înalt din ultimii doi ani. Fostul economist-șef al FMI, Olivier Blanchard, estimează chiar că prețul petrolului se va fixa durabil la 150-200 de dolari/baril din cauza incapacității americane de a controla strâmtoarea Ormuz și a ofertelor alternative limitate.

În România, prețul ridicat al combustibilului la pompă este o nouă ocazie de fanfaronadă pentru George Simion (nu că ar fi prima dată când șeful AUR se bucură de problemele României, cum a fost în cazul Visa Waiver). E de așteptat că acesta va acuza la greu Guvernul de incompetență. ca să arate cât e el de preocupat de soarta românilor.

3. Distanța pe care Giorgia Meloni o ia față de războiul în Iran

Deși Italia asamblează avioanele F35 ale SUA, premierul italian s-a exprimat suficient de clar, în mai multe rânduri: “Italia nu participă și nu are intenția să participe la intervenția americană și israeliană”.

Poziția Giorgiei Meloni e determinată de referendumul pe justiție care va avea loc în Italia pe 22-23 martie, inițiat de coaliția aflată la guvernare. Acest referendum, care vizează reducerea puterii judecătorilor de instrucție, se anunță foarte strâns, iar poziționarea pro-Trump în Iran poate influența negativ rezultatele. Conform unui sondaj recent, 59% din italieni consideră că atacarea Iranului este un lucru foarte rău.

Premierul italian nu dorește să aibă soarta predecesorului său Matteo Renzi, care a fost obligat să demisioneze în urma unui referendum pe reformă constituțională, respins în 2016.

Or, George Simion e extrem de atent la pozițiile șefa Guvernului italian mai mult decât ale oricui în Europa. Locul partidului AUR în ECR (Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni) depinde de susținerea acesteia, întrucât membrii grupului îl detestă în bloc pe personajul Simion și nu așteaptă decât o eroare a acestuia pentru a-l exclude. Simion e prea pro-rus, prea anti-ucrainean, prea „neînțărca”t și scandalagiu, în ochii acestora.

4. Franța a acceptat ca avioane americane să staționeze pe teritoriul său

La baza militară de la Istres, avioane americane staționează și alimentează altele cu combustibil, cu condiția clară ca aceste avioane să contribuie la apărarea țărilor din Golf și nu la ofensiva asupra Iranului. Operațiunea, aprobată de Statul Major francez, seamănă foarte mult cu cererea americană referitoare la Kogălniceanu, deși mai restrânsă.

Bineînțeles, George Simion, care-l urăște copios pe Emmanuel Macron, nu poate concepe să fie pe aceeași linie cu președintele francez. Nici pe aceeași lungime de undă, Doamne-ferește, cu Nicușor Dan, pe care-l detestă la fel de organic.

5. George Simion mizează pe o înfrângere a americanilor în Iran, care-i va permite să treacă drept un mare vizionar: ați văzut, am avut dreptate când nu i-am susținut!

În condițiile în care Donald Trump a făcut ravagii în rândul armatei americane, dând afară mii de gradați pe criterii strict ideologice (astfel încât unii analiști vorbesc despre rusificarea acesteia), șansele ca președintele american să-și spargă dinții în Iran sunt reale. Incompetența americană s-a văzut deja: numeroși observatori militari europeni s-au crucit în fața nivelului de improvizație, a lipsei de obiective și a amatorismului strategiei americane, dacă există una.

Impresia multora e că Trump s-a lansat în acest război ca într-un joc video, din amuzament sau chinuit de vreun sentiment de putere absolută, îmbătat de succesul din Venezuela.

Nu e sigur că Simion i-a citit pe acești analiști militari, probabil e doar ceea ce i s-a suflat de la Moscova, însă șeful AUR e convins de un lucru: că războiul se va termina rău pentru Donald Trump. Și ce rost are să mizezi pe o gloabă, chit că ai cheltuit o avere încercând să-i intri în grații?!

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Nicușor Dan, un spirit gregar în clubul lui Trump

* Consiliul trumpist al Păcii: un discurs grotesc, bârfe de cârciumă, gafe, megalomanie, amenințări de tip mafiot. Și lideri speriați, dar surâzători!

* Doamna Viorica se înfoaie la presa franceză

* Trumpizarea României

* Și s-a dus coana Chirița la Paris, reîncarnată în George Simion

* Legăturile lui Simion cu magasfera exploatării mineralelor în Groenlanda. Oamenii lui Trump care-l susțin pe liderul AUR vizează minele românești

* De ce poartă Anca Alexandrescu flori în piept?

* Planul secret al lui Georgescu: „trezirea în conștiință” prin care va elimina democrația și va instaura dictatura „celui chemat”, a „unicului conducător”

* Pericolul Georgescu are ancore dincolo de Rusia: China comunistă! Risc major: aservirea țării noastre printr-un „Viktor Orban de România”

ALTE EDITORIALE:

– Advertisement –

Imensul incendiu mediatic  provocat de repatrierea fiicei lui Victor Ponta și a Dacianei Sârbu nu s-a stins încă, deși tânăra și-a regăsit părinții.

Fostul premier al României profită de regăsirea cu fiica sa (care, după divorțul de anul trecut, nu locuiește cu tatăl ei, Victor Ponta, ci cu mama, Daciana Sârbu) pentru a realimenta mașinăria infernală de propagandă.

Ponta a postat pe Facebook o fotografie cu fiica sa și un lung text în care-și reia diatribele împotriva ministrei USR de Externe, Oana Țoiu. Cu un plus de detalii pe care le-a omis în acuzațiile sale precedente și specificând că e ultima dată când abordează subiectul.

Dacă punem deoparte emoția inerentă evenimentului (e vorba de istoria unei copile care se regăsește singură într-o zonă de război și are nevoie de protecția adulților și a statului ca să ajungă acasă) și dacă observăm doar modul în care s-a derulat comunicarea pe subiect și difuzarea acestuia în media/rețele, îți vine să zici că s-au trumpizat și scandalurile în România.

– Advertisement –

A devenit banală,  în trumposferă, măcelărirea ciclurilor actualității pentru ascunderea gunoiului sub preș: se deschide oportun un subiect mediatic nou (după ce tocmai a fost escaladat altul) pentru a masca eșecurile, incompetența, problemele judiciare sau orice alt eveniment care nu se vrea discutat prea mult.

Se pare că tehnica magaiotă de acoperire a spațiului mediatic a ajuns cu succes și la noi (în același tipar, absolut identic), odată cu lobby-iștii și coach-ii trumpiști care au invadat Europa. Și că a operat cu succes în „cazul Irina Ponta”.

Informațiile care au circulat despre peripețiile fiicei lui Victor Ponta în Orientul Mijlociu au fost voit trunchiate, imposibil de autentificat, fără a conține nicio relatare a vreunui martor. Doar narative lansate în spațiu într-un mod care să poată genera zeci de interpretări și opinii posibile. Seamănă leit, pentru cine are ochiul format cu operațiunile de diversiune mediatică cu care ecosistemul MAGA a obișnuit deja emisfera vestică a planetei.

– Advertisement –

Scandalul mediatic e diferit de cele cu care societatea românească e obișnuită, nu numai prin dimensiunea sa incredibilă, ci și prin viteza fulgerătoare cu care s-a propagat. Dar mai ales prin modul în care informația a fost distilată în mod calculat, picătură cu picătură, plecând doar de la zisele celor implicați (care vor fi crezuți sau nu, în funcție de preferințele politice ale auditorilor), lăsând cu bună-știință spații goale (pe care opinia publică să le umple după preferință), în condițiile în care acțiunea se petrece într-o zonă de război, deci dificil de atins de vreun reporter.

În plus, subiectul veninos, ca și cum nu ar fi suficient de amplu, se mai învârte și în sfera competențelor: competențe parentale, consulare, diplomatice, guvernamentale, militare, de mobilitate (transport aerian), de comunicare sau jurnalistice.

Mult succes celor care ar dori să verifice pe teren, să consulte liste și documente consulare, să caute mărturia șoferului de autobuz care a transportat copiii în Oman! Asta, în ipoteza în care cineva ar fi suficient de țicnit să investigheze un fapt divers și nu evenimentele militare în desfășurare pe teatrul de război…

Întrebarea următoare, cât se poate de logică, este: ce alt subiect în curs este suficient de important în societatea românească pentru a merita o diversiune mediatică atât de eficace? Ce subiect ar fi fost dezbătut din toți rărunchii în societatea românească dacă episodul fiicei regăsite nu ar fi existat?

Știți altul decât protestul Declic de la Cotroceni, în jurul controversatelor numiri în funcție în justiție, pe care ministrul Radu Marinescu (PSD) le-a propus, iar Nicușor Dan e pe cale să și le asume?

Prestația dificilă a președintelui în fața celor care-i cereau explicații a trecut în planul doi, sufocată de disputa în jurul adolescentei lăsate (sau nu) pe trotuarul Consulatului din Dubai. E un fapt.

Și cum o întrebare naște altă întrebare: de ce i-ar face un serviciu Victor Ponta lui Nicușor Dan, ocupând spațiul mediatic cu istoria fiicei sale (chiar și după repatrierea acesteia) doar ca să dilueze un subiect spinos care-l privește pe președintele României?

Întrebarea nu poate avea un răspuns imediat, ci poate da doar naștere unor supoziții. Însă o constatare fără echivoc dă oarece fiori pe șira spinării: la momentul acesta, Victor Ponta și Nicușor Dan sunt pe aceeași linie ideologică: pro-MAGA, cu pete de vopsea suveranistă pe haine.

Ambii sunt transfugi de pe liniile doctrinelor care i-au consacrat politic. Ambii și-au primit șapca MAGA în America. Iar în ultimul timp, Victor Ponta îl și laudă pe Nicușor Dan pentru “curajul” de a merge la caricaturalul Consiliu al lui Trump. Și nu e prima oară: îl laudă din iulie 2025, de când președintele Dan a reluat discuțiile strategice cu președintele turc Erdogan. Dar să zicem că acolo e prietenia Ponta-Erdogan, concretizată în contracte grase pentru pezevenghiul valah și într-un frumos apartament al acestuia la Istanbul…

Mai poate fi speculat și ajutorul real pe care Victor Ponta i l-a dat lui Nicușor Dan să intre în turul 2, în dauna lui Crin Antonescu. Fără candidatura lui Ponta, e aproape sigur că finala prezidențială ar fi fost una de coșmar: George Simion – Crin Antonescu. Sau poate că Ponta n-a făcut nicun joc, ci a alergat doar după cele peste 10 milioane de euro pe care le-a decontat de la AEP, împreună cu prietenul Sebastian Ghiță (prin România TV)…

Mai nou, Ponta îl și plânge pe Nicușor Dan, despre cum îl va înlocui “Sistemul”, în 2030, cu Maia Sandu sau Codruța Kovesi (un vechi coșmar al fostului premier care revine cu regularitate în interviurile sale).

Această constatare de aliniere ideologică aduce în memorie încă un fapt petrecut acum mai bine de un an: cel al  fotografiilor controversate din ultima campania electorală,  publicate de Elena Lasconi. Acelea care sugerau o întâlnire conspirativă într-o vilă din Tunari, după anularea alegerilor din 2024, între Nicușor Dan, Victor Ponta și un al treilea protagonist, Florian Coldea, fostul director adjunct al Serviciului Român de Informații.

La vremea respectivă, acuzațiile Elenei Lasconi (pe care fosta candidată le-a menținut împotriva tuturor vânturilor, furtunilor și mareelor, cu prețul pierderii propriei credibilități) s-au soldat cu plângeri penale la DIICOT, depuse împotriva ei atât de Nicușor Dan, cât și de Victor Ponta. Florian Coldea s-a abținut – nici nu a negat, nici nu a confirmat presupusa întâlnire.

În ce stadiu se află cele două plângeri depuse de cei doi politicieni? Zero informații pe subiect. Însă la o scurtă verificare pe pagina Facebook a Elenei Lasconi, ce observăm? Fotografiile, explicațiile și acuzațiile acesteia sunt încă acolo, intacte! Nicio decizie de justiție nu a obligat-o, deci, să le retragă, pentru că o asemenea decizie nu există.

De curiozitate, am contactat un specialist în dezinformare AI, absolut neutru, francez (nu sunt autorizată să-i dau numele), căruia i-am trimis pozele în care apăreau Ponta, Coldea și Nicușor Dan la ceas de seară. I-am cerut doar să arunce o privire, să-mi spună ce-i inspiră fotografiile, dacă sunt făcute sau modificate cu inteligența artificială. Răspunsul a venit imediat: nicio urmă de AI. Pozele sunt, după părerea acestuia, capturi de ecran dintr-un film făcut cu telefonul mobil. Capturi care ar putea fi modificate manual, bineînțeles. Deci, falsificate în funcție de interese. Dar nici în acest sens nu avem un verdict.

Iată cum evenimente de azi reînvie alte evenimente mai vechi, care prind însă contururi noi, deși rămân sub o ceață groasă.

Textul lui Victor Ponta

(varianta corectată de redacție, dat fiind că textul de pe Facebook era neîngrijit din punct de vedere gramatical, având zeci de greșeli)

„Slavă Domnului, Irina este acasă, în siguranță! Și asta este cel mai important!
Până acum nu am scris nimic public despre această «aventură». Și de azi nu voi mai comenta în niciun fel. Doar vroiam să fiu sigur că ADEVĂRUL este cunoscut!

Când a plecat, în urmă cu două săptămâni, de acasă, eram foarte mândri de ea că poate fi acceptată la una dintre cele mai bune universități din lume. Când s-a întors, am fost și mai mândri că a trecut cu bine peste niște momente care pot traumatiza orice adolescent. Ea este acum doar mai matură și mai conștientă de lumea în care trăiește.

Au fost enorm de mulți oameni care, în acele momente grele pentru orice părinte, ne-au ajutat, au încercat să ne ajute sau au avut un gând bun. Dincolo de prieteni și de cei apropiați, au fost oameni pe care nu-i cunoaștem; și mulți cu care am avut conflicte în viața publică, dar care au sărit imediat în ajutor, înțelegând că atunci când este vorba de copii suntem cu toții OAMENI. Le mulțumesc tuturor din inimă pentru ajutor și pentru că ne-au arătat încă o dată ce înseamnă UMANITATEA. Nu am suficiente cuvinte pentru a-mi exprima recunoștința. Și știu că și eu aș sări fără ezitare să ajut copilul chiar și al celui mai mare dușman al meu – pentru că nu trebuie să uităm niciodată ce înseamnă să fii OM.

Vreau să ne bucurăm că Irina este acasă și că a avut atâția oameni lângă ea.

Pentru acești OAMENI, dar și pentru cei care pot fi păcăliți de o propagandă nazistă care afectează România ca un cancer, vreau să aflați câteva date foarte clare despre ce s-a întâmplat.

1. Irina este încă minoră în înțelesul legii, deoarece nu a împlinit încă 18 ani. Sunt convins că MAE cunoaște legea și, din acest motiv, a introdus ca principal criteriu pentru repatriere «minoritatea».

2. Irina a plecat în Emiratele Arabe Unite în ziua de 21 februarie, alături de mama sa, pentru a participa la un eveniment la care fusese invitată de o universitate americană. Nu aveam cum să știm că peste o săptămână va începe un conflict militar în zonă. La universitate nu sunt acceptați părinții, motiv pentru care instituția și-a asumat răspunderea legală pe durata sejurului, a cazat-o și a achiziționat biletul de avion de întoarcere, iar mama ei s-a întors acasă.

3. Irina este cetățean român și studiază la un liceu prestigios din București. NU este și nu a fost niciodată rezidentă în UAE.

4. Am anunțat Ambasada și Consulatul României din UAE încă din ziua de 28 februarie că Irina Ponta se află acolo neînsoțită și că dorește să vină acasă imediat ce există această posibilitate. Am făcut acest demers în primul rând pentru că e primul lucru la care te gândești în situații de criză (să anunți autoritățile). Cetățenii români care au exprimat dorința de a reveni în țară au fost incluși pe listele pentru repatriere de către personalul Consulatului sau al Ambasadei, indiferent de modalitatea prin care s-au înregistrat (whatsapp, e-mail sau platforma dedicată, deci nu doar cei care au reușit să se înscrie pe platforma Econsulat).

5. Nu am solicitat niciodată din partea autorităților române cazare în UAE (deoarece Irina a stat la universitate până la momentul plecării spre Consulatul României din Dubai).

6. Consulatul României ne-a contactat pentru a confirma dacă Irina este minoră, dacă este neînsoțită și dacă se află în UAE în scopuri legate de educație.

7. Până în ziua de miercuri, 4 martie, în ciuda tuturor eforturilor noastre și ale universității, nu am reușit să găsim un zbor cu care Irina să se întoarcă în Europa. Miercuri după-amiază, am fost contactați de un reprezentant al Consulatului României şi anunțați de existența unei curse aeriene organizate. Irina trebuia să fie a doua zi, joi, la ora 11 , la sediul din Dubai al Consulatului, urmând să plece cu un autobuz, împreună cu alți copii minori, spre Oman – de unde urma să zboare spre România. Nu am intervenit în niciun fel ca ea să fie pe această listă cu prioritate. Nu cunosc componența listei și nici de ce MAE  afirmă cǎ Irina nu trebuia să fie pe acea listă deși îndeplinea toate criteriile prevăzute de HG 1443/2004 privind metodologia de repatriere a copiilor români neînsoțiți! Tocmai MAE a anunțat aceste criterii – după care, prin purtătorul de cuvânt, le neagă în mod evident mincinos! Bineînțeles că o anchetă trebuie să clarifice situația și, dacă este necesar, sunt oricând pregătit să răspund la întrebări.

8. În aceste condiții, universitatea a acceptat să predea responsabilitatea asupra Irinei nouă, părinților, și Consulatului României. Tot universitatea a transferat-o pe Irina în Dubai cu o mașină proprie.

9. Este evident că nu Irina a decis să plece din Abu Dhabi spre Dubai și că nu ar fi venit niciodată la Consulat dacă nu era chemată.

10. Înainte ca Irina să urce în autobuz, alături de ceilalți minori, consulul României a fost sunat direct de către doamna ministru de Externe, Oana Țoiu, care i-a transmis, în mod imperativ, să NU o lase pe Irina să meargă spre Oman, afirmând că aceasta reprezintă «o vulnerabilitate de imagine».

Precizez că, la acel moment, Irina îndeplinea toate condițiile impuse chiar de MAE: minoră, fără însoțitor, aflată la studii. Locuri disponibile în avion erau și la acel moment, așa cum s-a dovedit ulterior. Revin cu precizarea că a fost chemată și că nu am făcut presiuni ca ea să fie în locul altor copii.

Chiar dacă nu ar fi fost locuri disponibile în avion (ceea ce s-a dovedit că nu este cazul), era obligația legală a autorităților române s-o transporte măcar până în Oman – unde aeroportul a fost funcțional și unde puteam să găsim o companie aeriană cu care să zboare spre Europa.

11. În urma intervenției ilegale și abuzive a doamnei ministru Țoiu, Irina a fost singurul copil din grup abandonat în Dubai – neavând nici cazare și niciun alt zbor confirmat.

12. Am reușit, cu sprijinul autorităților emirateze şi a oamenilor extraordinari care şi-au dorit să ajute, să găsim un loc la un zbor cu care Irina a revenit în țară. Vreau însă să mulțumesc și personalului consular din Dubai, care a acționat cu profesionalism și în baza prevederilor legale atunci când a inclus-o pe Irina pe lista minorilor ce puteau fi evacuați. Tot personalul consular a încercat să ne ajute să găsim un zbor spre Europa – chiar dacă nu au reușit, însă omenia și bunele intenții contează.

13. Avionul pe care MAE a anunțat că-l organizează pentru minori neînsoțiți din Oman a zburat spre București cu 14 locuri goale (din cele 180) și cu doar 95 de minori (mulți însoțiți), plus adulți. Este evident că sintagma ticăloasă «a încercat să se bage peste rând» este ilogică, atâta timp cât nu au fost ocupate toate locurile în avion și cât atâția adulți au călătorit cu acel zbor.

Dar și acest aspect doresc să fie cercetat, pentru a avea o imagine clară asupra componenței zborului.

Campania mincinoasă și de denigrare lansată împotriva unui minor de către USR și acoliții săi a încercat doar s-o exonereze de răspundere pe doamna ministru Țoiu pentru activitatea ilegală și imorală desfășurată. Faptul că un întreg partid politic, aflat la guvernare, are în punctajul de comunicare minciuni la adresa copilului meu este un semnal grav de alarmă, fiind prima dată când se amestecă familia și un copil în lupta politică.  Înțeleg că tot în acest punctaj se insistă pe faptul că noi, părinții, ne-am expus copilul, că ar fi trebuit să știm că urma să înceapă un război la o săptămână după ce Irina a ajuns în UAE și că am vrut s-o «băgăm în față» într-un zbor în care au rămas 14 locuri goale și în care jumătate dintre pasageri au fost adulți!

Voi prezenta aceste date și autorităților statului român. Dar am vrut ca toți cei care ne-au susținut în această perioadă dificilă să fie convinși că au apărat o cauză dreaptă. Și, desigur, îmi doresc ca cei care nu cunosc situația să afle adevărul.

În plus, modul în care a acționat doamna ministru Țoiu este dezgustător și dezonorant pentru un înalt demnitar român, care avea datoria legală să asiste minorii, nu să-i abandoneze cu rea-credință într-o zonă de conflict. Minciunile repetate și rușinoase ale purtătorului de cuvânt al MAE, prezentând informații și date parțial adevărate, aruncă o pată nemeritată pe întreg personalul diplomatic și consular românesc, care-și face datoria legală și morală cu consecvență și profesionalism.

România nu mai este un stat de drept atunci când regulile legale sunt încălcate abuziv din motive de vendetă politică și când unui minor îi sunt refuzate drepturile legitime din motive politice. Dar, și în cazul nostru, foarte mulți români au dovedit că pot fi OAMENI și pot suplini, prin acțiunea lor, un stat capturat de niște fanatici cu mentalitate nazistă.

Dumnezeu să aibă grijă de toți copiii noștri și să ne dea cât mai mulți ani să ne bucurăm de ei!”

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Nicușor Dan, un spirit gregar în clubul lui Trump

* Consiliul trumpist al Păcii: un discurs grotesc, bârfe de cârciumă, gafe, megalomanie, amenințări de tip mafiot. Și lideri speriați, dar surâzători!

* Doamna Viorica se înfoaie la presa franceză

* Trumpizarea României

* Și s-a dus coana Chirița la Paris, reîncarnată în George Simion

* Legăturile lui Simion cu magasfera exploatării mineralelor în Groenlanda. Oamenii lui Trump care-l susțin pe liderul AUR vizează minele românești

* De ce poartă Anca Alexandrescu flori în piept?

* Planul secret al lui Georgescu: „trezirea în conștiință” prin care va elimina democrația și va instaura dictatura „celui chemat”, a „unicului conducător”

* Pericolul Georgescu are ancore dincolo de Rusia: China comunistă! Risc major: aservirea țării noastre printr-un „Viktor Orban de România”

ALTE EDITORIALE:

– Advertisement –

Discursul lui Donald Trump la Consiliul Păcii (care tocmai s-a încheiat) a provocat stupefacție în studiourile  de televiziune franceze. Trump nu e un orator, se știe că nu era cazul să ne așteptăm la un discurs în sensul clasic al cuvântului.  Însă alocuțiunea președintelui american, de o calitate execrabilă, sub nivelul mării, a șocat pe toată lumea.

Într-o lume normală, lansarea unei instituții internaționale noi presupune un discurs puternic, fondator, care să rămână în istorie. La lansarea ONU, în 1945, președintele Harry Trumann a impresionat prin discursul său, care cerea o lume nouă, fondată pe pace.

Donald Trump, la lansarea instituției sale care vrea să concureze ONU, a pronunțat un speech grotesc, o rușine care și ea va rămâne în istorie.

„Melania a fost cât pe ce să-și rupă piciorul, noroc că s-a agățat de o balustradă, totul s-a terminat cu bine”

În bălmăjeala fără cap și coadă, în care a amestecat laudele de sine deșănțate (devenite clasice), vreo două vorbe despre Gaza, elogiul filmului întru gloria nevestei („știți că prietenele ei s-au dus să-l revadă, atât de tare le-a plăcut”), geniala idee a lui Marco Rubio de a redenumi „Trump” clădirea în care se aflau, prompterele de la ONU care nu funcționau, nici scara rulantă de altfel („Melania a fost cât pe ce să-și rupă piciorul, noroc că s-a agățat de o balustradă, totul s-a terminat cu bine”), funcția greșită a lui Nicușor Dan („prim-ministru” în loc de președinte), Iranul care o să vadă el în 10-15 zile ce pățește, invitații care sunt cei mai importanți din lume (cu o amenințare abia voalată față de cei care nu au venit, „dar nu le merge cu mine”), poveștile despre crizele lui conjugale („știți că nu e bine când într-un cuplu sunt amândoi vedete, dar e OK, în America toată lumea o adoră pe Prima Doamnă”), perplexitatea a fost totală.

– Advertisement –

Nu au lipsit din această tocăniță de discurs:

• „am bătut toate recordurile la vânzarea de bilete pentru Cupa Mondială de fotbal” (nici nu era greu, la World Cup 2026 vor fi 104 meciuri, față de 64 la precedentele 5 ediții și mai puține anterior);
• frustrarea nevindecabilă că n-a primit Premiul Nobel pentru Pace („Sunt bucuros să vă anunț ca Norvegia a acceptat să găzduiască o reuniune a Consiliului Păcii. Când am văzut nota, am crezut ca o să-mi decerneze Premiul Nobel. Mi-am zis: au înțeles, în sfârșit! Dar nu. În fine, nu-mi pasă de Premiul Nobel. Ce mă interesează e să salvez vieți”).

Bârfe de cârciumă

În fine, unul dintre momentele cele mai penibile a fost cel legat de președintele Paraguay-ului: „E un tânăr foarte frumos. E super să fii tânăr și frumos. Dar, mă rog, mie îmi plac femeile, nu bărbații tineri și frumoși”. Halucinant, pur și simplu.

Pomenesc în treacăt, între zecile de lingușeli și periaje dezgustătoare, țățismele de invidie pe care i le-a adresat lui Marco Rubio, care ar fi avut un succes colosal la Conferința de Securitate de la München: „Marco, vezi, să nu mai fii atât de bun, că zice lumea ca ești mai bun ca mine – și te dau afară!”. Sinistră glumă, dacă e o glumă.

– Advertisement –

Nici la Davos, discursul lui Trump n-a fost strălucit, dar fiindcă era vorba de Groenlanda, fondul a acoperit forma.

Nu a fost cazul la Washington: bârfa de cârciumă care s-a vrut discurs inaugural a generat atitudini exasperate pe care nu le-am văzut niciodată într-un studio de televiziune francez. Practic, Trump a început să fie tratat oficial ca un clovn sinistru.  În fața acestei realități, analiștii cei mai serioși au spus lucrurilor pe nume.

Un exemplu: France 24, canal internațional de informație continuă, imediat după discursul lui Trump.

„Ce figura mizerabilă de președinte!”

Jurnalista din platou, stupefiată, se adresează corespondentului France 24 la Washington: „Matthieu Mabin, ne așteptam la altceva… la precizări despre proiectul președintelui american, în special despre reconstrucția și pacea în Gaza! Însă  constatăm că nu a indicat nimic, că a plecat complet aiurea, în toate sensurile posibile. Împreună cu Gauthier Rybinski (comentator de politică externă, aflat în studio – n. red.) am văzut un om aflat într-o  dimensiune paralelă”.

Matthieu Mabin, ironic, sarcastic, stupefiat: „Asta, pentru ca voi nu vorbiți dialectul Trump; dar vă invit să veniți la Washington, o să vedeți că o să învățați, până la urmă, limba asta străină. Mă rog, mie mi-au trebuit vreo zece ani… Sigur, am asistat la o înmormântare – clasa întâi – a ceea ce fusese dialogul internațional. Aici s-a ajuns. E adevărat, Donald Trump a inventat o organizație după chipul și asemănarea lui, la fel cum a inventat și o comunicare pe măsură. Subiectul Gaza a fost abia menționat, în timp ce noi ne așteptam să fie subiectul central. Impresia generală pe care o dă acest discurs este că Donald Trump nu mai are niciun filtru între ceea ce le spune colaboratorilor în privat și ceea ce spune public. Aceasta este, până la urmă «metoda Trump»”.

Corespondentul de la France 24 a continuat, la fel de nedumerit: „Probabil, așa cum am văzut și la München, un efort ulterior va fi făcut de Marco Rubio sau Steve Witkoff, ale căror nume le-a pronunțat de mai multe ori în timpul alocuțiunii. Donald Trump n-are nicio treabă cu ce cred comentatorii despre stilul, conținutul, pertinența discursului său; de aceea a devenit absolut grotesc, astăzi, să iei notițe în scris despre ce spune președintele american. Și dacă vă întrebați de ce, e deoarece pentru el contează prea puțin cine se află în public. Nimeni, astăzi, niciun specialist nu scrie un text de discurs pentru Donald Trump. Poate doar cu excepția vreunui discurs prea tehnic, precum acela pe care va trebui să-l țină despre starea națiunii”.

Moderatoarea: „Sunteți de acord, Gauthier Rybinski? E adevărat că președintele american nu citește vreun discurs, nici vreo notă, schemă, ori altceva? Nimic structurat, nimic gândit, dimpotrivă: a plecat în toate direcțiile. Le-a cerut șefilor de stat și de guvern să se prezinte ridicându-se în picioare, ori miniștrilor de Externe… nu avansăm deloc, în fapt. Ne așteptam la un plan pentru Gaza, cel puțin, însă în afara miliardului de cotizație, bani despre care oricum nu știm cum vor fi cheltuiți… nimic”.

„Indonezianul, pakistanezul, kosovarul, românul, armeanul… toți oamenii aceștia surâd. Toți se bucură, surâd când li se spune «Ridicați-vă!»”

Liniște.

„Ați rămas fără voce”, continuă jurnalista.

Gauthier Rybinski: „Da… dacă trebuie să spunem cu sinceritate ce resimțim…”

Moderatoarea: „Atâta tevatură pentru atât de puține rezultate!”

Gauthier Rybinski: „Da, pentru atât de puțin… și, mai ales… Ce figura mizerabilă de președinte! Ce mă șochează pe mine, în exercițiul acesta, e, așa cum ați spus și dvs., caracterul complet dezarticulat și «la plesneală». De altfel, a și vorbit despre cum nu era un prompter la ONU, ca să ne spună în ce hal a ajuns ONU, cât e de depășită. Dar pe mine asistența e cea care mă șochează. Toți oamenii aceștia care… surâd. Toți! Indonezianul, pakistanezul, kosovarul, românul, armeanul… Vedeți, toți acești responsabili, care au fețe încântate, se bucură, surâd când li se spune «Ridicați-vă!» ca și cum ar fi la absolvirea unei universități sau la primirea unei medalii… «Ați fost formidabili, extraordinari» – și toți oamenii aceia surâd!!!

Avem Vietnamul, care e acolo. Putem să ne punem întrebarea: Vietnamul, totuși, care a purtat un război cu SUA, denunțând pe bună dreptate imperialismul american! De atunci și până în ziua de azi, probabil, imperialismul american a fost din ce în ce mai înfloritor. Și iată: Vietnamul e acolo! Surâde!!!”

(Tema e mai delicată – „imperialismul american” a însemnat deseori o îndiguire a comunismului, a dictaturilor de tot felul, dar în Franța a existat multă vreme, inclusiv sub conducerea lui De Gaulle, un anti-americanism fără egal în alte țări occidentale.)

„«Pacea trumpistă» nu este decât aservire. O aservire îngrozitoare pentru popoarele reprezentate la Consiliul Păcii”

Moderatoarea: „E, probabil, din cauza demonstrației de forță. Donald Trump este genul «sunteți cu mine sau împotriva mea». Într-adevăr, i-am văzut pe toți surâzând, însă nu știm cine e acolo din pragmatism, cine e din convingere, din adeziune, din teamă sau din șantaj”.

Gauthier Rybinski: „Aveți dreptate. Dar pragmatismul de care vorbiți face o națiune să  avanseze? Să fim serioși… Efectiv, există o ordine în lume care-i face pe unii trebuie să se plieze… Dar dacă toată lumea își pleacă spinarea, ajungem să-i dăm toți apă la moară lui Donald Trump, în modul său de a vedea lumea. Adică, la fel ca într-o clasă la școală, o clasă în care distribuim puncte, note… Nu mai vorbim că unii sunt foarte zeloși, cum e președintele FIFA, care a inventat un premiu pentru pace special pentru Trump. Toate acestea sunt chestiuni… mizerabile! Era în Franța o emisiune pentru copii, în care li se cerea acestora să cânte, iar la sfârșit erau lăudați. Exact asta se întâmplă aici, la Consiliul Păcii. Însă vă dați seama că toate acestea sunt serioase, că nu e o distracție: avem în față un om care pretinde că face ordine în lume – și care o spune deschis, de altfel. Și care spune: «Dacă nu sunteți de acord, atunci o să vă dau în cap cu taxe vamale, vă retrag toți banii, toate finanțările!»… Deci, da, aveți dreptate să spuneți: «Poate ca unii sunt strânși de gât ca să vină în Consiliul lui Trump». Însă să fim conștienți că «pacea trumpistă» nu este decât aservire. O aservire îngrozitoare pentru popoarele reprezentate acolo (la Consiliul Păcii – n. red.), și asta e teribil pentru cei prezenți. Nu mai vorbim de aservirile voluntare, ale țărilor care vin de bunăvoie să fie vasalizate complet, din pragmatism, cum spuneți dvs. Acest «pragmatism» presupune o renunțare de bunăvoie la o bucată de suveranitate sau de independență în favoarea exclusivă a lui Trump. Și asta se plătește. Prea scump! Acesta este aspectul care mi se pare dramatic: toți acești șefi de stat și de guvern care surâd plătind prețul acesta exorbitant. Dar, hai să zicem că sunt doar constrânși, asta ca să fim indulgenți”.

Va fi de acord Nicușor Dan să-i plătească lui Trump miliardul de dolari, la presiunea PSD?

Restul discuției – câteva minute – e purtată în jurul perspectivelor în Iran. Nu e prea relevantă despre ceea ce ne interesează: punctul de vedere occidental apropo de a fi sau a nu fi la masa Consiliului pentru Pace al lui Trump.

În fapt, ce se înțelege la sfârșitul discursului e că președintele SUA pretinde că pacifică lumea făcând afaceri.

Miliardul de dolari e de fapt o taxă de protecție, mai mult decât o taxă de participare. State sărace cum sunt Kosovo sau Albania au plătit din start.

La noi, PSD e cel care a înțeles foarte bine: dai un miliard și nu te întreabă America de sănătate. Mafioții își recunosc regulile între ei.

Probabil că curând România va trebui să plătească miliardul de dolari dacă vrea la următoarea ședință, întrucât abureala cu statutul de observator nu o să mai țină. Trump vrea bani, pe care să-i folosească așa cum vrea el – nu asistență, poliție, burse și tot ce a propus (decent și la obiect) Nicușor Dan.

Vom vedea dacă președintele României va fi de acord sau nu să-i plătească lui Trump miliardul de dolari, la presiunea PSD.

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI.Vă mulțumim!

CITIȚI ȘI:

* Aflată la shopping în Dubai, Anca Alexandrescu le-a cerut „patrioților” să se uite 3 ore la un ecran gol!

* Nehalita de Alexandreasca: 450.000 de euro de la AUR pentru o emisiune cu George Simion!

* La a șasea încercare, CCR a decis: legea pensiilor speciale e constituțională! Un PSD-ist a „trădat” la vot: 6-3 în loc de 5-4

* Judecătoarea „M-a sunat Lia” se pensionează la 51 de ani, cu cel puțin 5.500 de euro pe lună!

* Cine sunt cei 10 lideri PNL pe care vrea să-i schimbe Bolojan, dar se opune „tabăra Thuma”. Conform Statutului PNL, demiterea lor e obligatorie

* VIDEO. Primarul PSD din Galați susține angajarea amantelor în instituțiile publice! „Nu sunt aduse din Pakistan sau Congo. Sunt tot cetățeni români, au dreptul să muncească undeva”

* Viktor Orban e încolțit: stă tot mai prost în sondaje, iar Croația și Ucraina îi blochează accesul la petrolul rusesc

* Putin l-a otrăvit pe Navalnîi cu toxina broaştei-săgeată din Ecuador, după ce-l ratase cu Noviciok

* „Sarajevo Safari”: vânătorii de oameni din Bosnia anilor ’90. O româncă ar fi ucis mai mult de 10 localnici

EDITORIALE:

– Advertisement –

În 1910, Constantin Rădulescu-Motru făcea o radiografie a „sufletului neamului nostru” într-un discurs rămas în istorie, în care ne descrie atât de bine pe noi, românii. Recitindu-l, ai impresia că și l-a ales drept model pe Nicușor Dan, un adevărat exponent al românimii gregare, înapoiate și retrograde de la începutul secolului trecut.

Suntem un popor care nu s-a schimbat prea mult de atunci, deși am traversat războaie, dictaturi sângeroase și, în ultimii ani, un cert progres.

„Când un român stă la îndoială, fiți siguri că el nu stă pentru că are o convingere personală de apărat, ci fiindcă nu știe încă de partea cărui grup să se dea. Să meargă după cum bate vântul din dreapta sau după cum bate cel din stânga? Iată suprema lui neliniște. Pentru risipirea acestei neliniști, sforțarea Românului se îndreaptă în afară, ca să prindă cu urechea zvonul cel din urmă. Dar niciodată sforțarea nu merge înăuntru, spre forul conștiinței”, spunea C. Rădulescu-Motru într-o conferință la Atheneul Român.

Ca un bun român, președintele nostru nu stătea la îndoială pentru că-l omora propria conștiință („dacă mă duc la Consiliul păcii al lui Trump, îmi calc principiile”), ci pentru că nu știa încotro bate vântul. Noroc cu Conferința de securitate de la München: a aflat.

– Advertisement –

„Omul de caracter la români nu este acela care este consecvent cu sine însuși. Ci acela care n-a ieșit din cuvântul grupului, cel care a urmat întotdeauna clopotul turmei. Nu este vorba despre CUM sună clopotul, ci DACĂ sună. A sunat, ai fost prezent și ești român, atunci ești om de caracter”, scria în continuare filozoful, psihologul și academicianul Constantin Rădulescu-Motru.

Cert: mare om, mare caracter – președintele nostru! A sunat clopotul lui Trump, nu contează cum, cât de grobian și de grețos sună. Contează să fii prezent și, iată, Nicușor al nostru face dovada unui mare caracter.

Găsim și un diagnostic al societății noastre actuale în paginile scrise de Rădulescu-Motru: suntem încă o țară cu multe suflete gregare, cu mulți oameni fără personalitate proprie, care funcționează majoritar prin imitație și spirit de turmă. Așa se explică  succesul fulgurant al lui Georgescu pe rețelei sociale și propagarea în masă a narațiunilor naționaliste, înghițite pe nemestecate și repetate pe negândite de populația „suveranistă”.

– Advertisement –

Să vedem ce mai zice Rădulescu-Motru.

„Preocupat de ce vor zice alții, ușurelnic când are de luat hotărâri sub influența mulțimii, religios și naționalist de ochii altora și în genere cu privirea totdeauna ațintită la ce vor face alții, Românul pare a trăi mai mult cu o conștiință de grup decât cu o conștiință a sa personală. (…).

Românul are un suflet gregar și atâta tot. Prin suflet gregar, sociologia înțelege altceva decât un suflet solidar.

Solidaritatea este opera sacrificiului conștient, este ultima verigă în înălțarea conștientă a voinței, pe când gregarismul este o stare impusă de împrejurări și de tradiție.
Solidaritatea este ținta spre care se îndreaptă cultura; gregarismul poate fi anterior orișicărei culturi și unii sociologi pretind chiar că el este anterior culturii.

Unitatea sufletească care se stabilește între toți membrii societății prin gregarism este cu desăvârșire de altă natură decât cea care se stabilește prin solidaritate. Gregarismul se produce prin imitație, solidaritatea prin încordarea și stăpânirea de sine.

O societate cu suflet gregar nu opune imitației niciun obstacol; membrii ei având suflete puțin diferențiate, lasă drum liber imitației, și aceasta se întinde de la o margine la alta a țării; pe când o societate cu suflete diferențiate opune rezistență imitației, iar unitatea între membrii ei nu se poate obține decât prin sacrificiul voit al fiecărei persoane.

Gregarismul este o armonie a sufletelor dobândită pasiv, aproape mecanic. Solidaritatea este o armonie obținută prin lupta omului cu sine însuși, prin recunoașterea altora, după ce fiecare s-a construit pe sine.

Dar cu aceasta nu vrem să înțelegem că starea de gregarism este o stare plină de păcate, de care un popor ar trebui să se rușineze.„

Iată, deci, marea confuzie: progresiștii români, cei care cred în valoarea individului, în solidaritatea europeană (care a funcționat și adus prosperitate în Occident și la noi, îndepărtând în același timp războaiele de pe continent), au crezut că votează un om care le seamănă. Nicușor Dan nu e decât un spirit gregar, într-o societate în care gregarismul e încă la cote înalte. Atâta tot.

Prin decizia sa de a fi observator la Consiliul lui Trump, Nicușor Dan nu face decât să dea dovada mediocrității sale. Am fi sperat, poate, date fiind studiile sale strălucite, capacitățile sale de a rezolva probleme matematice complexe, că ar fi un spirit avansat, individualizat, o personalitate bine definită, în ciuda ambiguității sale evidente. 

Nimic, rien, nada. Principiile lui Nicușor Dan sunt ancorate probabil undeva în abstract; în real, el este doar un demn reprezentant al românilor neaoși, fără personalitate, care se dă după cum bate vântul. 

Mulțumim,  Constantin Rădulescu-Motru! Textul integral – aici.

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Doamna Viorica se înfoaie la presa franceză

* Trumpizarea României

* Copiii neglijați, abandonați și orfani ai României: o spirală de traume fără sfârșit

* Și s-a dus coana Chirița la Paris, reîncarnată în George Simion

* Legăturile lui Simion cu magasfera exploatării mineralelor în Groenlanda. Oamenii lui Trump care-l susțin pe liderul AUR vizează minele românești

* De ce poartă Anca Alexandrescu flori în piept?

* Lupta dacilor cu Soros

* Planul secret al lui Georgescu: „trezirea în conștiință” prin care va elimina democrația și va instaura dictatura „celui chemat”, a „unicului conducător”

* Pericolul Georgescu are ancore dincolo de Rusia: China comunistă! Risc major: aservirea țării noastre printr-un „Viktor Orban de România”

ALTE EDITORIALE:

– Advertisement –

Într-o postare pe rețelele sociale, doamna ex-prim-ministru Viorica Dăncilă cere cotidianului „Le Monde” să prezinte scuze pentru un articol despre confiscarea simbolului bluzei tradiționale românești de către extrema dreaptă „suveranistă”. Însă  nu și cotidianului „New York Times”, care a scris în aceiași termeni despre același subiect, pe 24 mai 2025.

„Este ABSOLUT JIGNITOR ca o publicație de prestigiu precum «Le Monde» să prezinte ia, port tradițional românesc, într-un context politizat și denaturat, sugerând că ar fi «confiscată» de un anumit curent politic. Ia este un simbol sacru al identității noastre, nu un instrument de divizare. În satele noastre, oamenii merg și astăzi la biserică sau la sărbători îmbrăcați în straie populare, nu pentru a transmite un mesaj politic, ci pentru a cinsti o moștenire pe care o iubesc”, scrie supărată doamna Dăncilă.

Doar că doamna Dăncilă nu a observat, probabil, că oamenii merg îmbrăcați astfel și la manifestațiile de extremă dreapta, la apelurile de susținere a liderilor naționaliști și extremiști și, mai ales, la comemorările legionare. Alea nu sunt contexte politizate și denaturate.

„Le Monde ar trebui să prezinte corect această realitate, nu să normalizeze ideea că ia ar fi un «simbol ideologic controversat». Aștept scuze publice adresate poporului român pentru ofensa adusă identității noastre. Este inacceptabil ca un reprezentant al presei franceze să denigreze simbolurile culturale ale României. Eu port cu mândrie ia românească și aștept ca respectul pentru cultura și tradițiile noastre să fie restabilit!”, încheie cu furie doamna ex-premier.

– Advertisement –

Cu siguranță, doamna Dăncilă nu a citit articolul, întrucât cotidianul francez omagiază ia românească, prezentată ca obiect de artă și patrimoniu, descriindu-i valorea recunoscută internațional, tehnica artizanală de confecționare, particularitățile, specificul regional și de unicat al fiecărei piese.

Ce spune, de fapt, articolul din „Le Monde”?

„Extrema dreapta a erijat în simbol naționalist această cămașă tradițională cu mâneci evazate și broderii colorate, redevenită obiect de mândrie culturală după Revoluția din 1989 în România”, subtitrează publicația franceză.

Autoarea precizează că în Franța ia românească a devenit un obiect de artă datorită celor care au purtat-o și promovat-o (Brigitte Bardot, Jane Birkin, respectiv Yves Saint Laurent, pictorul Henri Matisse etc.) și amintește înscrierea în Patrimoniul mondial UNESCO a iei românești și moldovenești ca element de identitate culturală.

– Advertisement –

Apoi, articolul precizează: „Totuși, de câțiva ani încoace, purtarea cu mândrie a iei devine problematică pentru o parte dintre români. În timp ce în Ucraina vecină bluza tradițională, vyshyvanka, este purtată ca un simbol cultural emblematic pentru a se diferenția de agresorul rus, echivalentul său românesc este astăzi asociat extremei drepte. Această mișcare politică, cotată cu 40% din intențiile de vot, a făcut din ie un obiect cu iz naționalist și identitar. Exuberanta eurodeputată de extremă dreapta Diana Șoșoacă o arborează practic la fiecare apariție publică”.

Ceva fals pâna aici? Nimic. Nici măcar istoric vorbind nu e o noutate: extrema dreaptă de pretutindeni, în toată istoria ei, și-a asociat portul veșmintelor tradiționale sensului lor politic: noi suntem cei care o să vă aducem întoarcerea la tradiții, noi suntem ăia autentici, noi suntem ăia care vrem să ne întoarcem la structurile sociale din trecut.

Și Hitler a reinventat costumul bavarez pentru a configura imaginea femeii ariene, nu? Și Hitler purta, în tinerețea sa, pantalonul scurt tradițional-bavarez din piele de cerb, pentru a-și afișa vederile politice. Deranjează analogia cu cușma lui Simion, cu chimirul purtat peste burta de extremist sau cu fotele Șoșoacăi? Probabil.

Articolul continuă citând câțiva români care și-au făcut o profesie din confecționarea și promovarea iei tradiționale românești și deplâng confiscarea acestui simbol de către mișcarea „suveranistă”: Andreea Tănăsescu, creatoarea platformei de referință pentru promovarea artizanatului românesc, și Erwin Kessler, directorul Muzeului Național de Artă al României.

Aceștia explică toată istoria artizanatului românesc legat de ie, specificitățile regionale, munca manuală în cadrul șezătorilor. Ei povestesc despre ziua internațională a iei (24 iunie – ziua de Sânziene), despre copiile chinezești sau ale marilor case de modă de lux etc. Singura afirmație referitoare la extrema dreaptă, făcută de autoarea articolului – jurnalista Marine Leduc –, este pasajul citat mai sus.

De ce-a sărit în sus doamna Dăncilă?

De ce înfierează Viorica Dăncilă presa franceză? O fi, probabil, pentru că nu vrea să fie asociată imaginea ei (“și eu port ia românească”) cu extrema dreaptă?

Păi, pozițiile dânsei miros a extremă dreapta! De exemplu, apelul de a fi votat George Simion în turul 2 al prezidențialelor din 2025, nu ia pe care o poartă din când în când (cunoscut fiind că doamna Dăncilă preferă ținutele Prada și broșele Chanel, alea cu logo-ul bătut în perle sau pietre prețioase).

Să fie vreo legătură între slugărnicia celebră a doamnei ex-prim-ministru față de Donald Trump, taman acum, când acesta desființează piloni ai libertății de exprimare care i se opun, precum Europa Liberă sau „Washington Post”? (Gen: vedeți, șefu’, că cei mai răi, cei care-i critică cel mai tare pe „ai noștri”, sunt ăștia de la Paris, șo pe ei!).

În toate vizitele sale în SUA, doamna prim-ministru și delegațiile sale s-au cazat și au luat masa doar la hotelurile Trump, împotriva oricărei etici (în perioada cât aceasta a fost prim-ministru, ianuarie 2018 – noiembrie 2019, președinte în exercițiu al SUA era Donald Trump).

Ne amintim și în ce hal și-a aliniat pozițiile după cele ale lui Trump (intenția de mutare a ambasadei de la Tel Aviv la Ierusalim), dar și cât de repede a fugit în China, anul trecut, să se pozeze cu dictatorii lumii, crezând probabil că Trump va fi acolo.

Vrea doamna Dăncilă să mai ațâțe spiritele pe la noi, amintindu-le fanilor ca trebuie să urască Franța și pe francezi? Probabil. Reacțiile furibunde de ură la adresa Franței, a Uniunii Europene, a francezilor și a președintelui Macron nu au întârziat să apară.

Însă nu știe doamna Dăncilă  că și presa americană a scris același lucru despre confiscarea portului popular de către extrema dreaptă, încă din mai anul trecut? Sau pentru ca sunt americani, nu se pune?

Iată ce ce scria „New York Times”, prin corespondentul său Andrew Higgins, într-un articol din 24 mai 2025: “Bluza tradițională, în centrul unei polemici politice în Europa de Est. În România, naționaliștii și-au apropriat o haină tradițională purtată la sate de către femei. Liberalii denunță o confiscare a unui bun comun, aparținând tuturor”.

După ce-i citează, la rândul său, pe Matisse, pe cântăreața Adele (care a purtat o ie românească), precum și casa Louis Vuitton (care a copiat-o), autorul proclamă: „Mai nou, bluza românească purtată de sătence a cucerit un public nou: politicienii naționaliști români, care se afișează în îmbrăcămintea folclorică drept simbol al atașamentului lor la națiune și tradiții”.

Articolul aduce informații relevante.

„Diana Șoșoacă, figura de vârf a extremei drepte, și-a făcut din ie un element central al imaginii sale politice. Rar apare îmbrăcată altfel.

George Simion, candidatul naționalist înfrânt în alegerile din 2025, o poartă regulat, la fel ca fanii săi.

Călin Georgescu, un ultranaționalist care a câștigat primul tur al unei alegeri prezidențiale anulate anul trecut, și-a axat campania pe video-uri TikTok în care se afișa, între altele, îmbrăcat în cămașă tradițională, călare pe un cal alb.

Pentru alegătorii liberali, s-a ajuns la un punct inacceptabil.

Naționaliștii români îi acuză adesea pe cei liberali de trădare a valorilor tradiționale, de a se supune Uniunii Europene, la care țara a aderat în 2007. Dar eforturile lor de  a face apel la tradiții nu a permis domnului Simion să câștige alegerile prezidențiale, acesta fiind bătut cu un scor clar de către primarul centrist al Bucureștiului, Nicușor Dan.”

În același spirit ca și „Le Monde”, articolul new-yorkez citează cetățeni români care declară ca le este din ce în ce mai greu să îmbrace o ie, din cauză ca vor fi asociați cu naționaliștii.

Alina Dumitru, responsabilă unei asociații bucureștene care ajută bolnavii cu HIV, declară ca i-ar plăcea să poarte ie, dar… „Ia a fost recuperată de extremiști și transformată în armă ideologică. Ea făcea parte din tradiția noastră, dar ei au făcut din ea un simbol naționalist, de excludere, rezervat persoanelor «pure și morale»”.

Daniel Stanciu, proprietarul unei mici întreprinderi formate din persoane de vârsta a treia de la sate, care confecționează ia tradițională, spune, din standul său de la Muzeul Satului: „Oamenii cred că sunt simpatizant al lui Simion din cauza a ceea ce vând. Însă această bluză ne aparține tuturor, nu numai lor”. Omul povestește cum a fost sunat de către o femeie care voia să-i facă o comandă, felicitându-l pentru că-l susține pe Simion. Când a aflat ca nu e cazul, femeia respectivă și-a anulat comanda.

Raluca Mihăilescu, studentă în psihologie, declară același lucru: naționaliștii au confiscat un simbol cultural care ne aparține tuturor.

Andreea Tănăsescu, intervievată și de cotidianul francez, le spune și americanilor același lucru.

Doina Isfahoni, etnolog la Muzeul Satului, „denunță cu vehemență ceea ce percepe ca tentative ale politicienilor de a instrumentaliza ia în scop electoral, subliniind ca aceștia poartă foarte des piese contrafăcute, produse pe bandă rulantă, în locul produselor artizanale, brodate de  mână. Vor să arate că ei reprezintă adevarata Românie, tradițiile sale, însă e doar pentru a înșela poporul”.

Nicoleta Uță, asistentă medicală la serviciul de ambulanță bucureștean, povestește despre cum a reușit să salveze un savoir-faire ancestral, cum e brodatul iei, în jurul unui grup de tineri care au învățat de la cei în vârstă.

Un citat al acesteia încheie articolul: „«Politicienii poartă falsuri și dau exemplul rău», referindu-se nu neapărat la chinezăriile contrafăcute, ci în general”.

Așteaptă doamna Dăncilă scuze și de la americani, de la prestigiosul „New York Times”, în numele poporului român?

Se simte tot așa de jignită?

Sau mai bine acceptă realitatea, că efectiv straiele tradiționale românești chiar au fost confiscate de extrema dreaptă?

Când doi îți zic că ești beat, te duci și te culci.

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Trumpizarea României

* Un șut în dosul suveranismului de duzină, un pas înainte către o Europă federală. Mario Draghi la Oviedo

* Copiii neglijați, abandonați și orfani ai României: o spirală de traume fără sfârșit

* Și s-a dus coana Chirița la Paris, reîncarnată în George Simion

* Legăturile lui Simion cu magasfera exploatării mineralelor în Groenlanda. Oamenii lui Trump care-l susțin pe liderul AUR vizează minele românești

* De ce poartă Anca Alexandrescu flori în piept?

* Lupta dacilor cu Soros

* Planul secret al lui Georgescu: „trezirea în conștiință” prin care va elimina democrația și va instaura dictatura „celui chemat”, a „unicului conducător”

* Pericolul Georgescu are ancore dincolo de Rusia: China comunistă! Risc major: aservirea țării noastre printr-un „Viktor Orban de România”

ALTE EDITORIALE:

– Advertisement –

În Franța, o largă reflecție asupra erorilor comise de progresiștii americani (erori care au favorizat accesul la putere al radicalismului trumpist) și a factorilor care amplifică votul pentru extrema dreapta franceză s-a soldat cu concluzii care ar trebui să ne îngrijoreze în România.

Umilirea sistematică a celor care au ieșit de pe băncile școlii fără multe cunoștințe și aptitudini (cei care sunt taxați la noi drept “analfabeți funcționali”) este citată ca fiind unul dintre vectorii cei mai puternici ai propagării radicalismului de tip trumpist sau lepenist (adepții lui Marine Le Pen).

Din considerente raționale (dacă nu din altele, de civilizație sau bun-simț), disprețul afișat public la adresa votanților lui Simion sau ai lui Georgescu ar trebui să înceteze, în ciuda furtunilor de insulte și injurii proferate de aceștia pe rețelele sociale.

Analiza, publicată de cotidianul Le Monde, nu aduce surprize notabile în ceea ce privește motivația principală pentru votul de extremă-dreapta: neglijarea până la dispreț a problemelor care preocupă alegătorii lui Trump, respectiv Le Pen (imigrație, declasare, precaritate, sentimente de injustiție față de diverse grupuri minoritare în societate).

Însă studiul punctează alte câteva aspecte care sunt interesante pentru noi, în România, din perspectiva avântului luat de “suveranism”.

1. Necunoașterea mecanismelor care generează respingerea de către electorii “suveraniști” a avizelor intelectualilor, experților, jurnaliștilor de investigație ori elitelor culturale, în favoarea unor specialiști de carton, văzuți ca niște zei.

– Advertisement –

2. Existența unei iraționalități care face ravagii, ale cărei origini trebuie căutate în furia socială împotriva clasei politice, căreia aceasta trebuie să-i răspundă  fără demagogie sau dispreț ( la capitolul acesta președintele Dan a fost impecabil pe 24 ianuarie).

3. Exacerbarea concurenței individuale în societate, care generează frustrări și impresia că “sunt bani doar pentru alții”.

4. Umilințele suferite de cei care ies din sistemul școlar cu lacune considerabile, fractura abisală dintre “fruntași” și “codași”, între cei cu diplome și cei fără. Conform studiului, descalificarea claselor populare pe motiv că “nu au școală” provoacă „o poziționare de ocolire a culturii, care se traduce printr-o neîncredere față de cei care sunt purtători de cultură, un anti-intelectualism pe care extrema dreaptă îl ține în priză”.

– Advertisement –

În Franța, supusă une duble dezinformări acerbe (pe de o parte – cea rusă; pe de alta – cea americană), problema e pusă cu atât mai mult cu cât reprezentanții MAGA nu se sfiesc să declare că țara e o țintă privilegiată.

În emisiunea „Complement d’enquête” a postului public France 2, difuzată pe 8 ianuarie, Steve Bannon – ideolog din nucleul dur al lui Donald Trump – a declarat răspicat și fără nicio jenă care le este obiectivul actualei Administrații americane: „Elementul care va ucide Uniunea Europeană va fi alegerea Marinei Le Pen și a Reuniunii Naționale în Franța”.

România este supusă unei dezinformări încă și mai masive, cea mai teribilă venind chiar din interiorul ei, de la “ai noștri”. Faptul că George Simion și cei 40 de AUR-ști s-au căznit să le furnizeze trumpiștilor gloanțe cu care să tragă în UE spune foarte multe: AUR a devenit un ciocan în mâna MAGA, gata să bată cuie în sicriul instituțiilor europene.

Pe rețelele sociale ale activiștilor pro-europeni din România se vede cu ochiul liber că, sub presiunea dezinformării interne, nervii cei mai solizi, bunăvoința ultimă, dorința de dialog civilizat ai multora sunt pe cale să cedeze.

Supuși fără încetare unor enorme fluxuri de insulte obscene,  respingerii oricărei argumentări logice, fake-news-urilor savant orchestrate și amplificate de algoritmi americani și chinezi, lipsiți de orice susținere din partea statului român (președinte, guvern, justiție, instituții al căror rol e să protejeze împotriva dezinformării), mulți adepți ai pro-europenismului, epuizați psihic de valuri de gunoi care se revarsă peste ei, încep să răspundă cu aceeași monedă.

Ceea ce constituie o mare eroare. Explicabilă (oameni suntem și nu poți încasa la infinit), comprehensibilă (nu ești de fier să rămâi impasibil când ți se toarnă la nesfârșit găleți cu noroi în cap), însă o greșeală, rațional vorbind. Un semnal de alarmă asupra acestei constatări empirice e necesar, înainte ca lucrurile să ia amploare.

În România poalelor în cap, asediată  de mahalagismul Șoșoacăi, de huliganismul lui Simion, de țățismele Ancăi Alexandrescu și de potopul de înjurături al fanilor acestora (anonimi dezinhibați, galvanizați de vulgaritatea care vine șiroaie din America trumpistă) ultimul lucru de care avem nevoie e ca adepții culturii europene să cadă în același puț.

Răspunzând insultelor cu insulte și înjurăturilor cu înjurături, efectul nu poate fi altul decât accelerarea trumpizării României. Altfel spus, punem umărul noi înșine la avansul contra-revoluției culturale și civilizaționale pe care o dorește Trump în Europa, care trece obligatoriu prin mahalagizarea generală a societății.

Extrema dreaptă nu poate câștiga fără submersiunea prealabilă a vocilor civilizate, care, conform modului de acțiune trumpist, trebuie acoperite de zoaie și de vacarm pentru a le face inaudibile.

Așa s-a întâmplat în America (amintiți-vă de doctrina „flood the zone” a lui Steve Bannon), așa se poate întâmpla și în România.

Există și o denumire pentru această strategie americană, teoretizată de politologii Henry Farell (profesor la Universitatea George Washington) și Abraham Neumann (doctor în științe politice la Berkeley): Enshittification.

Termenul, creat inițial pentru a descrie degradarea progresivă a rețelelor sociale, a fost transferat ulterior strategiei MAGA de sufocare a societății prin valuri de shit: promovarea  la foc continuu, via algoritmii rețelelor sociale americane, a conținutului provocator, violent, transgresiv, fals, insultant, a ultrajului și hărțuirii, a exceselor de orice fel. Este, de altfel, ceea ce explică imobilismul aparent al opoziției democrate, siderată, incapabilă să răspundă acestor transgresări ale oricărei urme de bun-simț.

Priviți-l, de pildă, pe George Simion la pupitrul Parlamentului, unde își face periodic numărul de discipol trumpist:  ba agită vreun bidon cu apă sălcie, ba vreo poză de femeie senzuală, ba o ploaie de insulte scârboase, consternante, la adresa adversarilor politici. Orice număr de circ care să transgreseze regulile de conduită în Parlament ori minima  decență, astfel încât să șocheze cât mai mult, să provoace încremenire.

Scopul urmărit e dublu: mai întâi, ca mârlănia să ajungă pe rețelele de transmisie, să se propage, să se amplifice, să înece totul în mocirlă. Flood the zone, astfel încât adevărul să nu mai fie lizibil, iar cea mai măruntă  tentativă de civilizație, orice umbră de normalitate in dezbatere să fie sufocate de shit.

Apoi, Simion mai are un motiv strict personal să se desfășoare astfel: să-i atragă atenția lui Trump – sunt ca tine, șefu’, acu’ mă  lansez și în imobiliare cu partidu’ la Uașintăn!

Există, dacă ați observat, o corelație clară între conflictele lui Trump cu Europa și învârtoșările lui Simion la adresa „globaliștilor”: când președintele american e în conflict cu UE, Simion o înjură prompt pe Ursula von der Leyen. Când Trump e furios că Marine Le Pen nu poate candida, Simion îl spurcă pe Macron. Când Danemarca nu vrea să-i cedeze Groenlanda lui Trump, taman atunci Simion taie torturi și insultă danezii. Iar când Trump îl laudă pe Viktor Orban, Simion declară cu patos și entuziasm că Orban e conducătorul întregii Europe, chit că-și enervează aliații polonezi din ECR (Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni, din care AUR face parte).

În toate țările ex-comuniste, unde, din nefericire, politețea socială nu e încă obligatorie și unde bălegar politic se găsește din belșug la orice colț de rețea socială, riscul e același.

În Polonia, partidul KKP (Confederația Coroanei Poloneze) al lui Grzegorz Braun, individ care îngrozește prin violența verbală și fizică, tocmai ce iese din marginalizare, fiind cotat cu 8-10% din intențiile de vot, ca efect al inundării eficace cu shit a societății poloneze.

Nu trebuie, deci, în niciun caz ca vocile active pro-europene din România să cadă în capcana emoțională care le este întinsă, emițând la rândul lor insulte, înjurături la adresa “suveraniștilor” români. Oricât de exasperați și de epuizați ar fi.

N-ar face decât să contribuie la amplificarea înshitificării, adăugând cu mâna lor o porție în ventilatorul care împroașcă deja întreaga societate românească. Bonus: ascensiunea AUR la pupitrele puterii, concomitent cu slăbirea Uniunii Europene. Cu atât mai mult cu cât intenția americană e deja oficială și asumată, nici mai mult nici mai puțin decât prin însuși ambasadorul Statelor Unite la UE:

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Un șut în dosul suveranismului de duzină, un pas înainte către o Europă federală. Mario Draghi la Oviedo

* Copiii neglijați, abandonați și orfani ai României: o spirală de traume fără sfârșit

* Kirkizeala generală. Pe când o dezbatere normală și în România?

* Și s-a dus coana Chirița la Paris, reîncarnată în George Simion

* Legăturile lui Simion cu magasfera exploatării mineralelor în Groenlanda. Oamenii lui Trump care-l susțin pe liderul AUR vizează minele românești

* De ce poartă Anca Alexandrescu flori în piept?

* Lupta dacilor cu Soros

* Planul secret al lui Georgescu: „trezirea în conștiință” prin care va elimina democrația și va instaura dictatura „celui chemat”, a „unicului conducător”

* Pericolul Georgescu are ancore dincolo de Rusia: China comunistă! Risc major: aservirea țării noastre printr-un „Viktor Orban de România”

ALTE EDITORIALE:

– Advertisement –

Într-un discurs ținut la National War College pe 7 noiembrie, Pete Hegseth, secretarul nou-numitului Departament de Război al SUA, anunță trecerea Pentagonului și a industriei americane de armament în format de război. În viziunea acestuia, Statele Unite se află în preziua unui șoc militar masiv. Hegseth face apel la industria de armament americană să producă la viteză maximă. Un revers pentru izolaționiștii români ai lui Simion / Georgescu / Șoșoacă / Alexandrescu, care încă strigă de pe toate gardurile că România nu trebuie să cheltuie niciun ban pentru a se înarma.

Discursul lui Pete Hegseth (45 de ani), pe care-l analizăm în ceea ce urmează, a surprins pe toată lumea. Pentru prima oară de la instalarea la putere a MAGA-ioților lui Donald Trump (79 de ani), avem de-a face cu un discurs substanțial, tehnic, inteligent și diplomatic, în stilul tradițional al Pentagonului. Și mai ales unificator: secretarul de război Hegseth nu atacă în niciun moment angajații Pentagonului, nici funcționarii, industriașii sau militarii americani, ci doar procedurile de funcționare interne.

O ruptură radicală față de discursurile polarizante, aruncătoare cu noroi, tipice ecosistemului MAGA, care încep întotdeauna prin desemnarea și linșarea adversarilor.

Schimbarea de ton este absolut flagrantă, foarte departe de ridicolul prestației sale din 30 septembrie, de la Quantico, din fața a sute de generali și amirali ai armatei americane. În locul diatribelor obișnuite despre “pericolului” diversității, echității, incluziunii și al generalilor prea grași și bărboși, Pete Hegseth a ținut un discurs de om de stat, în sensul clasic al cuvântului.

– Advertisement –

Prezentând o reformă a procedurilor de achiziții de armament cerută de ani de zile de furnizorii americani de echipamente militare, omul lui Trump a primit ulterior o serie de aprecieri.

E prima oară când un înalt reprezentant din „galaxia Trump” se manifestă normal: fără circ, fără puneri în scenă scandaloase ori fraze șocante, cu care ne-a obișnuit MAGA-sfera; mai e de lucru la elocvență, dar e deja o schimbare enormă. Atât de mare, încât nu poți să nu te întrebi: ce l-a apucat? L-a lovit strechea sau ce?

Contrastul e și mai mare în raport cu președintele Trump, comandatul șef al forțelor armate, care continuă să-și pună poalele-n cap, certându-se ca la piață cu foști susținători.

– Advertisement –

Merită, deci, să trecem în revistă conținutul discursului lui Pete Hegseth, rostit recent în fața industriașilor americani din domeniul apărării, a unor membri ai Congresului și ai Armatei.

VIDEO: Discursul integral al lui Pete Hegseth

Hegseth începe, surprinzător, printr-un citat din Donald Rumsfeld, unul dintre predecesorii săi, care a ocupat aceeași funcție între 2001-2007 sub președintele George W. Bush (fiul).

Rumsfeld este un personaj disprețuit și detestat în sfera MAGA; și totuși, Hegseth își începe discursul citând un pasaj întreg din acesta: în septembrie 2001, Rumsfeld spunea că unul dintre cei mai serioși adversari ai Statelor Unite nu este nici URSS, nici China, nici vreo altă dictatură, ci birocrația Pentagonului. Modernizarea acestuia este, în accepțiunea lui Hegseth, o urgență capitală, așa cum era pentru predecesorul său acum aproape un sfert de secol.

Cultura instalată în interiorul Pentagonului este retrogradă, susține în continuare Hegseth. El spune că Rumsfeld, în ciuda clarviziunii și a voinței sale, n-a reușit s-o schimbe din cauza războaielor cărora a trebuit să le facă față.

Să nu-ți vină să crezi ce auzi: în loc să-l scufunde pe Rumsfeld, îl scuză diplomatic, furnizând o explicație logică pe deasupra!

Partea următoare a discursului său este cea mai interesantă.

„Scopul discursului meu nu este să arăt cu degetul persoane, întreprinderi sau agenți. Mulți dintre dvs. ați realizat o muncă importantă, patriotică, în slujba națiunii noastre, timp de ani întregi, chiar decenii. Aș vrea să vă privesc drept în ochi, dragi compatrioți, și să vă spun cât sunteți de importanți. Voi sunteți cei care veți determina dacă ne vom ține sau nu promisiunile către luptătorii noștri, dacă vom câștiga sau nu războiul care urmează. Ori voi – întreprinderile, industriile, baza noastră industrială și de apărare – vă țineți promisiunile, ori vom eșua cu toții. Este pur și simplu o chestiune de viață și de moarte. (…) Obiectivul nostru este simplu: transformarea ansamblului sistemelor de achiziții, astfel încât acesta să funcționeze în timp de război; accelerarea desfășurării capacităților noastre și concentrarea pe rezultate. Obiectivul nostru este să construim, să reconstruim arsenalul (militar al – n. red.) libertății noastre”, spune Hegseth.

Nimic deci din retorica sa obișnuită, aceea cu „înarmarea creștinilor pentru a apăra și extinde noua creștinătate”, nici despre „cangrena woke” sau alte bazaconii cu care secretarul Departamentului de Război își pigmentează discursurile.

În locul acestora, o imensă luciditate: „Trăim vremurile anului 1939. Ori, în cel mai bun caz, un moment 1981. Un moment de urgență absolută. Inamicii noștri se unesc între ei, amenințările se intensifică. Le simt și eu, cum le simțiți și dvs.”

E momentul-cheie al discursului, pasajul cel mai important, cel al iminenței unui conflict armat.

”Dacă dorim să prevenim și să evităm războiul – ceea ce ne dorim cu toții –, trebuie să ne pregătim de acum. Adversarii noștri nu stau cu brațele încrucișate. Ei acționează rapid, dezvoltă și testează capacități noi, într-un ritm care trebuie să ne dea de gândit, nouă, tuturor americanilor, mai ales celor care lucrează la Pentagon sau în industria apărării. Ambițiile și intențiile lor sunt pline de îndrăzneală. Acțiunile lor ne spun multe și, ca să fim sinceri, noi am fost câteodată prea lenți în reacțiile noastre”.

O aluzie clară la Rusia lui Vladimir Putin, care experimentează și lansează în serie vectori de arme nucleare – Poseidon, Oreșnik, Burevestnik.

Iată, deci, cum însuși omul lui Trump, echivalentul ministrului Apărării de la noi, cel care are în subordine 3,5 milioane de oameni și un buget de 800 de miliarde de dolari, spune cuvânt cu cuvânt ceea ce repetă de atâta timp responsabilii Uniunii Europene.

Ce au de spus acum George Simion, Dana Iovanovici-Șoșoacă, Anca Alexandrescu și mai ales Călin Georgescu, propovăduitorii “înțelepciunii rusești” și ai “pacifismului” lui Putin cel inofensiv? E util sau nu să se înarmeze România în fața amenințării rusești?

Revenind la mesajul din 7 noiembrie al secretarului Hegseth: după un omagiu adus președintelui Trump (mult mai puțin lingușitor și pupincurist, precizând doar că acesta a semnat patru decrete vizând stimularea inovației și simplificarea procedurilor de achiziție a echipamentelor militare), conținutul discursului devine tehnic.

Planul global de reformare a sistemului de achiziții al Pentagonului este detaliat:

• suprimarea unor agenții;
• plasarea altora direct sub comandamentul de achiziții al Pentagonului;
• deschiderea pieței către întreprinderile inovatoare care încă n-au avut acces la licitații;
• prioritate pentru companiile capabile să furnizeze volume importante în timp scurt.

Am ales să nu intrăm în detalii, care nu sunt relevante pentru cititorii români.

Un singur aspect este interesant pentru noi, din restul discursului: Hegseth s-a angajat ferm să colaboreze cu Congresul pentru a realiza această reformă, propunând și detaliind două proiecte de lege.

Aflăm din presa americană că președinții Comisiilor forțelor armate din Senat (Roger Wilker) și Camera Reprezentanților (Mike Rogers), ambii republicani, au primit foarte bine propunerile lui Hegseth. O lege nouă, integrând propunerile de reformă ale acestuia, ar putea fi votată chiar înainte de sfârșitul anului.

Și companiile de armament americane au salutat proiectul de reformă al lui Hegseth. Câțiva reprezentanți ai industriei aerospațiale au răsuflat chiar ușurați, declarând că sunt măsuri de bun-simț, așteptate de foarte multă vreme.

Cu atât mai mult, întrebarea rămâne: ce l-a pocnit în freza dată cu gel pe ferchezuitul Hegseth?

Cu siguranță, confruntat cu realitatea mediului în care evoluează (militari de grad înalt, elitele Pentagonului și ale industriei de armament), acesta a înțeles că funcția nu e suficientă pentru a fi ascultat și respectat.

După fiasco-ul răsunător de la Quantico, în care atât el, cât și Trump s-au făcut de râs încasând tăcerea militarilor, absența oricăror aplauze și uraganul de critici, Hegseth a înțeles că trebuie să adopte cultura mediului din care face parte. Altfel spus, să lase baltă prestația de show de prost gust, tipic MAGA, și să intre în rândul lumii civilizate.

Este, în mod sistematic, cazul extremiștilor care practică scandalul ori excesul verbal ca mijloace de comunicare.

Giorgia Meloni, devenită prim-ministru, a adoptat cu succes cultura de comunicare european-bruxelleză, pentru a obține validare în UE, lăsând în urmă discursurile de tip mussolinian.

Cât despre George Simion, dacă va mai fi vreodată invitat la vreo televiziune franceză, e de așteptat să vedem o altă prestație, după catastrofa comunicațională din primăvară.

În anumite medii politice, realitatea se impune delirului și ești obligat să intri în acord cu aceasta, altfel dispari sau devii nefrecventabil.

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Un șut în dosul suveranismului de duzină, un pas înainte către o Europă federală. Mario Draghi la Oviedo

* Copiii neglijați, abandonați și orfani ai României: o spirală de traume fără sfârșit

* Criza politică din Franța pe înțelesul tuturor

* Și s-a dus coana Chirița la Paris, reîncarnată în George Simion

* Legăturile lui Simion cu magasfera exploatării mineralelor în Groenlanda. Oamenii lui Trump care-l susțin pe liderul AUR vizează minele românești

* De ce poartă Anca Alexandrescu flori în piept?

* Lupta dacilor cu Soros

* Planul secret al lui Georgescu: „trezirea în conștiință” prin care va elimina democrația și va instaura dictatura „celui chemat”, a „unicului conducător”

* Pericolul Georgescu are ancore dincolo de Rusia: China comunistă! Risc major: aservirea țării noastre printr-un „Viktor Orban de România”

– Advertisement –

În timp ce în România avem timpanele sparte de vacarmul populist, de vociferările naționaliste și de strigătele de ură față de UE, care „ne fură resursele și ne transformă în sclavi” – iartă-le, Doamne, prostia, că nu știu ce spun! –, în Europa se înmulțesc vocile ce susțin necesitatea unei și mai mari integrări europene, pentru a face față confruntărilor geopolitice actuale.

Visul unei Europe federale, al unei adevărate democrații parlamentare transnaționale, cu un președinte european ales prin sufragiu universal, în urma unei singure dezbateri la nivel european, a unei singure campanii electorale transnaționale și cu un rezultat unic (în locul celor 27 actuale) e încă îndepărtat. Însă ideea unei federalizări parțiale în interiorul Uniunii (a acelor state care doresc accelerarea deciziilor, pe anumite domenii precise) capătă contur.

Dacă această nouă organizare va avea succes în viitorul apropiat, e foarte probabil să vedem acea Europă cu două viteze, în care state occidentale dezvoltate (cu o democrație solidă, tehnologii avansate și întreprinderi  puternice) vor lua decizii între  ele, lăsând în urmă țările recalcitrante, care frânează sistematic luarea deciziilor, să se descurce și să facă ele cum vor.

Numai la ultimul Consiliu European, UE a fost nevoită să se exprime fără consens: din cauza Ungariei pe tema Ucraina, din cauza Belgiei pentru activele rusești înghețate, fără a mai vorbi de blocajele pe temele competitivității sau ale Pactului verde.

– Advertisement –

Mario Draghi, fost președinte al Băncii Centrale Europene (2011-2019), fost prim-ministru italian (2021-2022), autorul Raportului asupra competitivității europene din 2023, propune o federalizare pragmatică și tematică, pentru a surmonta lentoarea instituțiilor europene.

De la Oviedo, unde i-a fost înmânat Premiul “Princesa de Asturias” –  conferit de fundația cu același nume a Casei Regale spaniole –, Mario Draghi a pledat pentru „o coaliție a statelor voluntare”, pentru tratarea rapidă a problemelor strategice, ieșind astfel din mecanismelor lente ale tratatelor UE și din spirala veto-urilor care blochează luarea deciziilor.

Un Consiliu European extraordinar e prevăzut pentru a dezbate și decide în aceste sens. Data a fost fixată pentru 26 februarie 2026, în prezența lui Draghi și a lui Enrico Letta, autorul Raportului pentru piața unică remis Comisiei Europene în 2024.

– Advertisement –

Mai jos, redăm discursul integral al lui Mario Draghi, rostit la Oviedo vineri, 24 octombrie 2025, despre federalismul pragmatic necesar deblocării Uniunii Europene.

Îl publicăm în întregime nu numai pentru calitatea și valoarea lui explicativă, dar mai ales pentru a reaminti că instrumentul de lucru al politicianului este discursul politic pronunțat de la o tribună înaltă.

Pentru că prestanța și calibrul unui om politic sunt date de valoarea intelectuală a discursurilor în care-și prezintă ideile și proiectele, nu de filmulețele de pe TikTok sau frazele înscrise pe fond roz pe Facebook (ca să nu mai vorbim de prestațiile generale deplorabile ale lui Simion ori Șoșoacă la tribuna Parlamentului român, adevărate vomitive).

Discursul este cel care rămâne, ani de zile după încheierea unui mandat politic, nu live-urile din dormitor sau din mașină.

Drept dovadă, ne amintim și astăzi de discursul lui Charles de Gaule în Algeria, al lui J. F. Kennedy la Berlin sau al lui Dominique de Villepin la ONU, împotriva războiului din Irak.

Discursul lui Mario Draghi de la Oviedo

„Majestate, altețe regale, excelențele voastre, distinși premiați, doamnelor și domnilor,

Este o imensă onoare pentru mine să primesc acest premiu. Îl accept nu numai cu gratitudine, dar și cu un profund simț al răspunderii dat de întregul meu parcurs profesional.

Cariera mea în serviciul public italian a debutat prin negocierile asupra Tratatului de la Maastricht.

De atunci, construirea Europei a fost în centrul tuturor misiunilor mele, atât la nivel național – ca șef al Trezoreriei italiene și apoi ca președinte al Consiliului de Miniștri –, cât și la nivel european, ca șef al Băncii Centrale Europene.

Or, astăzi, din tot ce-mi amintesc să fi traversat, perspectivele Europei nu au fost niciodată atât de dificile. Aproape toate principiile pe care se întemeiază Uniunea sunt puse sub semnul întrebării.

Ne-am construit prosperitatea pe deschidere și multilateralism; astăzi ne confruntăm cu protecționism și acțiuni unilaterale.

Am crezut că diplomația poate fi fundamentul securității noastre; astăzi asistăm la revenirea puterii militare ca mijloc de afirmare a intereselor.

Am promis să deschidem calea în ceea ce privește responsabilitatea climatică; astăzi, ceilalți se retrag, lăsându-ne pe noi să suportăm costurile din ce în ce mai mari.

Lumea care ne înconjoară s-a schimbat radical. Iar Europei îi este greu să răspundă.

Toate acestea ne obligă să ne punem o întrebare crucială: de ce nu reușim să ne schimbăm?

Se spune adesea că Europa se întărește cu fiecare criză. Însă ce nivel de gravitate trebuie să aibă o criză pentru ca liderii noștri să-și unească în sfârșit forțele și să găsească voința comună de a acționa?

După marea criză financiară și criza datoriei suverane, Banca Centrală Europeană, datorită mandatului său european, a evoluat către o instituție mult mai federală; uniunea bancară a fost astfel lansată.

Însă de atunci, provocările cărora trebuie să le facem față au devenit din ce în ce mai complexe și necesită, începând de astăzi, o acțiune comună din partea statelor membre.

Acestea se referă la domenii ca apărarea, securitatea energetică și tehnologiile de vârf, care necesită partajarea investițiilor la nivel continental. Și, în anumite domenii, ca apărarea sau politica externă, e necesar un grad mai ridicat de legitimitate democratică.

Or, de mai mulți ani, modul nostru de guvernanță nu s-a schimbat.

Astăzi, confederația noastră europeană nu mai este în măsură să răspundă acestor nevoi. A acționa fiecare la nivel național nu mai este suficient pentru a gestiona eficient imensele provocări cu care ne confruntăm. Și chiar dacă vrem să transferăm mai multe puteri Europei, acest model nu ne oferă legitimitatea democratică pentru a o face.

Ceea ce ne oprește nu este vreo constrângere de ordin juridic legată de tratatele europene. Constrângerea cea mai profundă vine faptul că, în noul context al lumii în care trăim, noi nu am construit un mandat comun, aprobat de cetățenii noștri, pentru ceea ce noi, europenii, vrem să facem împreună.

Iată de ce viitorul Europei nu poate fi decât o cale către federalism. Aceasta nu mai e o chestiune de dorință, ci de necesitate.

Însă, oricât ar fi de dorit o federație europeană, aceasta ar necesita condiții politice care nu sunt reunite astăzi. Iar provocările cărora trebuie să le facem față sunt prea urgente pentru a aștepta ca aceste condiții să se realizeze.

Un singur drum posibil există – cel al unui nou federalism pragmatic. Un federalism bazat pe câteva domenii-cheie, flexibil și capabil să se protejeze și să acționeze în afara mecanismelor prea lente ale procesului decizional al Uniunii.

Acesta ar fi construit plecând de la o «coaliție de voluntari» în jurul unor interese strategice comune, pentru că nimic nu obligă ca toate ca țările să avanseze în același ritm.

Să ne imaginăm:

• țări dotate cu sectoare tehnologice puternice, care se pun de acord între ele asupra unui regim comun, permițând întreprinderilor lor să se dezvolte rapid;
• națiuni susținute de industrii de apărare avansate, care-și unesc eforturile în materie de cercetare și dezvoltare și finanțează piețe comune;
• lideri industriali care co-investesc în sectoare critice precum cel al semi-conductorilor sau în infrastructuri de rețea care reduc costurile energetice.

Acest federalism pragmatic ar permite celor cu ambiții mari să acționeze cu rapiditatea, amplitudinea și intensitatea celorlalte puteri mondiale, dând chiar un elan democratic nou Uniunii Europene.

Adeziunea la federalismul pragmatic presupune ca guvernele naționale să obțină susținerea democratică pe obiectivele comune specifice, suscitând astfel o construcție pe linie ascendentă a unui obiectiv comun altor țări – și nu o impunere pe linie descendentă.

Toți cei care doresc să adere o pot face, în timp ce aceia care caută doar să blocheze progresul celorlalți nu vor mai putea s-o facă.

Pe scurt, aceasta oferă o viziune de încredere în Europa, o viziune în care mulți cetățeni pot începe să creadă din nou.

O Europă în care tinerii să-și vadă viitorul.

O Europă care refuză să fie călcată în picioare.

O Europă care acționează nu prin teama de declin, ci din mândria de ceea ce poate  să clădească.

Este viziunea pe care o propunem, pentru că vrem ca Europa să se reînnoiască.

Și sunt convins ca putem reuși.

Vă mulțumesc.”

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Copiii neglijați, abandonați și orfani ai României: o spirală de traume fără sfârșit

* Criza politică din Franța pe înțelesul tuturor

* Kirkizeala generală. Pe când o dezbatere normală și în România?

* Și s-a dus coana Chirița la Paris, reîncarnată în George Simion

* Legăturile lui Simion cu magasfera exploatării mineralelor în Groenlanda. Oamenii lui Trump care-l susțin pe liderul AUR vizează minele românești

* De ce poartă Anca Alexandrescu flori în piept?

* Lupta dacilor cu Soros

* Planul secret al lui Georgescu: „trezirea în conștiință” prin care va elimina democrația și va instaura dictatura „celui chemat”, a „unicului conducător”

* Pericolul Georgescu are ancore dincolo de Rusia: China comunistă! Risc major: aservirea țării noastre printr-un „Viktor Orban de România”

– Advertisement –

E stupefiantă ușurința cu care nostalgicii perioadei comuniste, în special georgiștii, uită mizeria, sărăcia atroce în care trăiau copiii României înainte de 1989. Câți își mai amintesc de oribilele orfelinate comuniste în care părinții își depuneau copiii pentru că nu aveau cu ce-i hrăni, de centrele pentru copii “irecuperabili” în care erau  aruncați să moară copiii “diagnosticați” cu handicap? 

Niciunul dintre cei care țipă astăzi împotriva Occidentului “decadent” nu-și amintește că Uniunea Europeană a fost cea care i-a salvat pe acești copii, obligând autoritățile române să iasă din indiferență. UE a condiționat aderarea României de îmbunătățirea condițiilor de viață din orfelinate și ulterior de încetarea controversatelor adopții internaționale (care transformaseră țara noastră într-un uriaș supermarket de comercializat copii sărmani).

Vizionând, după 35 de ani, numeroasele filme făcute în 1990, la descoperirea cumplitelor leagăne, case de copii și centre pentru copiii cu dizabilități (umilitor numiți “irecuperabili” și tratați mai rău ca niște animale), te întrebi retrospectiv cum a fost posibil ca orfelinatele acestea să existe. Imaginile sunt azi încă și mai insuportabile decât atunci: copii diformi, cu corpuri scheletice din cauza malnutriției, obligați să crească în paturi umede din care nu ieșeau mai niciodată, în propriile excremente, legănându-se singuri, frenetic, ca să umple vidul numit viață, fără să li se vorbească vreodată, fără să aibă nimic al lor, nici măcar o privire a vreunui semen.

Dacă era atât de bine în comunism, când duduiau, chipurile, uzinele țării, când toată lumea avea o locuință și un loc de muncă, cum se face atunci că orfanii țării, rași în cap ca niște pușcăriași, trăiau și mureau într-un regim carceral, ca la Auschwitz, în indiferența generală?

– Advertisement –

Cum să regreți vremurile în care peste 120.000 de copii români își așteptau moartea în dormitoare pestilențiale, suferind de foame și de frig, stingându-se pe capete fără să-i pese cuiva?

Iată cum arăta o casă de copii în 1990 (când  acestea au îngrozit lumea întreagă, generând valuri de ajutor), pentru cei care nu știu sau nu mai vor să știe!

Ce fel de nație suntem noi, ce “popor ales de Dumnezeu”, dacă am putut lăsa, fie chiar și în dictatură, pe copiii nimănui să moară de malnutriție, de boli tratabile, de lipsa oricărei afecțiuni sau mângâieri, atât de necesare în primii ani de viață?

– Advertisement –

Singurii care s-au interesat de traiul acestor copii și care au încercat să le îmbunătățească viața au fost străinii. Occidentul “decadent”. ONG-urile “globaliste” și “sorosiste”. Uniunea Europeană, șocată să descopere că pe „bătrânul continent” mureau copii din lipsă de îngrijiri elementare și mai ales din lipsa de atenție, de contact uman, de afecțiune.

Pedopsihiatrii Europei, în frunte cu celebrul Boris Cyrulnik, au descoperit – urmare a cinismului și neglijenței din orfelinatele comuniste – că bebelușii care nu primesc afecțiune, dragoste, atenție încetează să mai plângă (pentru că nimeni nu vine atunci când plâng) și se lasă singuri să moară. Sordid progres științific care se datorează României ceaușiste!

Pediatrul canadian Jean-François Chicoine, care a fost în România post-decembristă pentru a îngriji acești copii, dar a îngrijit și în Quebec sute de copii adoptați din România, a declarat că în viața lui n-a văzut copii mai maltratați, mai epuizați, mai traumatizați decât cei din orfelinatele comuniste. “România e un model științific pentru a înțelege efectele neglijenței și ale relelor tratamente aplicate copiilor”, susține acesta.

Au deci de ce să fie “mândri“ toți nostalgicii georgiști ai României comuniste, în frunte cu idolul lor!

E de remarcat că străinii se interesează mai mult decât noi, inclusiv astăzi, de evoluția celor care pe care i-au scos din infern: ce au devenit “orfanii lui Ceaușescu” (cei care au supraviețuit, adoptați sau neadoptați) și ai anilor care au urmat, cum au reușit să-și facă un rost, cum și-au depășit traumele, dacă și le-au depășit – toate acestea sunt întrebări și subiecte prezente în periodicele de actualități.

Bibliotecile universităților occidentale, arhivele digitalizate și redacțiile diverselor mass-media sunt pline până la refuz de studii, teze, reportaje, doctorate, statistici, referate pentru a înțelege cum a fost posibil și ce efecte a avut drama acestor copii asupra societății românești și occidentale (pentru familiile care au adoptat copii români).

Asta, în timp ce noi ne străduim încă să ascundem sub preș această imensă rușine.

Anii care au urmat căderii comunismului n-au pus capăt dramei copiilor români defavorizați, orfani sau abandonați în grija statului din cauza sărăciei. E ca un blestem pentru copiii sărmani ai României: oricum ar evolua societatea, fie și în bine, nimic nu rupe lanțul copilăriilor chinuite, al familiilor deșirate din cauza lipsurilor.

Fenomenul „copiilor străzii”, copleșitor în perioada de tumult socio-economic a anilor ’90, vi-l amintiți? Acei copii lăsați în voia sorții, să-și caute singuri cu ce să se hrănească sau unde să doarmă, cărora nici statul, nici familiile nu le-au arătat altceva decât neputință ori indiferență.

Fenomenul adopțiilor controversate – unele reușite, bineînțeles, altele traficate contracost – l-a uitat cineva? Copiii vânduți de părinți pentru un pumn de dolari, cu complicitatea autorităților române corupte și ale puternicelor lobby-uri pro-adopție occidentale. Se întâmpla imediat după ’89 și a durat ani. Mafia adopțiilor era constituită din rețele paralele, care la rândul lor erau constituite din directori de orfelinate, polițiști, avocați, medici și asistente, funcționari  publici care și-au umplut buzunarele din traficul de copii necăjiți, trimițând spre adopție copii cu părinți în viață, falsificând dosare, adesea fără semnătura sau acordul părinților.

Un număr aproximativ de 30.000 de copii au fost dați spre adopție în primii zece ani de la căderea comunismului, dintre care jumătate cu acte false. Majoritatea acestora își caută astăzi părinții  pentru a-și înțelege istoria personală și a-și defini propria identitate.

Cine i-a uitat pe baroneasa Emma Nicholson, pe Günter Verheugen, pe reprezentanții Uniunii Europene care au făcut imposibilul ca să stopeze business-ul autorităților române cu lobby-urile atotputernice care, toate împreună, transformaseră România într-o piață de exportat copii sărmani? Și de data aceasta, tot Uniunea Europeană a făcut ordine acolo unde trebuia să facă Ion Iliescu, Adrian Năstase și clasa politică post-decembristă.

UE a respins presiunea infernală a unor politicieni americani ori europeni, opunându-se acestora, impunând statului român să poarte grija copiilor abandonați, plătind sume grele pentru a forma asistenți sociali, îngrijitori, pentru a renova și utila cămine.

Sistemul orfelinatelor comuniste a fost abrogat prin lege în 1997, înlocuit (în teorie, mai greu în practică) cu familii de substituție, cu instituții de dimensiuni mai mici și mai adaptate vârstelor copiilor, cu personal instruit și calificat datorită fondurilor europene de preadeziune. Însă rămășițe  ale practicilor din perioada comunistă au rămas până astăzi, în ciuda angajamentelor succesive ale autorităților (ultima promisiune fiind aceea de a închide definitiv, până în 2024, ultimele orfelinate comuniste).

În ianuarie 2025, într-un orfelinat din județul Mureș, încă mai erau copii de 3-7 ani încuiați în camere, nesupravegheați, bolnavi de varicelă, neîngrijiți și hrăniți cu alimente perimate.

Pomenesc doar în treacăt de obiceiurile tipic românești, care nu au murit, acelea de a fura din banii, hrana sau medicamentele destinate copiilor fără părinți. Peste 100 de anchete penale au fost deschise începând cu 2010 pentru infracțiunea de corupție în centrele românești de protecție a copilului. Acestea sunt fie furt direct din fondurile Direcțiilor județene de protecție a copilului, fie furturi din banii alocațiilor copiilor cu dizabilități, fie contracte supraevaluate contra mită, fie adopții contracost, angajări pe pile, abuzurile mergând până la trafic de minori.

Cel mai cunoscut hoț care “a furat  de la copii” e Liviu Dragnea, care-și plătea colaboratorii PSD din fondurile destinate Protecției copilului Teleorman. Însă cine le-a uitat pe educatoarele care furau dulciurile și hrana copiilor, ori din cornul cu lapte? Ori pe fostul primar care a furat banii de alocații pentru campania electorală? Și câte altele…

Ca și cum toate acestea nu ar fi de ajuns, drama fără sfârșit a copiilor necăjiți din România continuă sub altă formă: din cauza migrației economice, care și ea produce orfani, abandonați de familii. Fenomenul e binecunoscut în Occident: dacă înainte de ‘89 mulți părinți își plasau copiii în case de copii din cauza sărăciei, azi la fel de mulți îi lasă în orfelinatele din grija statului ca să plece la muncă în străinătate.

În filmul făcut de France 2 (televiziunea publică franceză) despre consecințele exodului economic românesc asupra copiilor rămași fără părinți, întregul spectru al suferințelor copilăriei este pus sub lupă.

Sunt copiii lăsați în grija bunicilor, copii care, fiind prea mici când părinții au plecat la muncă, nu au pur și simplu amintiri cu aceștia, care nu sunt decât voci la telefon.

Copii care trăiesc în orfelinate decente, abandonați la naștere  de mame plecate la muncă în Europa, ori uitați de părinții care nu i-au  mai vizitat de 8-9-10 ani de zile.

Să nu uităm sinuciderile infantile, dintre care cazul cutremurător al lui Răzvan-Iliuță, care s-a spânzurat la trei săptămâni după ce mama lui a plecat să muncească în Italia.

Presa românească a relatat despre 10 cazuri de sinucideri ale unor copii și adolescenți ai căror părinți au plecat să câștige bani în alte țări.

Astăzi, mai bine de jumătate de milion de copii (536.000, conform unui studiu efectuat de organizația Salvați Copiii) au cel puțin un părinte plecat la muncă în străinătate.

N-am înțeles niciodată de ce acești părinți nu-și iau copiii cu ei, în condițiile în care în Uniunea Europeană regruparea familială este încurajată, iar copiii expatriaților români care muncesc în UE beneficiază de aceleași drepturi – ajutoare sociale, îngrijiri, școlaritate etc. – precum cei născuți în țara de adopție. Oare ce-o fi în capul lor, de preferă să trăiască departe de copiii lor, fragilizându-i din cauza absenței, provocându-le traume psihologice, când i-ar putea avea aproape?!

Ți se întâmplă adesea, când călătorești în Europa, să vezi – pe ariile de popas de pe autostrăzi – părinți însoțiți de copii, în drum spre România. Părinți care vorbesc românește, copii care se joacă între ei vorbind franțuzește, englezește, nemțește.

Ai zice că cei care-și lasă copiii acasă o fac ca să fie siguri că se întorc ori pentru a le fi lor mai ușor în Occident. E mai simplu să muncești între români, să trăiești între români decât să spargi pereți de sticlă înscriindu-ți copilul la o școală în Occident. Ești obligat, când copilul tău merge la școală într-o altă țară, să te pliezi pe stilul de viață al țării respective: de la modul de a vorbi, la ritmul, stilul și cutumele Occidentului, ceea ce pentru mulți români reprezintă un mare obstacol.

Oricum ar fi, același studiu, efectuat de organizația Salvați Copiii, arată că la nivelul întregii țări, 55,1% din copiii români vor să plece din România și să se instaleze în străinătate, odată deveniți adulți.

Întrebarea e pusă și copiiilor din reportajul France 2: dintre toți, unul singur dorește să rămână în România.

E probabil normal: dacă e bine acolo pentru mama și tata, va fi bine, cu siguranță, și pentru ei. E un adevăr pe care mulți părinți nu l-au înțeles, condamnându-și copiii să sufere.

Suntem deja la o doua generație de copii lăsați în țară. Odată deveniți adulți, copiii care au suferit de absența părinților fac exact același lucru propriilor copii. Coșmarul copilăriilor chinuite din România pare fără sfârșit.

Bineînțeles, copiii care se bucură de o viață normală în România, crescuți cu atenție de părinți, nu sunt subiectul acestui articol. Vorbim doar de cei excluși ori de copiii cu mare risc de excluziune, care încă trăiesc sub povara sărăciei și a neglijenței. Foarte numeroși.

O să știm că avem o țară normală atunci când toți copiii care au supraviețuit orfelinatelor groazei vor fi despăgubiți de statul român, indiferent cât timp va trebui să treacă pentru asta. Atunci când o să știm exact numărul copiilor-fantomă care au murit uitați de toți și îngropați cine știe pe unde (despre 15.000 există deja date). Când n-o să mai avem atâtea cazuri de copii și bătrâni maltratați de cei care sunt plătiți să-i îngrijească și când n-o să mai găsim peste tot animale abandonate. E mult de muncă până atunci.

Iar “suveraniștii” noștri, gata să înghită orice teorie de complot, care pretind că nimic din toate acestea n-ar fi existat (că ar fi “invenții” ca să ne umilească pe noi, “poporul român curat”), prea ocupați să blameze copiii ucrainieni (care, cred ei, ar primi  mai mult ajutor decât cei români), ar fi cazul să privească adevărul în față.

Oricât ar trăi unii într-o realitate paralelă, în care românii nici n-ar fi făcut vreun holocaust pe timp de război, nici nu și-ar fi lăsat orfanii să piară pe timp de dictatură, nici nu și-ar fi vândut din copii după căderea comunismului, faptele rămân, incontestabile, gravate în istoria noastră, cu consecințe care se succed în lanț.

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Criza politică din Franța pe înțelesul tuturor

* Kirkizeala generală. Pe când o dezbatere normală și în România?

* Și s-a dus coana Chirița la Paris, reîncarnată în George Simion

* Legăturile lui Simion cu magasfera exploatării mineralelor în Groenlanda. Oamenii lui Trump care-l susțin pe liderul AUR vizează minele românești

* Ce ne așteaptă în „colonia franceză”. Câteva predicții

* De ce poartă Anca Alexandrescu flori în piept?

* Lupta dacilor cu Soros

* Planul secret al lui Georgescu: „trezirea în conștiință” prin care va elimina democrația și va instaura dictatura „celui chemat”, a „unicului conducător”

* Pericolul Georgescu are ancore dincolo de Rusia: China comunistă! Risc major: aservirea țării noastre printr-un „Viktor Orban de România”

– Advertisement –

Situația din Franța este interesantă de observat pentru publicul român din perspectiva stării finanțelor publice, dar și a instabilității politice create de lipsa unei majorități parlamentare.

În Republică franceză, partide cu orientări și interese divergente nu reușesc, de mai bine de un an, să formeze o coaliție de guvernare și să dea țării un buget.

Analizând situația Franței, putem privi sub un alt unghi eforturile președintelui Nicușor Dan și ale premierului Ilie Bolojan de a  menține coaliția actuală din Parlamentul României, așa strâmbă cum e ea.

Criza din Franța este de origine strict politică: faptul ca nu există o majoritate stabilă în Parlament (l’Assemblée Générale) face ca țara să fie guvernată doar datorită inerției instituțiilor.

Francezii nu au cultura compromisului politic între partide ori pe cea a coalițiilor de guvernare. Acolo unde în țări ca Germania sau Belgia compromisul între partide constituie baza guvernării, în Franța, partidele politice sunt într-o continuă și acerbă confruntare. A ceda în cea mai mică măsură asupra unui punct de program (cum ar fi, de exemplu, reforma pensiilor) înseamnă, automat, pierderea electoratului propriu și implicit a scaunului de deputat.

Șefii diverselor partide care formează soclul republican (non-extremiste) au interese personale: fiecare dorește ca partidul său să acceadă la putere în detrimentul celorlalte, deși niciunul nu are majoritatea necesară. Aceleași personaje au interese de imagine, în vederea alegerilor prezidențiale din 2027, în plus față de orgolii legate de rangul în viitorul guvern.

– Advertisement –

Un exemplu: Bruno Retailleau, ministrul de Interne (demisionar), nu-l vrea la ministerul Apărării pe colegul de partid Bruno Le Maire, pe care nu-l suportă. Vexat că nu a fost informat în prealabil de numirea acestuia, a rupt înțelegerea îndelung negociată de prim-ministrul Sébastien Lecornu, obligându-l pe acesta din urmă să-și prezinte demisia, pentru că a eșuat în formarea unui guvern de coaliție.

Certurile interminabile pe programe de guvernare – „ba nu, că programul nostru e mai bun!” – și incapacitatea de a ceda parțial pentru binele comun țin Franța în impas de atâta vreme.

Cei care-i vor postul lui Macron după viitoarele alegeri, centriști din tabăra președintelui, nu ezită să-i înfingă un cuțit în spate: foștii prim-miniștri macroniști Gabriel Attal și Edouard Philippe, scoși din anonimat și numiți în funcție de Emmanuel Macron, se desolidarizează public de acesta, criticându-l deschis (ceea ce-i poate costa, electoratul francez detestă lipsa de loialitate).

– Advertisement –

Spre sfârșitul mandatului, toți președinții francezi, fără nicio excepție (nici măcar pentru generalul De Gaulle), se confruntă inevitabil cu o respingere colosală din partea opiniei publice: francezul e greu de mulțumit, niciodată satisfăcut de politicienii săi, întodeauna gata de manifestație.

Așadar, un peisaj politic foarte asemănător celui românesc (orgoliile, sabotarea celorlalți, picioarele pe sub masă), cu diferența ca în România avem totuși o coaliție care guvernează. Cu “aranjamentele”  de rigoare și cu aberația “rotativei guvernamentale” la pachet (concept imposibil, nici măcar imaginabil în democrația franceză).

Extrema dreaptă franceză, cu Marine Le Pen in frunte, și extrema stângă a lui Jean Luc Mélenchon – personaje la fel de detestabile, ambele pro-ruse – speră ca impasul politic să-l oblige pe Emmanuel Macron să demisioneze. Partidul Marinei Le Pen, finanțat oficial de Rusia lui Vladimir Putin vprin intermediul unei bănci rusești, speră să facă un serviciu creditorului de la Moscova eliminând cel mai puternic susținător european al Ucrainei, Emmanuel Macron. Puțin probabil ca acest lucru să se întâmple, în ciuda presiunii infernale a partidelor extremiste, dată fiind personalitatea președintelui francez. În plus, nu există procedură de destituire a unui președinte în exercițiu, nici vreun eveniment care ar justifica demisia acestuia (de exemplu: o boală care l-ar împiedica să-și exercite funcția).

În România, procedura de suspendare a președintelui, deja exersată și aplicată, reprezintă un instrument luat în calcul cu siguranță de extremiștii noștri în slujba Moscovei. Vedem cu ochiul liber că Nicușor Dan se teme de această posibilitate, din ocheadele făcute înspre legionaroizii și integriștii ortodocși de la noi.

Revenind la Franța: nu asistăm la o criză socială, în ciuda manifestațiilor care au avut loc. Numărul manifestanților pare enorm în raport cu ce vedem la protestele în România, însă e nevoie de peste un milion de francezi în stradă pentru a pune presiune pe autorități (de zece ori mai mult decât necesarul în România, număr care nu a fost atins nici măcar de AUR sau de fanaticii georgiști după anularea alegerilor).

Contrar aparențelor, nu asistăm nici la o criză economică, chiar dacă Franța nu are un buget: instituțiile funcționează normal, Constituția franceză prevede că, în lipsa unui buget, cel din anul precedent devine automat bugetul adoptat în anul în curs.

Apartenența la UE și la moneda comună euro este protectoare în caz de criză: Franța beneficiază, ca toate țările UE (ca și România), de reputația vecinilor stabili europeni și a pieței comune europene.

În ciuda unei scăderi a Bursei pariziene după anunțul demisiei premierului Sebastien Lecornu, totul a reintrat în normal. Ne putem aștepta la o nouă scădere în cazul în care criza politică se adâncește, adică dacă partidele politice nu ajung la un compromis, iar președintele Emanuel Macron va dizolva (din nou) Parlamentul.

Disoluția parlamentară e un act riscant și incert: nu se știe ce partide vor vota francezii, cărora li s-a făcut lehamite de politicieni. La precedenta disoluție, partidele centrist-macroniste au fost sancționate de electorat: francezii l-au pedepsit astfel pe președintele francez pentru gestul său, diminuându-i puterea de decizie, în favoarea Parlamentului.

Analizând graficul care urmează – componența Parlamentului francez înainte și după dizolvarea sa –, îți piere cheful de alegeri anticipate în România.

Ceea ce i se reproșează adesea președintelui francez este explozia datoriei externe. Extrema dreaptă și cea stângă îl numesc pe Emmanuel Macron, în mod mincinos, „Monsieur Mille Milliard de dette” („Domnul 1000 miliarde datorie”). În realitate, un calcul economic elementar, cu date statistice oficiale, demonstrează faptul că președintele care a îndatorat cel mai mult Franța a fost Nicolas Sarkozy.

 

Sarkozy a împrumutat mult, cu dobânzi ridicate. În perioada Macron, în ciuda pandemiei de Covid-19 și a războiului din Ucraina, Franța se împrumută cu dobânzi negative. Curbele datoriei post-Covid sunt chiar descendente.

 

În perioada Covid, datoria externă a Franței a crescut întrucât francezii au stat acasă doi ani, pe banii statului. Cei care au putut munci în tele-muncă au făcut-o, ceilalți nu. Statul a garantat împrumuturile tuturor întreprinderilor, de la întreprinderi mari, mici și mijlocii la spitale private, restaurante, magazine etc. Toți întreprinzătorii privați au contractat împrumuturi garantate de stat, însă puțini le-au și rambursat: în mare majoritate s-au declarat în faliment, ca să nu le mai plătească. Statul francez e cel care a plătit datoriile acestora la bănci.

Emmanuel Macron a făcut o eroare de apreciere: din dorința de a-și proteja la maximum conaționalii, n-a anticipat comportamentul întreprinzătorului francez lambda. Francezii au uitat deja cât datorează statului și președintelui Macron din perioada pandemiei: binele se uită rapid, răul niciodată. E probabil omenește.

Însă publicul francez, ca urmare a crizei politice actuale, înțelege în sfârșit greutatea economică a datoriei externe, pe care a ignorat-o până acum. E una din puținele consecințe pozitive ale haosului din țară.

Președintele Macron a făcut cu siguranță o eroare politică dizolvând Parlamentul în vara anului trecut (rezultatele alegerilor anticipate o dovedește), rămâne de văzut dacă o va face din nou în zilele următoare. E puțin probabil să procedeze astfel: poate numi un prim-ministru de stânga ori de dreapta (din afara taberei sale) și coabita cu acesta.

Evoluția ultimelor evenimente (după criza nervoasă a lui Bruno Retailleau și circul dreptei) lasă impresia că un prim-ministru de stânga va fi numit rapid, în schimbul înghețării temporare a reformei pensiilor. O reformă macronistă care prevedea creșterea vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani, niciodată digerată de sindicate și de electoratul care votează la stânga.

DE ACEEAȘI AUTOARE:

* Kirkizeala generală. Pe când o dezbatere normală și în România?

* Și s-a dus coana Chirița la Paris, reîncarnată în George Simion

* Legăturile lui Simion cu magasfera exploatării mineralelor în Groenlanda. Oamenii lui Trump care-l susțin pe liderul AUR vizează minele românești

* Cum ar fi arătat România dacă George Simion ar fi câștigat alegerile. Exemplul polonez

* Ce ne așteaptă în „colonia franceză”. Câteva predicții

* De ce poartă Anca Alexandrescu flori în piept?

* Lupta dacilor cu Soros

* Planul secret al lui Georgescu: „trezirea în conștiință” prin care va elimina democrația și va instaura dictatura „celui chemat”, a „unicului conducător”

* Pericolul Georgescu are ancore dincolo de Rusia: China comunistă! Risc major: aservirea țării noastre printr-un „Viktor Orban de România”

– Advertisement –