N-am nimic cu el. Dacă ar fi după mine şi după cei care îl angajează pe banii statului, Raed Arafat poate ieşi la pensie din funcţie. Ba chiar poate fi şeful serviciilor de urgenţă ori secretar de stat la orice minister, ministru sau prim-ministru, pe viaţă.
Dar nu despre asta-i vorba. Ci despre ceea ce se numeşte în termeni insipizi „eficienţa cheltuirii banului public”. Prin urmare, în fond şi la urma urmei, este banul plătit de români prin taxe şi impozite cheltuit cum se cuvine cu instituţii conduse de Raed Arafat?
Asta-i întrebarea! Iar răspunsul este simplu: dacă statul pe care noi îl finanţăm, adică îl angajăm în serviciul nostru, dacă acest stat ne întoarce investiţia sub formă de profesionalism maxim, atunci putem spune că omul din fruntea funcţionarilor îşi merită şi funcţia, şi banii, pe ce termen convin „părţile”. Ca în orice contract.
Revenim, având în vedere „obiectul contractului” dintre noi şi Raed Arafat; este, aşadar, el în măsură să ne răspundă cu maxim profesionalism?
La început, a fost cu vârf şi îndesat. Dar pe măsură ce timpul a trecut, n-a mai fost.
Lipsa de profesionalism a celui care este privit încă precum un zeu se măsoară în rateurile de la intervenţiile de urgenţă, dar mai ales în victimele acestor rateuri – vieţi care ar fi putut fi salvate, dacă oamenii lui Raed Arafat ar fi acţionat ca la carte.
Au fost multe exemple de cazuri în care sistemul lui Raed Arafat a dat chix. Apuseni, Siutghiol, Colectiv.
Nu e normal ca un întreg guvern să pice după Colectiv, iar un singur membru din acel guvern să rămână: Raed Arafat. Culmea, mai vinovat decât toţi ceilalţi miniştri din cabinetul Ponta pentru cele 64 de vieţi pierdute în noaptea de 30 octombrie 2015. Ei bine, toţi au plecat din funcţie, Raed Arafat a rămas.
Asta spune multe nu doar despre el, ci şi despre noi. Inclusiv despre toţi cei care am cerut demisia Guvernului Ponta şi n-am scos o vorbă despre rămânerea în funcţie a lui Raed Arafat, de parcă era trimisul Domnului pe Pământ. Cum ne-am putut „arde” cu o astfel de situaţie?
Evident, nu Arafat însuşi a participat la operaţiunile de intervenţie. Dar dacă subalternii săi nu şi-au făcut treaba înseamnă că el însuşi nu şi-a făcut-o. Aşa e peste tot în lume, în orice domeniu. Nu performezi, pleci şi laşi echipa pe mâna altuia mai bun.
În fotbal, de exemplu, e o modă deja ca antrenorii să plătească prin demisie pentru rezultatele proaste ale jucătorilor. Investitorii nu plătesc un conducător de oşti ca el să prăbuşească investiţia prin meciuri pierdute. Contractul dintre patron şi antrenor spune că, dacă echipa merge prost, antrenorul pleacă.
Aşa e şi cu contractul dintre noi (plătitorii taxelor şi impozitelor) şi Raed Arafat (angajatul nostru, pe banii noştri, viraţi la stat sub formă de taxe şi impozite).
Filmul apărut abia acum, după 4 ani de la Colectiv, arată haosul primului echipaj de intervenţie în noaptea tragediei. Şi implicit vinovăţia lui Raed Arafat însuşi.
Este o dovadă de prostie imensă să spui: „Dar ce, are Arafat vreo vină că angajaţii lui nu şi-au făcut treaba?”. Există încă semeni de-ai noştri cu buletin de român care pot gândi în halul ăsta de rudimentar.
Dar nu ei contează, ci cei cu răspundere. În special, cei cu funcţii politice, care l-au pus mereu pe Raed Arafat în funcţii de înaltă demnitate şi responsabilitate, exclusiv dintr-un singur motiv: imaginea.
Arafat a fost asociat multă vreme cu un erou. Faptul că a pus pe roate, acum mulţi ani, prin Mureş parcă, un serviciu de urgenţă botezat SMURD, a fost pentru mulţi o garanţie suficientă că „omul a făcut ceva”. De acolo a început totul şi nimeni nu-şi mai pune acum întrebarea cât de bun e Arafat pentru ce face.
Da, a făcut lucruri bune, dar câţi nu au făcut şi nu au ajuns să fie stăpâni peste ministere şi bugete imense? Mulţi oameni au merite infinit mai mari decât Arafat, dar nu au vrut sau nu au ştiut să îşi „vândă” la fel de bine imaginea. Ori pur şi simplu nu i-a interesat să lucreze la stat.
Iar postura sa de salvator de vieţi a ajuns la inimile multora. Politicienii care l-au desemnat apoi pe Arafat în diverse funcţii şi meniri publice n-au făcut decât să se „lipească” de imaginea sa.
Doar Traian Băsescu a avut curajul, pe când era preşedinte, să-şi asume pe faţă conflictul cu cel care era, pe atunci, o frână a reformelor din sistemul sanitar. Dar şi pe Băsescu l-a costat la imagine că i-a spus pe faţă lui Raed Arafat ce rău reprezintă el pentru sistem, pentru procesul de eficientizare a aparatului public. Şi vedem acum că a avut dreptate. Din păcate, nu-i mai ajută cu nimic pe cei care şi-au pierdut persoane dragi în tragedii precum Colectiv.
Sub Raed Arafat, există azi o singură garanţie: că vor muri mereu oameni nevinovaţi din vina sistemului pe care îl păstoreşte. Este ceea ce cunoscătorii managementului numesc „atingerea nivelului maxim de competenţă”.
Pur şi simplu, când un om stă oricât şi oricum într-o funcţie, nu mai are de ce să schimbe ce nu funcţionează bine sub el. Nimeni nu-l trage la răspundere, iar el nu are de ce să-şi facă griji, pentru că ştie că este intangibil.
Vedem acum, când apar pe piaţă imaginile cu haosul de la intervenţia de la Colectiv, unde a ajuns răul făcut oamenilor de „managementul Raed Arafat”. Un rău ambalat în bine.
Pe de o parte, salvează vieţi, că asta e menirea pompierilor şi de asta îi plătim de la buget (deşi există multe ţări în care oamenii fac voluntar munca de pompier în folosul comunităţii, gratis adică). Pe de alta, ia vieţi prin felul prost în care sistemul e condus. În condiţii de profesionalism, astfel de vieţi ar fi putut fi salvate. Or, aşa ceva nu e de acceptat nicăieri în lume.
În România însă, mulţi români sunt şi acum de acord ca Raed Arafat să rămână în funcţie. Ce ar răspunde ei, dacă i-ai întreba: „Sunteţi de acord să fie tot el conducătorul, chiar dacă vă spune cineva că sigur că vor muri oameni nevinovaţi?”. Iar ei ar spune: „Nu e de vină domnu Arafat. Da, el e cel mai bun, nu credem că mor oameni din vina lui”.
Din păcate, asta e sursa puterii lui Raed Arafat: prostia umană, dublată de imaginea „eroului” şi de banii pe care el îi vehiculează ca şef de mari bugete publice. Conexiunile lui Arafat cu cei care îl ţin imun faţă de pierderea funcţiei sunt puternice. Ajung inclusiv în serviciile secrete, în televiziuni, în partide.
Să sperăm că nu şi în justiţie, deşi nu mai e sigur nici asta. Cu oameni ca Lia Savonea ajunşi până la vârful justiţiei, cu Adina Florea, Gheorghe Stan şi multe clone ale acestora, justiţia este ea însăşi atinsă de „virusul Arafat”.
Adevărul e că Raed Arafat a devenit prea puternic. Mai puternic decât de imaginăm. Periculos de puternic. Într-atât de puternic încât poate alege, în numele nostru, între viaţă şi moarte. Este un fel de Dumnezeu. Sau Allah.