Cazul „Gheorghe Ursu” ne-a spulberat și ultima iluzie: Justiția română e în colaps, pentru că – din punct de vedere moral – România e în colaps. România lui Iohannis e țara lucrului prost făcut, țara țoapelor politice și a jafului generalizat, cu statul pe post de pungaș-șef, de tâlhar la drumul mare. Dacă n-am fi agățați de UE și de NATO, ne-am prăbuși în haos, ne-am dezintegra, n-am mai exista pe hartă. Nici nu merităm să existăm, cu așa lipsă de demnitate și chiar de umanitate în aplicarea justiției!
Cei 1+3 judecători care au dat sentințe de achitare în cazul securiștilor ce au gestionat torturarea și lichidarea inginerului Gheorghe Ursu nu sunt oameni, sunt fiare. Sunt încă tineri, dar în curând vor avea pensii speciale.
Cei 1+3 judecători – două doamne și doi domni – nu s-au limitat să-i achite pe cei doi securiști (pensionari speciali și ei!) sfidând orice logică a justiției, ei au simțit nevoia să ne spună că Gheorghe Ursu n-a prea fost disident, de fapt n-a fost deloc, dimpotrivă, s-a cam aflat în grațiile regimului! Ale regimului care l-a urmărit peste tot, l-a ascultat și în dormitor, i-a furat agenda în care-și ținea jurnalul, l-a anchetat, amenințat, șantajat, terorizat, arestat, bătut, omorât.
Motivarea judecătoarei de la Curtea de Apel București, deloc contrazisă de cei trei judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție (nicio opinie separată, nimic): „Gheorghe Ursu nu a fost un opozant pe faţă al regimului comunist şi al conducătorului Partidului Comunist. (…) Opoziţia victimei față de regimul comunist a fost nesemnificativă, venind şi din partea unei persoane care anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim. (…) Ca cetățean al Republicii Socialiste România, a beneficiat de o libertate deplină, că a călătorit în mai multe țări din Europa, încă din anul 1974 (citat din Tudor Postelnicu, șeful Securității în 1985, când a fost omorât Gheorghe Ursu – n. red.). (…) Curtea apreciază că nu opiniile personale ale victimei Ursu Gheorghe Emil despre conducerea de stat și de partid și politica partidului comunist sau consemnările sale denigratoare, jignitoare la adresa conducătorului statului au generat anchetarea sa în continuare și de organele de Securitate, acțiunile intreprinse de lucrătorii de Securitate nefiind, în mod evident, de răzbunare”.
Rețineți expresia folosită de doamna judecătoare: „consemnările sale denigratoare, jignitoare la adresa conducătorului statului”! Exact limbajul magistraților din vremea lui Ceaușescu, care, conform Constituției comuniste, „răspundeau în fața Partidului”! Exact limbajul securiștilor care l-au anchetat și omorât pe Gheorghe Ursu! Parcă n-a existat o revoluție (dar chiar a existat?!), parcă nu l-am fi împușcat pe Ceaușescu (oare noi l-am împușcat?!), parcă n-ar fi trecut 38 de ani de la asasinarea inginerului-disident!
Dar să mergem la fapte, să nu ne împiedicăm de vorbe. Doamna judecătoare trage concluzia că Gheorghe Ursu n-a fost disident, ci privilegiat al sistemului pentru că „a călătorit în mai multe țări din Europa”, așadar era să lăsat să plece din țară. Mai multă documentare în legătură cu metodele PCR și ale Securității ar fi ajutat onorata instanță să afle că însuși Ceaușescu le dăduse ordin „lucrătorilor din aparatul de securitate” să-i lasă pe disidenți să plece în Occident (cazul Paul Goma este un exemplu), afirmând textual: „câinele turbat să latre în afara gardului, nu în curtea mea!”.
Magistratul vremurilor noastre trage concluzii ticăloase în legătură cu regimul dictatorial al lui Ceaușescu: „Politica statului român la acea dată nu era de reprimare prin violență a forțelor de opoziție față de regimul politic și conducătorul statului”.
Să mai dăm un citat din Ceaușescu, la o întâlnire de lucru cu „organele de securitate”: „Trebuie loviţi, propriu-zis, fără cruţare. Aceasta ca măsură generală, tovarăşi, care să fie luate peste tot unde avem asemenea oameni. Să discutăm pe aceea (aceia – n. red.) care nu au asemenea manifestări, să-i facem să înţeleagă, să-i determinăm ca fiecare să-şi vadă de treabă acolo unde este pus (…) cu organele de securitate respective, (…) să fie puşi în discuție în colectivul de întreprindere, judecaţi, şi ce vor hotărî muncitorii. Dacă vor să-i bată, să-i bată!”.
Recunoașteți metoda? A aplicat-o și Ion Iliescu la începutul anilor ’90, cu „IMGB fac ordine” și ororile mineriadelor. „Ce vor hotărî muncitorii. Dacă vor să-i bată, să-i bată!”…
Cazul inginerului Gheorghe Ursu este expresia violentă a restaurației infracționale din justiție: specialii se apără între ei, printre „organele de securitate” nu există infractori, România n-a avut și nu are victime politice. Singurele lucruri sfinte sunt pensia specială și impunitatea în fața legii. Dacă legea devine periculoasă pentru asasini, o schimbăm, că de-aia avem Parlament! Iar dacă n-o putem schimba că ne taie UE banii, atunci găsim judecătorii potriviți să aplice „legea noastră”, nu legea Europei.
Dacă vezi cum a fost judecat cazul său, tragi concluzia că, de fapt, Gheorghe Ursu nici n-a murit.
Nici polițistul Bogdan Gigină n-a murit, pentru că, în cazul coloanei oficiale ilegale a generalului-de-tinichea Gabriel Oprea, o instanță a decretat că „fapta nu există”.
Nici la Colectiv n-a murit nimeni, pentru că Piedone e din nou primar, scos din pușcărie de o instanță omenoasă. Cei 65 de dispăruți și zecile de arși până la mutilare sunt rodul imaginației noastre bolnave.
Nici la mineriade n-a murit nimeni, nici la Revoluție. Dosarele respective încă n-au fost judecate. N-avem vinovați, deci faptele nu există.
În țara asta, toți oamenii mor de moarte bună.