Liliana Ştefănesi trăieşte maternitatea ca perpetuă provocare şi luptă. Fiica sa a fost diagnosticată cu autism, într-o societate plină de prejudecăţi şi ignoranţă. În ţara unde statul nu face destul, Liliana a creat Asociaţia „Luptăm cu autismul”. Acum, 50 de copii autişti din zona Rădăuţiului beneficiază de sprijin şi terapie.
În aprilie 2013, Liliana Ştefănesi înfiinţa, la Dorneşti, judeţul Suceava, Asociaţia „Luptăm cu autismul”. Era tânără mamă şi afla că fiica sa are autism. În scurt timp, Liliana avea să descopere că ajutorul statului român e precar, iar părinţi ca ea sunt singuri în demersul dificil al adaptării copiilor cu autism la o viaţă normală. Nu ştia mai nimic despre această afecţiune, însă ştia că acţiunea e singura cale. Aşa a luat naştere „Luptăm cu autismul” şi povestea copiilor autişti ce beneficiază azi de sprijin şi terapie în zona Rădăuţiului.
Liliana Ştefănesi, alături de fiica sa, Denisa (sursa foto: Facebook/Liliana Ştefănesi)
Liliana Ştefănesi nu refuză pe nimeni. Îi e greu, dar ştie şi greul familiilor cu copii autişti, iar asta o face să lupte pentru fiecare dintre ei. Astfel, deşi în Asociaţie sunt înscrişi zece copii ce primesc sprijin permanent, în realitate, numărul celor ce beneficiază de consiliere şi terapie e de cinci ori mai mare. Banii sunt puţini, iar nevoile tot mai mari.
Autismul nu e boală, ci tulburare comportamentală. Nu e contagios. Un copil din 68 născuţi are autism, manifestând dificultăți în registrele cognitiv, comportamental şi motoriu. Diagnosticabil abia la vârsta de trei ani, autismul produce dificultăți în interacțiunea și comunicarea socială, printr-o restrângere a gamei de interese și activități pe care copilul le manifestă. Din păcate, copiii cu autism rămân ţinta prejudecăţilor, născute din ignoranţă şi indiferenţă.
Asociaţia „Luptăm cu autismul” reprezintă interesele copiilor cu autism. Dincolo de ajutorul efectiv acordat, Asociaţia derulează campanii de informare şi sensibilizare a opiniei publice cu privire la autism şi efectele sale, oferind doritorilor şansa voluntariatului. Banii necesari funcţionării asociaţiei provin exclusiv din donaţii şi sponsorizări.
Copii cu autism, la activităţile organizate de Asociaţia „Luptăm cu autismul” (sursa foto: Asociaţia „Luptăm cu autismul”)
În parteneriat cu diverse instituţii, şcoli şi entităţi comerciale private, activităţile derulate de Asociaţia „Luptăm cu autismul”, în zona Rădăuţiului, sunt numeroase. În cei opt ani de funcţionare, copiii autişti au avut parte de şedinţe de logopedie, terapie individuală, terapie 3C, recuperare prin sport, muzică şi dans, lecţii de pian, echitaţie, şcoli de vară, tabere la mare, flashmob-uri şi campanii publice de informare cu privire la autism.
Dintre toate acţiunile desfăşurate, terapia 3C (Conştientizare – Coordonare – Concentrare) este deosebit de importantă. Datorită sponsorizărilor, Asociaţia a reuşit formarea primului terapeut 3C din judeţul Suceava. Acum, terapeutul Edison Muha realizează recuperarea psihomotrică a copiilor cu autism, printr-un complex de exerciţii fizice, menite să aducă persoana cu TSA în starea de a dori şi putea efectua activităţi motrice independente.
Copiii ce beneficiază de terapie 3C, alături de terapeutul Edison Muha, sportivul Andrei Chipreanov şi Liliana Ştefănesi. (sursa foto: Asociaţia „Luptăm cu autismul”)
Liliana Ştefănesi îşi doreşte o schimbare fundamentală în bine pentru copiii cu autism din România, prin implicarea clară şi palpabilă a autorităţilor:
„Ne dorim crearea, de către autorități, a serviciilor specializate, adaptate nevoilor copiilor și tinerilor cu tulburări din spectrul autismului, ca incluziunea și participare lor în comunitate să fie reale și eficiente. Este necesară înființarea de centre de tip respiro, cu specialiști, unde copiii și tinerii cu dizabilități să poată beneficia de îngrijire. O educație de calitate este cheia unei incluziuni de succes și a integrării ulterioare pe piața muncii. Din păcate, acestor copii le este încălcat frecvent accesul la învățământ, cadrele didactice fiind demotivate să îi includă. Şcolile nu reușesc să ofere suportul și adaptarea necesare. Nu există programe antistigmatizare şi nici suficient personal de sprijin.”
La Rădăuţi, judeţul Suceava, Asociaţia „Luptăm cu autismul” este singura speranţă pentru copiii şi tinerii autişti. Din păcate, vremurile pandemice, de criză financiară, afectează activităţile şi veniturile sponsorilor ce ajutau Asociaţia. Puţinii bani existenţi sunt pe terminate, iar asta pune în pericol viaţa copiilor şi o muncă continuă de peste opt ani.
E nevoie de ajutorul nostru. Al fiecăruia dintre noi. Puţin cu puţin se face mult. E „multul” acela care pentru unii înseamnă nimic, dar pentru copiii cu autism reprezintă totul. Autismul nu doare, dar indiferenţa noastră, da.
Liliana Ştefănesi şi Asociaţia „Luptăm cu autismul” demonstrează că singura piedică în ajutorarea şi integrarea acestor copii este nepăsarea. O societate există numai în măsura în care cei mai vulnerabili sunt cei mai iubiţi. Copiii cu autism au nevoie de noi. Doar aşa suntem o naţiune, cu adevărat.
Copiii cu autism din zona Rădăuţiului, într-o acţiune a Asociaţiei „Luptăm cu autismul” (sursa foto: Facebook/Liliana Ştefănesi)
Pentru donațiiCont bancar:RO60BRDE340SV48039123400Asociaţia „Luptăm cu autismul”, DorneştiLiliana ŞtefănesiTel. 0740.431.497
Sportivul rădăuţean Andrei Chipreanov a câştigat super-meciul Galei de Skandenberg de la Istanbul, în faţa georgianului Vasili Dautashvili, vicecampion mondial şi european la skandenberg, categoria 100 de kilograme.
Gala de Skandenberg din Turcia a avut loc la 4 martie 2021 şi este cel mai important eveniment de profil al anului, cu participarea unora dintre cei mai buni armwrestleri ai lumii. Printre sportivii prezenţi la competiţie s-au regăsit nume legendare ca Engin Terzi, Arif Ertem, Genadi Kvikvinia, Niyazi Kurt (preşedintele Federaţiei de Skandenberg din Turcia), Vitaly Laletin şi Levan Saginashvili.
Andrei Chipreanov (foto, stânga), la super-meciul disputat cu georgianul Vasili Dauthasvili (foto, dreapta), la Istanbul.
Premiul obţinut de Andrei Chipreanov la Gala de la Istanbul este de 1.000 de dolari, bani pe care sportivul i-a dăruit Asociaţiei „Luptăm cu autismul”, la Dorneşti, judeţul Suceava. Acum, pentru a doua oară, sportivul rădăuţean contribuie financiar la ajutorarea copiilor cu autism din zona Rădăuţiului. Anul trecut, acesta a donat aceleiaşi asociaţii banii din premiul câştigat la Campionatul Naţional de Skandenberg de la Piteşti, unde a obţinut titlul de campion naţional absolut.
Sportivul Andrei Chipreanov, la Asociaţia „Luptăm cu autismul”, împreună cu copiii care beneficiază de terapie 3C.
Andrei Chipreanov este sportiv de performanţă, practicând skandenberg de peste un deceniu. Actualmente, acesta este unul dintre cei mai valoroşi armwrestleri ai României, palmaresul său având titlurile de vicecampion mondial, campion european şi multiplu campion naţional la skandenberg. În anul 2020, el a câştigat titlul de campion naţional absolut la skandenberg, braţul stâng, la Campionatul Naţional de Skandenberg de la Piteşti, din 11 – 13 septembrie. De asemenea, în aceeaşi competiţie, Andrei Chipreanov a obţinut medalia de aur la categoria 100 de kilograme, braţul stâng, şi medalie de aur la categoria 100 de kilograme, braţul drept, devenind astfel campion naţional absolut la această categorie, supranumită „Regina” tuturor categoriilor, în skandenberg.
Andrei Chipreanov, campionul absolut al României la Skandenberg
La Rădăuţi, judeţul Suceava, Andrei Chipreanov a înfiinţat propriul club de skandenberg, cu numele „Bucovina Skandenberg”. Aici, Andrei pregăteşte actuali şi viitori campioni. Cinci dintre aceştia au participat la cel mai recent Campionat Naţional de Skandenberg, la Piteşti, unde au obţinut rezultate remarcabile.
Claudiu Târziu, co-preşedinte al AUR, motivează excluderea senatoarei Diana Şoşoacă cu o exprimare scurtă şi lămuritoare: „S-a umplut paharul”. Aşadar, paharul mofturos se umple şi dă pe-afară după alegeri, nu înainte, când Şoşoacă era „cloşca” cu voturi de AUR.
Şoşoacă nu urlă de azi, de ieri, dar AUR o dă afară abia acum. Mugetul ei prelung se auzea încă din vară, când îşi răgea aberaţiile cu crucea în mână, îmbrăcată în sfânta ie naţională, din autocarul mitic AUR. Atunci era bună madam Şoşoacă. Ştiţi de ce? Pentru că atrăgea un electorat pe care Simion, Lavric sau Târziu nu ar fi reuşit să-l convingă: românii ancoraţi în superstiţii, oameni săraci, trişti şi frustraţi, de o precară cultură teologică şi civică.
Diana Şoşoacă, senatoare. (sursa foto: Google)
La pelerinajul de la Iaşi, Şoşoacă s-a erijat în eroina ce a redat-o pe sfânta Parascheva poporului credincios, cea care apără credinţa ortodoxă de hoardele atee ale premierului Orban. Din nou, asta convenea AUR, lui Lavric, Simion, Târziu. Nimeni nu i-a tăiat microfonul Şoşoacei, chiar dacă femeia le scotea la fel ca ieri, în Parlament: Covid nu există, vaccinul e moarte, iar masca e botniţă.
Diana Şoşoacă, la pelerinajul de la Iaşi, 2020 (sursa foto: Google)
Să nu credeţi că lui Lavric sau Târziu nu le era ruşine cu Şoşoacă, ce-i făcea de râs şi panaramă public, dar au tăcut. Aveau nevoie de voturi. E ca atunci când ai o mătuşă la ţară, neşlefuită şi incultă, dar bogată. O iei la oraş, o plimbi, chiar dacă te face râs, şi te rogi să moară curând. Ei, Şoşoacă a murit când AUR a intrat în Parlament, iar moştenirea a rămas unor băieţi deştepţi. Aceştia n-au crezut o clipă prostiile Şoşoacei, deşi au târâit-o prin România cu autocarul şi au pus-o să recite „Tatăl nostru” prin sate şi oraşe.
Un copil a murit, în urma slujbei de Botez, la o biserică din Suceava. A fost botezat prin afundare completă. După, bebelușul era în stop cardio-respirator. Familia a observat că e inert și a chemat ambulanța. Azi, copilul a murit. Avea şase săptămâni şi, conform medicilor, a înghiţit foarte multă apă.
Nu vreau să îmi închipui dimensiunea acestei drame, pentru că nu pot să înțeleg durerea unor părinți care-și duc la botez copilul plin de viață și îl aduc mort. Biserica e locul în care pășim din moarte la viață, nu invers. Taina care deschide uşa Vieţii a devenit prilejul morţii. Ce ironie macabră.
Niciodată nu i-am înțeles pe preoții care țin morțiș să boteze copilul prin afundare totală, iar nu prin turnarea apei pe cap. Dacă preotul e lipsit de experiență practică (chiar în ciuda experienței au fost accidente), această încăpățânare poate fi fatală.
Harul Duhului Sfânt coboară și lucrează asupra nou botezatului nu datorită afundării complete, ci a invocării pe care preotul o face, prin rugăciunile rostite, chemând întreaga Sfântă Treime din cer pe pământ. Copilul e considerat botezat, chiar și prin turnarea apei, dacă e rostită formula treimică.
Acum, nu mai botezăm adulţi, ca în epoca apostolică, ci prunci fragili, care se zbat pentru viaţa lor. Subiecţii sfintei Taine a Botezului s-au schimbat. Sunt nou născuţi. Chiar şi o secundă de neatenţie, ezitare sau nepricepere a preotului e mortală. Aici e pericolul.
Poate ar trebui ca Biserica Ortodoxă Română, la nivel superior, să analizeze toate cazurile de accidente şi deces ale copiilor botezaţi în decursul timpului, astfel încât botezarea prin turnarea apei să devină regulă, nu excepţie. Deja foarte mulţi preoţi o practică, tocmai din teama de a nu răni sau ucide pruncii botezaţi.
Dumnezeu să dăruiască putere familiei care și-a pierdut pruncul, iar preotului răbdare și înțelepțire în necazul prin care trece.
Teoriile conspiraţiei nu sunt ceva nou. Încă din secolul al 18-lea, „masoneria e organizaţia ce conduce lumea spre pieire, mână în mână cu însuşi Satan”. Lumea n-a pierit, dar nici conspiraţioniştii, nici teoriile lor. Diferă doar epoca şi protagoniştii.
„Bizonul” de la Capitoliu. (sursa foto: Google)
V-aţi întrebat cum arată peisajul mintal al celor care înghit teoriile conspiraţiei, apoi fac din ele deziderat existenţial? De la nanoboţii care ne vor fi introduşi în corp, prin vaccinare, la Donald Trump, îngerul luminii, care luptă împotriva găştii demonico-orgiastico-pedofile, ce a confiscat Partidul Democrat din SUA. Milioane de americani, oameni extraordinari, îl susţin pe Trump din considerente socio-economice. Lor chiar le-a mers mai bine cu el la conducere. Dar există alte milioane, cu arme automate în mâini şi un Q mare pe tricouri, care fac din Donald al doilea Hristos. Ei sunt fructul pârguit al paranoiei conspiraţioniste.
Teoriile conspiraţiei arată, structural, identic. Mereu, un grup mic de oameni, din umbră, conduce lumea spre pierzanie. Sunt puţini, dar puternici. În cazul de faţă, teoria are şi un puternic filon religios: Donald Trump luptă cu puterile lui Satan, duşmanul de moarte al lui Dumnezeu. Fără el la conducere, întreaga lume e pierdută. Hillary Clinton şi alţii, care beau sângele copiilor, ne vor arunca în Iad. Observaţi, mereu, alternativa e dezatrul total. Ori Trump, lumină, ori Biden, întuneric. Niciodată nu există „răuţ”, ci doar Răul capital.
Teoriile conspiraţiei nu lasă loc de întrebări. Dacă întrebi, de bună credinţă: „Dar dacă nu e aşa…? Dacă vaccinul e real şi salvează vieţi? Dacă Trump are probleme psihice? Dacă QAnon se înşală?”, ţi se aruncă o privire plină de înţelesuri criptate, ce amestecă mila cu superioritatea. Aşadar, nu e loc pentru aparat critic, pentru atitudini dubitative. Există doar certitudini. Doar credincioşi sau trădători. Tipic spiritului de sectă iniţiatică, unde adevărurile sunt ocultate şi revelate doar celor care merită, pentru că stau în lumina lui Dumnezeu. Cei care se îndoiesc sunt, desigur, adoratorii lui Lucifer, prietenul lui Biden şi Hillary.
Teoriile conspiraţiei prind în plasă pe cei fără aparat critic. Mai exact, cred în ele cei care nu au reflexul întrebărilor mari, esenţiale. În România, e vina sistemului de educaţie, care-l obligă pe elev să repete, pe de rost, ce scrie în manual. Orice abatere, meditaţie sau concluzii personale sunt aspru pedepsite. Elevul, nu-i aşa, nu poate şti mai bine decât cei care-l dăscălesc. Scopul profesorului nu e să creeze oameni liberi, ci papagali obedienţi, fără gândire critică.
Altă categorie de conspiraţionişti vine din mediul religios. Sunt oamenii ce n-au avut norocul să găsească un preot care să-i înveţe să gândească cu mintea lor, aşa cum Dumnezeu doreşte. (Da, libertatea se învaţă). Din păcate, există preoţi şi pastori care-şi alienează credincioşii, dezbrăcându-i de personalitate şi transformându-i în extensii ale propriilor minţi defecte. Iată, alt segment de oameni care aderă uşor la teoriile conspiraţiei, din cauză că se tem de libertate şi ce aduce ea: Întrebări! Pentru aceştia, „a gândi cu mintea ta” e cel mai mare coşmar.
Întotdeauna, dictatorii şi inepţiile lor s-au mulat bine pe masele de oameni fără spirit critic. Cunoaştem bine ce urmări a lăsat comunismul în România, în societate şi în minţile românilor. Există şi acum oameni care se tem să critice puterea politică, deşi nu li s-ar întâmpla ceva rău. Cu minţile acestora, zeci de milioane, s-a jucat Donald Trump în SUA. Aşa a ajuns preşedinte şi, tot aşa, l-a revotat o mare felie a electoratului american. Cei care au năvălit în Capitoliu sunt convinşi că Trump e de la Dumnezeu, trimis să salveze ce se mai poate. Prostia e şi trans-oceanică, pentru că e universală.
Marea întrebare: Ce e de făcut? Cu siguranţă, excluderea conspiraţioniştilor, marginalizarea lor şi oprobiul public sunt calea spre dezastru. De fapt, mulţi dintre ei s-au înscris pe căi oculte tocmai din cauză că simţeau frustrarea marginalizării. Elitele i-au ignorat, iar semenii i-au apostrofat. Primul pas e dialogul, pe care îl deschidem noi cu ei. Singuri, ei, n-o vor face niciodată. Politeţea, blândeţea sunt obligatorii, căci dovedesc bună intenţie, nu tentativa manipulării. Argumentele, nu înjurăturile sunt ceea ce va pune pe gânduri un conspiraţionist şi-l va face să regândească totul. Alt element important e timpul. Schimbarea nu vine de la o zi la alta. E nevoie de timp pentru a schimba mentalităţi stricate în decenii.
Trebuie să recunoaştem, mare parte din cei care au îmbrăţişat teoriile conspiraţiei au fost, decenii la rând, marginalizaţi şi ostracizaţi. Au simţit că societatea îi lasă pe din afară. S-au simţit inferiori, iar asta le-a adus frustrare şi nevoia răzbunării. Nu au simţit că fac parte din ceva măreţ, aşa că şi-au creat singuri ţelul de a salva lumea. Aşa se naşte fanatismul şi întunecarea minţii. Dacă avem luciditatea de a recunoaşte propriile erori, viitorul nu va emana conspiraţionişti. Omul sănătos mintal, care-şi pune întrebări esenţiale, printr-un aparat critic funcţional, care se simte parte reală a lumii în care trăieşte nu va vedea niciodată pe Mesia reîntrupat în Trump sau roboţi într-un vaccin.
Andrei Chipreanov este campion naţional, european şi vicecampion mondial la skandenberg. Deşi campion al ţării şi lumii, Andrei a plecat din România în Anglia, la muncă, pe şantier. În ţara natală, nimeni nu l-a ajutat. Acum, e din nou acasă, alături de oameni generoşi, care-l sprijină. Anul trecut, a câştigat titlul de campion al României la skandenberg. E începutul unui lung şir de victorii.
Andrei Chipreanov, în sala de antrenamente (foto: Club Sportiv „Bucovina Skandenberg”)
Reporter:Cum a început pasiunea ta pentru skandenberg?
Andrei Chipreanov: Încă din copilărie eram extrem de energic. Îmi plăcea tot ce înseamnă activitate fizică. La vârsta de şapte ani m-am înscris la lupte greco-romane. Au urmat şi alte sporturi pe care le-am încercat, dar nu mi-au plăcut în mod special. Apoi am descoperit Skandenbergu-ul. A fost dragoste la prima vedere. Mi-a plăcut atât de mult încât am ştiu că asta trebuie să fac tot restul vieţii. Sigur, am început modest, în curtea şcolii, unde provocam la duel băieţi mai mari. Ulterior, uşor-uşor, am participat la competiţii tot mai importante, iar rezultatele mi-au adus multă satisfacţie.
Reporter:Eşti cel mai rapid din lume? Cât durează un meci?
Andrei Chipreanov: Sincer, nu ştiu dacă sunt cel mai rapid luptător de skandenberg din lume. De multe ori, mă surprinde şi pe mine când aud asta. În lumea skandenberg-ului, mulţi sportivi mari, cu titluri importante, vorbesc despre viteza mea de reacţie. Am primit şi analiza unor experţi, care mi-au spus că am o viteză uluitoare la masa de concurs. Într-adevăr, încep orice meci cu o explozie de energie şi forţă, care iau prin surprindere adversarul. E elementul surpriză, care poate hotărî soarta meciului. Au fost meciuri pe care le-am câştigat în mai puţin de o secundă.
Reporter: Care este cea mai mare provocare a acestui sport?
Andrei Chipreanov: Incertitudinea este cea mai mare provocare. Nu sunt niciodată deplin convins că durerile pe care le am vor înceta în ziua competiției. E vorba despre accidentări şi întinderi musculare în urma antrenamentelor, care de multe ori devin dure. Skandenberg-ul e un sport de forţă, dur, ce lasă urme. Sunt traume care se vindecă mai greu sau mai uşor, dar mereu e teama ca ele să nu-şi spună cuvântul când mă aflu la masa de concurs, în faţa adversarului. Pentru mine, asta reprezintă o mai mare provocare decât adversarul in sine .
Reporter:Care a fost cel mai dificil adversar pe care l-ai întâlnit şi de ce?
Andrei Chipreanov: Cu siguranță, idolul meu, John Brzenk, campion absolut al tuturor timpurilor. E o legendă a skandenberg-ului mondial. El a fost cel mai dificil adversar pe care l-am întâlnit, în partida de la Zloty Tour, din 2012. Am concurat împotriva sa la brațul stâng şi a fost dificil. Eram pus față în față cu eroul meu. Îl admiram mult, dar atunci trebuia să uit asta și să lupt. Asta a făcut din el cel mai dificil adversar.
Reporter:Ai trăit câţiva ani în Anglia. Ce a însemnat asta pentru cariera ta sportivă?
Andrei Chipreanov: Am părăsit România în anul 2014, cu tristeţe şi dezamăgire în suflet. Deşi eram deja campion european şi vicecampion mondial la skandenberg, ţara mea părea că nu mă vrea. Autorităţile nu mă sprijineau, iar sponsori se găseau extrem de greu. Ca sportiv de performanţă, aveam nevoie de bani ca să pot continua. În plus, urma să-mi întemeiez o familie, căreia simţeam că nu-i pot oferi un nivel decent de viaţă materială. Mă resemnasem. Am ajuns în Anglia. Acolo am muncit într-un şantier, în care am făcut de toate: de la cofraje şi scări, până la dulgherie şi tâmplărie.
Reporter:Au fost momente limită în Anglia, când te copleşea dezamăgirea că nu poţi continua în sportul pe care-l practicai?
Andrei Chipreanov: Chiar dacă eram departe de România, nu am abandonat definitiv ideea de a face skandenberg. Participam la competiţii organizate în weekend, alături de alţi pasionaţi, amatori în acest sport. Totuşi, viața în Anglia nu era ușoară, iar eu nu aveam timp să mă gândesc la sport. Munceam mult. Singurele momente care mă predispuneau la nostalgie erau acele întâlniri la sfârşitul săptămânii, când se organizau competiții locale. Acolo întâlneam și români, sportivi cu care mă antrenam înainte în România.
Reporter:Câţi ani ai rămas departe de ţară şi ce îţi lipsea cel mai mult acolo?
Andrei Chipreanov: Am locuit în Anglia aproape cinci ani. Îmi lipsea mult familia părintească, pe care am lăsat-o la Rădăuţi. Desigur, prietenii şi oraşul în care am copilărit erau mereu în inima mea şi aşteptam, cu nerăbdare, fiecare vizită spre România. Chiar dacă Anglia mi-a oferit un nivel de viaţă materială decent, totuşi, nu era „acasă”. Simţeam asta mereu. Practicarea skandenberg-ului de performanţă era lipsa pe care o simţeam acut, ca unul care îmi dedicasem mult timp pentru a ajunge la rezultate bune. Din păcate, nu puteam să o fac. Eram extrem de ocupat cu munca pe şantier.
Reporter: Ai revenit în competiţiile mari de skandenberg. Cu alte cuvinte, ai reintrat în lumea mare a sportului. Cum s-a întâmplat?
Andrei Chipreanov: Din fericire, am revenit în sport. S-a întâmplat după ce m-am întors definitiv în România. Ajuns acasă, nu credeam că o să reintru în skandeberg-ul de perfomanţă. Îmi făcusem atelier de tâmplărie şi munceam, cu gândul să dezvolt o afacere, care să mă ajute să-mi întreţin familia. Eram deja căsătorit, cu un copil. Nu după mult timp, am cunoscut oameni generoşi, iubitori de skandenberg, care mi-au propus să revin în circuitul profesionist. Mi-au pus la dispoziţie sală de antrenament şi sprijin financiar. Le mulţumesc. Au apărut, providenţial, când nu credeam că mai e posibil. Acum, sunt sportiv profesionist. Fac doar skandenberg, iar asta îmi aduce mulţumire şi împlinire.
Reporter:Anul trecut, ai devenit campion naţional al României la skandenberg. Te gândeai la asta în Anglia? Ce trăiri ai avut pe podium, ţinând cupa în mâini?
Andrei Chipreanov: Într-adevăr. În anul 2020, am redevenit campion național al României. E ca într-un film cu final fericit, când îţi dai seama că şi greutăţile care apar în viaţă au rostul lor. Fără ele nu am preţui la fel de mult binele care ni se întâmplă. Sincer, în Anglia nu mai speram să revin pe podiumul profesionist vreodată. Eram resemnat. Acum, sunt fericit. Momentul în care am strâns la piept cupa a răzbunat toate clipele grele pe care le-am trăit. A meritat!
Reporter:Ca sportiv, cum te-a afectat pandemia de Coronavirus?
Andrei Chipranov: Din cauza pandemiei, circuitul competițional a suferit. Competiţiile au fost fie amânate, fie anulate. Resimt o oarecare constrângere. Pentru sportivi, e frustrantă neputinţa de a participa la competiţii, care sunt sensul şi scopul lor. Totuşi, ştiu că virusul cu care ne confruntăm e mortal, iar sănătatea mea şi a familiei mele sunt mai importante. Îi sfătuiesc pe toţi cei care citesc acest interviu să respecte măsurile de protecţie, pentru ei şi cei dragi lor. E nevoie de solidaritate şi unitate civică. Doar aşa vom recăpăta modul de viaţă pe care l-am avut şi ne vom întoarce în competiţiile pe care le aştept cu nerăbdare.
Reporter:Care sunt planurile tale pentru acest an, ca sportiv?
Andrei Chipreanov: Obiectivul meu este să devin campion mondial. Încerc asta în fiecare an. Desigur, vor urma competiții foarte solicitante până la mondiale. Voi fi pus faţă în faţă cu adversari puternici. Urmează o călătorie în Turcia, unde mă voi antrena cu unii dintre cei mai valoroşi sportivi de skandenberg din lume. Am de gând să fiu prezent la Campionatul Naţional, European şi Mondial. Totul depinde de modul în care va evolua pandemia de Coronavirus.
Reporter:Locuieşti la Rădăuţi, unde gestionezi Clubul Sportiv „Bucovina Skandenberg”. Care sunt activităţile tale acolo?
Andrei Chipreanov: Între anii 2011-2013 , Clubul Sportiv „Bucovina Skandenberg” era un exemplu de performanţă şi excelenţă, fiind cel mai puternic club de profil din România. La acea dată, Clubul avea 30 de sportivi legitimați, care obțineau, de fiecare dată, cele mai multe medalii la campionatele naţionale. În prezent, Clubul are 15 sportivi și se află în ascensiune, cu sportivi tineri şi valoroşi. Dinamica și performanţa Clubului au fost afectate de plecarea mea din țară, dar suntem pe drumul cel bun.
Reporter: Ce îşi propune „Bucovina Skandenberg” în anul 2021?
Andrei Chipreanov: „Bucovina Skandenberg” își propune un vis care să devină realitate în anul 2021. La Rădăuţi, dorim să organizăm Campionatul Naţional de Skandenberg. Este un eveniment excepţional, de mare valoare sportivă. Vorbim despre şansa pe care o au tinerii sportivi din Bucovina, de a vedea, la ei acasă, meciuri de skandenberg pe care le văd doar în marile competiţii naţionale şi mondiale. Nivelul sportiv va fi unul extrem de ridicat. Se vor implica factori locali şi naţionali, atât la nivel administrativ, cât şi al celor care sponsorizează o astfel de competiţie. Oraşul Rădăuţi va fi în atenţia presei regionale şi naţionale, iar asta poate aduce mari beneficii comunităţii locale. Dorim să punem skandenberg-ul pe harta României, dar şi să aducem acest sport mai aproape de Bucovina, regiune ce are tineri cu imens potenţial sportiv.
Reporter:Care crezi că e viitorul skandenbergului în România?
Andrei Chipreanov: Viitorul acestui sport în România depinde, exclusiv, de mentalități. Cu certitudine, skandenberg-ul e sportul care merită să aibă propria Federaţie. Din păcate, asta încă nu s-a întâmplat, deşi este imperativ. Multe depind de obţinerea acestui statut, care vine cu bani şi baze de pregătire de la statul român. La nivel guvernamental, sper să se facă mai mult pentru sportivii de skandenberg, care au nevoie de sprijin. Nici acest lucru nu se întâmplă, deocamdată. Mi-ar plăcea să văd că în programa şcolară sportivă elevii au posibilitatea de a alege să practice acest sport la orele de Educaţie Fizică. Ar fi un mare pas înainte. Cu siguranţă, pe termen mediu şi lung, Skandenberg-ul are un viitor frumos în România. Există deja mulţi tineri care îmbrăţişează o carieră în acest sport.
Ascultaţi un interviu cu actriţa Eugenia Butnaru, una dintre cele mai îndrăgite figuri ale Teatrului din Republica Moldova. A lăsat în urmă sute de spectacole de teatru, filme şi teatru radiofonic, în 57 de ani de carieră.
Eugenia Butnaru mi-a vorbit despre cariera sa actoricească, dar şi despre tristeţea faţă de lipsa de orizont a Republicii Moldova. „S-a furat o ţară”, mi-a spus. Octogenară, a fost prezentă în stradă, la protestele împotriva corupţiei oligarhice. Am vorbit despre teroarea pe care a trăit-o în comunism. Doar prin teatru şi-a salvat fiinţa de la dezumanizare. Eugenia Butnaru spunea că nu se teme de moarte. Pleacă din această lume cu zâmbet pe chip, senină şi mulţumită că a trăit aşa cum şi-a dorit: pe scenă, pentru oameni.
Eugenia Butnaru era născută pe 3 ianuarie 1936. N-a apucat să împlinească 85 de ani. Cu o lună înainte, pe 4 decembrie 2020, Eugenia Butnaru a murit, la Chişinău. Nu a ascultat niciodată acest interviu.
Atât de sărac s-a născut Dumnezeu pe pământ, că ţi se face ruşine să stai la masa de Crăciun. Simţi că-L sfidezi pe Creator, care s-a încălzit la botul vitelor, nicidecum la fierbinţeala vinului.
„Naşterea lui Iisus”, pictură de Caravaggio, anul 1600 (sursa foto: Google)
În tabloul lui Caravaggio, pruncul Iisus stă gol, direct pe pământ. N-au avut cu ce să-L învelească. Dumnezeu e la picioarele noastre şi se lasă privit de sus în jos. E la discreţia noastră, în mâinile celor pe care i-a creat. E vulnerabil. Putem face orice vrem cu El: Să-L învelim ori să-L abandonăm. Să-L îmbrăţişăm sau să-L scuipăm. Să-L iubim ori să-L ucidem.
Dacă venea pe pământ cu legiuni de îngeri, cu trăsnete şi fulgere, Dumnezeu ar fi fost aclamat de toţi, de frică. Doar în sărăcie se vede sinceritatea iubirii omului faţă de Dumnezeu. Iisus, un prunc gol, îţi poate da un zâmbet gângurit. Atât. Nu e interes la mijloc: „Dă-mi, Doamne! Fă-mi, Doamne!”. Îl iubeşti sau nu. E dragoste la prima simţire.
Pentru Caravaggio, întâlnirea omului cu Dumnezeu se face exclusiv în sărăcie. Te scuturi de materie ca să te umpli de spirit. Nu e loc pentru amândouă. Hristos se naşte sărac, îşi alege Apostoli dintre cei mai săraci oameni, trăieşte în sărăcie şi moare ca ultimul dintre pământeni. Printre săraci, acolo e Dumnezeu.
Săracul prunc Iisus a îmbogăţit umanitatea mai mult decât oricine. Cu El, sărăcia nu mai e ruşinoasă, ci capătă rang de virtute. De sărăcie nu fugi, ci o cauţi, ca pe singura bogăţie posibilă. E o cinste să fii sărac, căci Dumnezeu însuşi e sărac.
În tabloul lui Caravaggio, pruncul Iisus e vegheat de Fecioara Maria şi de păstori. Printre ei, în dreapta, stă sfântul Francisc de Assisi, cel care a transformat sărăcia în temelia existenţei sale. În partea stângă e sfântul Laurenţiu, diaconul martir, care împărţea săracilor averea Bisericii. De sus, îngerul confirmă dumnezeirea pruncului de jos, care este, de fapt, Dumnezeu.
Splendidă pictura lui Caravaggio. O imagine cât o Evanghelie. Sărăcia în care se naşte Dumnezeu pe pământ este expresia infinitei Sale iubiri pentru oameni. Din iubire s-a lăsat Hristos privit de sus în jos, pe pământul rece. Când e iubire, nu contează cine şi de unde priveşte pe cine. Când e iubire, nu sunt orgolii, iar Dumnezeu se naşte. Fără iubire nu e Crăciun.
În anul 2016, Mădălina Ţinteia părăsea România pentru Canada. La 33 de ani, lăsa în urmă o activitate jurnalistică bogată, la TVR Iaşi şi Radio Iaşi. Acum, Mădălina trăieşte în Edmonton, iar recent a obţinut Diploma de Doctor în limba şi literatura franceză, la Universitatea „Est Créteil”, din Paris. Este profesor la Universitatea din Alberta, Campus Saint- Jean, lucrează pentru copiii cu nevoi speciale şi militează activ pentru drepturile femeilor.
Mădălina Ţinteia, prezentatoare a matinalului „Bună Dimineaţa, Moldova”, la TVR Iaşi, anul 2015 (sursa foto: Facebook / Mădălina Ţinteia)
Marţi, la 1 Decembrie 2020, Mădălina Ţinteia scria pe profilul personal de Facebook un text profund lucid şi plin de sinceritate despre cum vede şi simte România acum, după aproape cinci ani de trai canadian. Redăm, integral, textul Mădălinei.
„Romania a devenit o ţară exterioară mie”
„În primul an de la plecarea din Romania, încă mă mai durea ţara asta, pe care o lăsam în urmă. În al doilea an de la emigrare am vrut să mă întorc, nu neapărat în România, dar măcar în Europa. În al treilea an făceam declaraţii de dragoste, amestecate cu deznădejde pe la radio-urile care mă mai chemau să mai spun una, alta, sau la televiziune. În al patrulea an, adică anul ăsta, când sunt la 2 luni de zile de a împlini 5 ani de Canada, mă uit în urmă şi nu pot decât să mă bucur că am amânat confortul pe care Romania mi l-ar fi adus atunci cand îmi doream să mă întorc în ţară.
Romania a devenit o ţară exterioară mie. Identitar vorbind, sunt româncă. Deunăzi vorbeam cu cineva din Africa şi îi spuneam că Romania este doar ţara mea fizică, iar Canada este ţara mea circumstanţială. Circumstanţele m-au adus aici. Iar despre ţara mea de suflet? Impropriu spus ţară, căci este un continent: Africa. Acolo unde nu am ajuns încă şi despre a cărei cultură cunosc doar atât cât am putut să simt. Africa este continentul meu de suflet. E poveste lungă despre cum şi de ce simt aşa.
Mădălina Ţinteia (foto, a doua din stânga), împreună imigranţi africani, în Edmonton, Canada (sursa foto: Facebook / Mădălina Ţinteia)
Dacă trebuie să găsesc o rădăcină undeva, aceea ar fi o Africa pe care nu am experimentat-o, pe care doar am simţit-o. O Africa pe care am simţit-o prin minunile ei gastronomice, prin cetăţenii ei, prin cultura plină de generozitate şi munca asiduă a oamenilor, prin toleranţa pe care mi-a arătat-o, prin bucuria cu care se perindă prin lume si prin care îi amuză şi bucură şi pe ceilalţi. Africa mi se pare un continent intim, teribil de zglobiu, muzical şi colorat, asa, ca mine.”
„Mă desprind, cu fiecare zi ce trece, de o ţară disfuncţională”
„La aproape 5 ani de Canada, sunt multiculturală. Ca orice alt cetăţean plecat în lume, învăţ despre toate culturile globului (Canada îmi oferă perspectiva asta) şi mă bucur de toate distanţările sufleteşti faţă de Romania. Îmi pare că mă desprind cu fiecare zi ce trece de o ţară disfuncţională, aşa cum te desprinzi dintr-o familie disfuncţională şi începi să mergi pe picioarele tale şi înveţi să vorbeşti iar, să te uiti la copaci cu alţi ochi, să vezi un alt cer, să împarţi alte gânduri.
Mădălina Ţinteia (prim plan, jos), în fundal cu oraşul Edmonton, Canada, urbea în care trăieşte. (sursa foto: Facebook / Mădălina Ţinteia)
Nu este ipocrizie sau renegare, nici măcar egoism sau cum mai vreţi voi să îl numiţi. Este acceptarea unui fapt real, concret: nu avem niciun merit în a fi romani, avem însă merit dacă suntem oameni buni, care trăiesc în unitate cu ceilalţi. Să mă bucur că sunt româncă? Nu, nu am motive. Să mă perind ţanţoş printre alţi cetăţeni? Imi pare că aş face haz de necaz.”
„Îmi amintesc lipsa de toleranţă”
„Când mă gândesc la România îmi amintesc de o societate eminamente patriarhală, tradiţionalistă, fără deschidere spre alte rase, culturi sau religii. Nu mă identific deloc cu acestea. Îmi amintesc lipsa de toleranţă, săracia economică, fizică şi spirituală cu care ne confruntam, iar la celălalt capăt, epatarea de tip cocălăresc, pe care o reprim şi anulez din faşă. Cu cât trăieşti mai mult într-o societate lipsită de toxicitate, ca cea canadiană, te distanţezi tot mai mult de societatea toxică care sugrumă în Romania.
Îmi amintesc de mizeria si nesimţirea multora din România. Mai ales de nesimţire. Nu există zi în care să nu mă minunez de lipsa acestei nesimţiri în Canada. Aici, oamenii se respect reciproc, de la cel mai mic la cel mai mare, de la cel mai „suspus” la cel mai „supus”. Am folosit ghilimele, pentru că eu nu cunosc superioritate în funcţie de statut, atunci când mă refer la cetăţeni.
Îmi amintesc, pe alocuri, de oameni dragi şi valoroşi, pe care i-am întâlnit în drumul meu, şi de care mi-e dor. Rememorez arhitectura frumoasă a Iaşului, dar nu şi blocurile comuniste. În rest, nimeni nu poate schimba sentimentul de distanţare pe care îl am faţă de România.”
„Nu mai sper nimic, deloc. Nu pentru ţara mea”
„Acum, nu mai regăsesc niciuna dintre lacrimile pe care le varsam pe la Radio Hit, cu 3 ani în urmă sau 2, Atunci, îi doream Romaniei să se facă bine. Din păcate, nu mai este loc de bine când celulele canceroase au cuprins-o din interior. Nu e de plans, ci doar de acceptat. Nu mai sper nimic, deloc. Nu pentru ţara mea. Sper doar pentru prietenii mei şi familia mea, în mod individual.
Ce pot spune este că nu văd nicio schimbare în România. Lucrurile sunt din ce în ce mai urâte, tergiversăm acţiuni, iar atitudinile majoritare nu s-au schimbat. Mă doare? Nu, nu mă mai doare nimic din ceea ce Romania ar putea fi. Îmi dau seama că anii mei, cât mai am de trăit pe pământ, nu vor putea schimba cu nimic valul de neputinţă care a acaparat România.
Nu am răspuns niciunui mesaj de „La mulţi ani” primit la 1 Decembrie. Vă rog să nu judecaţi si să nu luaţi totul personal. Nu mă identific cu această „sărbătoare”, nu o percep ca fiind sărbătoare. Nu celebram eu mare branză nici când eram în România, dar acum chiar că nu văd deloc niciun liant cu… 1 Decembrie.”
Am vorbit despre fericire cu Tiberius Georgescu, pastor adventist şi psihoterapeut. Misiunea sa pastorală se desfăşoară la capela Liceului Adventist „Ştefan Demetrescu” din Bucureşti. Acolo, Tiberius ia contact cu tinerii liceeni şi frământările lor. Îi plac întrebările incomode şi gândirea critică, de aceea l-am întrebat de ce omul de azi e tot mai singur şi fără sens.
Ascultaţi un interviu radiofonic despre fericire şi cum reuşim sau nu să o atingem!
