Cât ar accelera mărturisirea publică provaccinare a preoţilor eradicarea pandemiei şi salvarea de vieţi omeneşti, în cazul credincioşilor cu vederi înguste, nu vom şti vreodată. Există riscul ca, dimpotrivă, să încurce, incendiind spirite deja inflamate.
Cunosc preoţi, monahi, ieromonahi, monahii care s-au vaccinat anti-Covid. Mi-au spus asta, ştiindu-mă seif în materie de păstrare a secretelor. Dacă-i întreabă altcineva decât persoane foarte apropiate, vor spune că nu s-au vaccinat, adoptând o atitudine neutră faţă de vaccinare şi existenţa virusului.
Aceşti oameni înţeleg că atât se poate, altfel comunităţile de credincioşi pe care le păstoresc s-ar dezbina, iar sminteala de pe urmă ar fi mai mare decât cea dintâi. E ca un balon, pe care dacă-l umfli prea tare, crapă. Da, realitatea e dură, dar sfidarea sau cosmetizarea ei ne-ar compromite definitiv.
Putem să-i condamnăm pe clericii care se vaccinează, dar tac? Nu ştiu. Sunt oameni pe care-i cunosc de o viaţă, buni, generoşi şi iubitori. De pus la rană, oricare ar fi ea. Sunt laşi? Din nou, nu ştiu. Încercaţi voi să trăiţi într-o comunitate care-şi devorează liderii pentru cea mai mică închipuită deviere de la normă.
Unii vor spune că preoţii au enoriaşii pe care-i merită, căci ei i-au format şi modelat după propria viziune. Nu e aşa, iar pentru asta e de ajuns să privim la comportamentul multor fraţi în credinţă, ce devin lup pentru om imediat ce slujba de duminică s-a sfârşit. Cuvintele preotului, îndemnurile la iubire, se evaporă, iar ignoranţa ia locul iluminării.
Pe de o parte, aceşti clerici sunt curajoşi, îndeajuns de luminaţi la minte şi suflet, încât să împletească raţiunea cu credinţa în Dumnezeu, evitând să devină ei înşişi focar de boală, moarte pentru cei din jur. Pe de altă parte, li se poate reproşa că, prin tăcerea lor, contribuie, involuntar, la răspândirea Covid 19 şi, implicit, la moartea semenilor. Dar, de pe margine, e uşor să dăm verdicte.
Cât e aşa sau nu, cât ar accelera mărturisirea publică a preoţilor procesul de vaccinare şi salvare de vieţi omeneşti, în cazul credincioşilor cu vederi înguste, nu vom şti vreodată. Există riscul ca, dimpotrivă, să încurce, să incendieze spirite deja inflamate.
Desigur, nu putem generaliza. Nu ar fi corect. Avem mulţi preoţi şi arhierei, patriarhi chiar, care s-au vaccinat şi au spus asta public, tocmai pentru a încuraja vaccinarea. Un exemplu este Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care s-a vaccinat şi a îndemnat la vaccinare. Acesta a spus:
„Nu este doar o chestiune de necesitate sau alegere, ci şi responsabilitate faţă de semeni.
Pandemia ne-a schimbat viaţa socială, viaţa de zi cu zi, participarea la viaţa Bisericii. În tot acest timp suntem şocaţi de suferinţele oamenilor şi suntem impresionaţi de sacrificiul de sine al medicilor si asistentelor.”
Ce ar face, ar spune Iisus Hristos, cel din Evanghelie, care se apleacă cu infinită iubire asupra bolnavilor şi le redă sănătatea? El, Dumnezeu, ar îndemna sau nu la vaccinare? Ba, mai mult, El Însuşi s-ar vaccina, ca să dea pildă celor ce-L urmează, ca Păstor de trupuri şi suflete?
Tăcerea celor care se vaccinează, clerici, membri ai Bisericii Ortodoxe, e o felie din realitatea acestei pandemii, un fel de oglindă în care ne vedem fiecare aşa cum suntem, cu măsura duhovnicească personală la care am ajuns.
Rămâne de văzut dacă, cu trecerea timpului şi conştientizării importanţei vitale a vaccinării, aceşti oameni vor găsi forţa şi curajul necesare pentru a ieşi în faţa păstoriţilor şi a îndemna la singura metodă prin care pandemia poate fi eradicată: Vaccinarea.
