Controversata organizație Amnesty International a oripilat opinia publică internațională cu un raport prin care acuză Armata Ucraineană că încalcă legile internaționale umanitare și că pune în pericol populația civilă prin organizarea de baze militare în zone rezidențiale unde sunt prezenți civili, pentru a organiza acțiuni militare defensive împotriva trupelor rusești invadatoare.
O acuzație șocantă care pune un semn de egalitate între crimele de război comise de Armata Rusă, la ordinul criminalului de război Vladimir Putin, și operațiunile militare defensive prin care Armata Ucraineană încearcă să apere orașele țării!
Ignorând total realitatea faptului că, în majoritatea cazurilor investigate, este vorba de lupte urbane defensive purtate de militarii ucraineni în localități aflate sub asediul Armatei Ruse, raportul Amnesty International, printr-o așa-zisa metodă neutră de analiză a situației militare din Ucraina, induce ideea că ar exista acest „semn de egalitate” între acțiunile defensive ale Armatei Ucrainene – care apără teritoriul național inclusiv prin lupte urbane purtate în localitățile aflate sub asediu – și acțiunile ofensive, multe din ele adevărate crime de război, ale Armatei Ruse, care operează o invazie nedreaptă și criminală asupra unui stat suveran, la ordinul oligarhului ex-KGB-ist, criminalul de război Vladimir Putin.
Altfel spus, deși violatorul sângeros este Rusia lui Putin, Ucraina ar fi și ea vinovată pentru că… a purtat fustă scurtă!
Oferim colegilor de la Amnesty International un exercițiu de imaginație, cu speranța că vor înțelege cât de aberantă este „analiza” din raportul lor despre luptele defensive purtate de Armata Ucraineană în localitățile aflate sub asediul Armatei Ruse invadatoare.
Invadarea Poloniei de către Hitler – luptele urbane de la Lvov (1939), asediul Varșoviei (1939), Revolta evreilor din Ghetoul din Varșovia (1943) și Revolta din Varșovia (1944)
La 1 septembrie 1939, fără vreo declarație de război (aceeași abordare a avut-o și Vladimir Putin, în cazul invadării Ucrainei), Germania lui Hitler atacă Polonia. Armata Poloneză este zdrobită de superioritatea tehnică și strategică a Armatei Naziste.
În ciuda „Blitzkrieg”-ului nazist, polonezii decid să reziste până la capăt.
O mare și sângeroasă bătălie se dă în interiorul și în jurul orașului Lvov. Luptele din acest oraș sunt deosebit de sângeroase. Apărătorii polonezi (11 batalioane de infanterie, 5 baterii de artilerie, rămășițe de unități de cavalerie și voluntari civili) vor apăra orașul, inclusiv în sângeroase lupte urbane, atât împotriva Armatei Naziste, cât și a Armatei Sovietice, care atacă Polonia, la ordinul lui Stalin, la puțin timp după invazia nazistă. Luptele încep la 12 septembrie 1939, când naziștii ajung la periferia orașului Lvov. În ziua de 13 septembrie, trupele naziste pătrund în centrul orașului, de unde, după sângeroase lupte de stradă, sunt respinse de apărătorii polonezi. La 17 septembrie, URSS-ul lui Stalin intervine în conflict și atacă Polonia. În ziua de 19 septembrie, unități blindate sovietice au atacat cartierele de margine ale orașului, însă au fost respinse de apărătorii polonezi. La 20 septembrie, Armata Nazistă se retrage din zona Lvov și asediul este preluat în totalitate de Armata Sovietică. Apărătorii polonezi capitulează în ziua de 22 septembrie. Majoritatea ofițerilor și soldaților care au apărat orașul Lvov vor fi asasinați la ordinul lui Stalin, în masacrul de la Katyn (aprilie-mai 1940).
La 11 septembrie, Comandamentul militar polonez ordonă ca Varșovia, capitala țării, să fie apărată cu orice preț. În ziua de 15 septembrie, Armata Nazistă ajunge la periferiile Varșoviei și instalează asediul. Aproximativ 140.000 de soldați polonezi apără Varșovia împotriva unui total de 13 divizii naziste, susținute de peste 1.000 de piese de artilerie. În ziua de 22 septembrie, Varșovia este încercuită, ultimele linii de comunicație dintre Varșovia și Modlin fiind tăiate de forțele naziste care ajung la Vistula.
Apărarea Varșoviei a fost organizată atât pe centura de fortificații, cât și în interiorul cartierelor de la periferia orașului. În ciuda eroismului militarilor și voluntarilor civili polonezi, care au apărat cu eroism Varșovia, sub presiunea bombardamentelor teroriste ale Luftwaffe și a superiorității tehnice și de efective a Armatei naziste, comandamentul militar al Varșoviei a capitulat, orașul fiind ocupat în ziua de 1 octombrie 1939.
Un alt eveniment militar important din Polonia anilor celui De-al Doilea Război Mondial este Revolta Evreilor din Ghetoul Varșoviei (19 aprilie – 16 mai 1943). Această revoltă armată a fost îndreptată împotriva acțiunilor naziste de a deporta populația evreiască a Ghetoului din Varșovia în lagărele de concentrare de la Treblinka și Majdanek, pentru a fi exterminată.
Evreii știau că revolta lor militară era condamnată la eșec, ca urmare a superiorității în armament și efective a trupelor naziste (în majoritate, experimentatele efective ale SS-ului). Totuși, au declanșat revolta pentru „a nu permite naziștilor să aleagă ei momentul și locul morții noastre” (declarația lui Marek Edelman, singurul comandant militar al revoltei care a supraviețuit războiului).
Revolta armată a evreilor din Ghetoul Varșoviei s-a concretizat în sângeroase lupte de stradă și urbane, purtate de insurgenții evrei, ajutați de membri ai Rezistenței poloneze, împotriva trupelor Waffen-SS și ale Wehrmacht-ului. În luptele urbane purtate împotriva naziștilor au murit aproximativ 13.000 de evrei prin împușcare, gazare sau incendiere.
Ultima mare revoltă militară a polonezilor, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este Revolta din Varșovia, declanșată de Armia Krajowa (Armata de Interior) și desfășurată, prin lupte urbane, în perioada 1 august – 2 octombrie 1944.
În ziua de 29 iulie, mai multe unități blindate sovietice ajung la periferia Varșoviei, unde se lovesc de apărarea organizată Corpurile Panzer naziste 39 SS și 4 SS. Evenimentul determină rezistența anti-nazistă din Varșovia să-și asume organizarea unei revolte militare împotriva ocupanților.
În ciuda numeroaselor informații conform cărora Armata Sovietică și Aliații occidentali nu erau dispuși să susțină o revoltă militară în Varșovia, comandanții Armia Krajowa (Armata de Interior) decid, în ziua de 31 iulie 1944, să declanșeze revolta.
Aproximativ 49.000 de militari și insurgenți polonezi au luptat aproximativ două luni, în lupte urbane extrem de sângeroase, împotriva a aproximativ 30.000 de militari naziști (Wehrmacht și Waffen-SS).
S-au dus lupte puternice în mai multe zone ale orașului: Universitate, bulevardul Szucha, podurile de peste Vistula, Piața Narutowicz, Aeroportul Mokotov etc.
După lupte urbane extrem de dure, Armata de Interior, copleșită de superioritatea în armament a trupelor naziste și prea puțin susținută de Sovietici și de Aliații Occidentali, a capitulat în ziua de 2 octombrie 1944.
Aproximativ 15.000 de insurgenți polonezi au fost uciși în timpul luptelor, alături de peste 200.000 de civili (în majoritate, asasinați de trupele SS, ca represalii). Armata nazistă a înregistrat aproximativ 17.000 de militari uciși.
Toate aceste lupte eroice din Polonia celui De-al Doilea Război Mondial au fost purtate de militarii și insurgenții polonezi și evrei în zone urbane. În acțiunile lor împotriva agresorilor naziști, s-au folosit inclusiv de imobile civile (case, blocuri de locuit, școli etc.).
Ne întrebăm: cum ar fi reacționat activiștii Amnesty International dacă monitorizau aceste evenimente militare?
Amnesty International ar fi condamnat Armata Poloneză pentru că și-a asumat să poarte lupte urbane în apărarea orașelor Lvov și Varșovia?
Activiștii Amnesty International i-ar fi condamnat pe evreii care, cu un eroism unic în istorie, au declanșat Revolta din Ghetoul Varșoviei și au purtat sângeroase lupte urbane, în dorința legitimă de a muri cu arma în mână și nu într-o cameră de gazare din lagărele de exterminare de la Treblinka și Majdanek?
Ar fi considerat activiștii Amnesty International că trebuie criticați sever militarii și insurgenții polonezi care au încercat să obțină eliberarea Varșoviei, prin propriile puteri, în timpul Revoltei din toamna anului 1944, doar pentru că au luptat în interiorul orașului, folosindu-se inclusiv de clădiri civile?
Câteva teme de meditație pentru activiștii Amnesty International
O simplă căutare pe Internet ar fi fost suficientă pentru „lămurirea” activiștilor organizației citate și pentru trezirea lor din visul „flower power” care se pare că i-a ghidat atunci când au redactat stupidul raport despre utilizarea, de către apărătorii ucraineni, a clădirilor civile în luptele de apărare a localităților ucrainene asediate de Armata lui Putin.
În Ucraina, cu tot ajutorul oferit de Occident, suntem martorii unui război asimetric. Deși prost organizată și falimentar condusă, Armata Rusă este, deocamdată, net superioară, ca efective și armament, Armatei Ucrainene. Prin urmare, militarii ucraineni sunt obligați să-și ajusteze tactica de front pornind de la această inferioritatea în tehnică și efective, în încercarea de a apăra localitățile Ucrainei, supuse unui sângeros și asasin asediu de către Armata Rusiei, care nu ezită să comită crime de război pentru atingerea obiectivelor sale militare și politice.
Inevitabil, militarii ucraineni care se apără în localitățile asediate caută să obțină un echilibru militar și să diminueze, într-o anumită măsură, inferioritatea în tehnică militară, prin purtarea unui război asimetric și de gherilă în zonele urbane.
Studiul lui Richoufftz, absolvent de Saint-Cyr
Configurația mediului urban și prezența populației civile (de cele mai multe ori, imposibil de evacuat) oferă „luptătorului asimetric” posibilitatea de a provoca pierderi suficient de mari agresorului ale cărui acțiuni militare, cel puțin teoretic, sunt mai dificil de operat în interiorul orașelor.
Într-un studiu intitulat „Zona urbană: un nou teatru de operații?”, semnat de francezul Emmanuel de Richoufftz (74 de ani, absolvent al Școlii Speciale Militare de la Saint-Cyr) și publicat în seria „Guerres mondiales et conflits contemporains” (2002/2 – nr. 206), se prezintă câteva aspecte deosebit de importante cu privire la războiul urban.
Studiul arată că „lupta urbană are o puternică încărcătură emoțională, constituie un «teatru» în care violența este folosită fie pentru a provoca teroarea populației civile (slăbind astfel rezistența apărătorilor – n. red.), fie pentru a alimenta propaganda și pentru a obține sprijin politic pe plan intern și internațional (întărind astfel voința apărătorilor de a rezista în fața agresorilor – n. red.).”
Autorul subliniază: „Armatele au menținut întotdeauna o relație dificilă cu aglomerările, Armata fiind de multe ori reticentă să lupte acolo, și asta este de înțeles. Dacă este adevărat că controlul localităților rămâne un obiectiv esențial, angajamentul militarilor în zonele urbanizate nu se face fără reținere. Amintiri istorice recente ne spun că perspectiva de a fi nevoit să ducă bătălii costisitoare în oameni și echipament pentru a cuceri orașele apărate îl plasează imediat pe atacator într-o poziție foarte inconfortabilă”.
Altfel spus, apărarea orașelor este esențială pentru armata unui stat aflat sub asediul unui agresor extern. Aceasta pentru că „tacticienii consideră că succesul unei ofensive este posibil într-un raport de putere de 3 împotriva 1 în favoarea atacantului, însă acest raport crește la 6 până la 8 față de 1 pentru a depăși o apărare (urbană) solid organizată. Un adversar chiar și cu mijloace slabe la dispoziție, aflat în zonă urbană, profită de mediu (cu șanse sporite de succes – n. red.)”.
Costurile în efective umane și tehnică militară suportate de agresor, în cazul asedierii unui centru urban, sunt mult mai mari decât în cazul unei lupte purtate în afara zonei urbane. De exemplu, conform studiului citat, „distrugerea fără armament greu a aproximativ douăzeci de combatanți (care se apără în interiorul unei zone urbane) necesită implicarea a cel puțin 150 de militari ai forței agresoare, cu un suport de artilerie și folosirea masivă a armelor de sprijin”.
Cucerirea unui oraș de către agresori presupune distrugerea oricărei infrastructuri care ajută la eforturile de apărare ale militarilor din garnizoana orașului. O asemenea distrugere este posibilă doar prin „folosirea unor arme puternice, cu efecte colaterale semnificative, astfel că adversarul – și de multe ori, civilii – sunt loviți fără discernământ”.
În ciuda acestor efecte colaterale (în Ucraina au fost urmărite în mod evident de Armata Rusă, care a atacat blocuri de locuințe ucrainene, deși în zona respectivă nu se aflau trupe ale Ucrainei), „scopul atacatorului nu este atins: populația, aflată sub șocul atacului, alege cu hotârâre calea rezistenței”…
… adică exact ceea ce s-a întâmplat și în localitățile Ucrainei, unde voluntari din rândul populației civile s-au alăturat Armatei Ucrainene și au luptat împotriva agresorilor ruși.
Studiul „Zona urbană: un nou teatru de operații?” atenționează că „lupta urbană nu are nimic de comparat cu simplitatea și rapiditatea unei succesiuni de mișcări bine conduse, mișcări largi învăluitoare și focuri ajustate care «mătură» inamicul surprins”.
Mediul urban este ostil, „inamicul este omniprezent și evaziv. În plus, militarul care apără centrul urban acționează într-un cadru familiar (de exemplu, cartierul său, despre care cunoaște fiecare colț, pentru că a locuit și s-a jucat acolo în timpul copilăriei) și astfel, compensează inferioritatea în tehnică militară sau efective”.
Trebuie subliniat și un alt aspect deosebit de important pentru situația din Ucraina: inițiativa a aparținut și aparține, deocamdată, agresorilor, adică Armatei Ruse, care a decis unde să se poarte luptele.
Asediul la care sunt supuse numeroase localități din Ucraina de către Armata Rusă (care folosește artileria și rachetele inclusiv asupra civililor, fără să manifeste măcar un minim respect pentru tratatele internaționale cu privire la purtarea războiului) face parte din strategia lui Putin de ocupare și lichidare a Ucrainei.
Când acționează pentru apărarea unui centru urban asediat pe mai multe direcții (de multe ori, încercuit) de armata inamică, un comandament militar va organiza liniile defensive atât în funcție de resursele de care dispune (efective și tehnică militară), cât și (mai ales!) pornind de la direcțiile de atac ale inamicului.
Militarii ucraineni au fost obligați de situația militară concretă să organizeze apărarea orașelor pe direcțiile de atac ale Armatei Ruse, folosindu-se inclusiv de clădirile unor școli sau spitale părăsite ori în vecinătatea și interiorul unor cartiere de locuințe. Alternativa ar fi fost să renunțe la apărarea orașelor respective. Cât despre evacuarea civililor, sunt deja de notorietate crimele de război comise de Armata Rusă, care nu a respectat încetarea focului (în mai multe regiuni ale Ucrainei) pentru a permite evacuarea civililor. Dimpotrivă, militarii ruși au deschis focul asupra apărării ucrainene, dar și a civililor!
Raportul activiștilor de la Amnesty International dovedește o șocantă lipsă de cunoaștere a realității militare din Ucraina, în particular, precum și o gravă lipsă de înțelegere a principiilor militare specifice războiului defensiv modern. Activiștii acestei organizații lasă impresia că au analizat lupta între două cete de copii care se bat folosind săbii de lemn.
Amnesty International a ignorat total mai multe aspecte esențiale pentru înțelegerea corectă a situației din Ucraina.
În primul rând, Ucraina (stat suveran și independent care a fost atacat, fără declarație de război, de Rusia lui Putin) se apără în cadrul unui război, în mare măsură, asimetric. Superioritatea Rusiei în efective și armament este evidentă. Într-un astfel de context, apărarea centrelor urbane (ca puncte de rezistență militară, concetrări de resurse industriale și noduri de transport rutier și feroviar) de către Armata Ucraineană este esențială și, inevitabil, dobândește toate caracteristicile sângerosului război urban.
În al doilea rând, activiștii Amnesty International nu înțeleg dificultățile cu care se confruntă atât militarii, cât și populația civilă dintr-un oraș asediat, într-o luptă urbană defensivă purtată împotriva unui agresor sângeros și lipsit de scrupule, așa cum este armata de criminali de război de sub comanda ex-KGB-istului Vladimir Putin. Când pe linia direcției de atac a agresorului se află clădirea unei școli (atenție, școala fiind evacuată, fapt recunoscut și în exemplele oferite de raportul celor de la Amnesty International), iar poziționarea acesteia este utilă și obligatorie pentru o defensivă de succes, orice comandant militar se va folosi de clădirea respectivă pentru a-și îndeplini misiunea de apărare a orașului.
Nu în ultimul rând, raportul celor de la Amnesty International comite mizerabila eroare de a pune în același text crimele de război comise de Armata Rusă la ordinul criminalului de război Vladimir Putin și eforturile militarilor ucraineni de a apăra orașele asediate ale Ucrainei, folosindu-se, printre altele, și de clădirile evacuate ale unor școli, spitale și locuințe din interiorul unor zone locuite din centrele urbane aflate sub asediu. Este inadmisibil acest semn de egal între crimele de război comise de ruși în Ucraina și eforturile disperate ale militarilor ucraineni de a apăra orașele asediate ale patriei lor.
Prin această imbecilă abordare, activiștii de la Amnesty International își condamnă propria organizație la rătăcirea în deșertul unei „corectitudini politice” pervertite și ajută, fără voie sau (cine știe!) cu voie, propaganda cu care Putin intoxică Lumea Liberă, în încercarea de a izola Ucraina și de a slăbi voința națiunilor Lumii Libere care se împotrivesc planurilor sale diabolice de a reface URSS.