O veste cumplită a șocat lumea presei din România în dimineața zilei de miercuri, 19 aprilie: Iulia Marin, una dintre cele mai talentate jurnaliste din țara noastră, a murit marți, la doar 32 de ani. Autoare a numeroase articole, investigații și anchete memorabile, Iulia se lupta de mai mulți ani cu o depresie foarte severă.
Iulia Marin a lucrat de-a lungul timpului la „Adevărul“, „Gândul“, „PressOne“, „Recorder“, „Gândul“ și, începând din martie 2020, la „Libertatea“.
A lăsat în urmă, în scurta sa carieră, subiecte absolut memorabile, scrise cu un talent inegalabil. În 2015 a publicat, în „PressOne“, ancheta care dezvăluia cine a fost „Femeia în rochie albastră“, din celebra poză de la mineriada din 13-15 iunie 1990 – cercetătoarea Izabela Odor, înconjurată de ortaci și agresată în 14 iunie.
La „Recorder“ a făcut reportaje remarcabile de la mitingurile electorale, prezentând „Paradisul roșu de la Căcâna“, „Nimicul în variantă galbenă“ și „Reportaj de la primul miting USR PLUS: «Mama voastră de visători…»“.
În ultimii 3 ani, anchetele Iuliei Marin au apărut în „Libertatea“, unde a scris despre fraudele comise sub pretextul achizițiilor din pandemie, despre sistemul de vaccinare paralel pentru „lucrătorii esențiali“ din instituțiile de forță, dar și despre războiul din Ucraina.
În ultimele luni, problemele de sănătate s-au îndesit. Iulia Marin a scris pe contul său de Facebook, cu un curaj extraordinar, despre suferințele prin care trecea din cauza depresiei declanșate la moartea mamei ei. Despre cum a încercat să ignore simptomele, cum totul s-a agravat și a degenerat într-o boală psihică teribilă, despre tentativele de sinucidere și despre tratamentele încercate – toate, fără rezultat.
Colegii de la „Libertatea“ au scris că Iulia Marin a fost făsită fără viață de polițiști marți, 18 aprilie, în apartamentul unde locuia.
Ultimul mesaj scris de Iulia pe contul său de Facebook datează din 10 aprilie și arată drama prin care trecea această fată.
„Număr, uneori, pe degete zilele ”bune”. Zilele in care ma simt bine, lucrez bine, sunt bine. Pe site-urile pe care le citesc, forumuri cu privire la tot felul de pastile, oamenii scriu: “Nu renuntati, veți găsi antidepresivul potrivit”.
E greu și sa nu renunți. Al cincilea – sau al șaselea? – antidepresiv in mai puțin de patru ani vine la pachet cu speranțe noi și, pana acum, zero efecte adverse.
Dar stau și ma întreb daca nu cumva ma pregătesc pentru o noua dezamagire, vreun efect placebo, cine mai știe?
Stau și ma gândesc ce bizar e ca viața mea toată depinde de câteva zeci de miligrame dintr-o substanța de care abia am auzit. Și, când zic ca viața mea toată, nu e nicio exagerare.
Am ajuns in punctul in care îmi e rusine sa mai vorbesc despre depresie sau sa o invoc, in punctul in care nu mai înțeleg ce e in neregula de nu mai pot funcționa. “Ca înainte”, îmi șoptește creierul meu. Sau măcar ca intr-o zi oarecare, dintr-un trecut care se tot îndepărtează.
Am ajuns sa urăsc însuși termenul de “depresie”. Îl reneg adesea, ma mint singura, ascult muzica, fac orice ca sa schimb aceasta stare. Și ea nu se schimba decât foarte rar.
“Nu renuntati, antidepresivul asta mi-a schimbat viața”, a scris cineva despre substanța pe care o iau acum, de cateva zile.
Aștept, aștept de patru ani sa am din nou pasiune pentru ceva. Sa nu simt greutate, orice as face. O greutate atat de dificil de descris in cuvinte.
“Îți va plăcea pastila asta, ajuta și la concentrare, e și pe anxietate”, mi-a spus medicul meu.
Îmi doresc sa imi placa. Sa ma ”ajute”. Sa ma trezesc zambind, ca “înainte”. Sa pun putina pasiune in ce fac, măcar putina. Măcar din când in când, sa nu ma mai ascund in spatele unei stări care nu vrea sa plece.
Nu vrea, și pace.
“Nu renuntati, pastila asta mi-a redat plăcerea de a trai”.
Citesc toate forumurile, in timpul meu liber, și vreau sa le cred. Sa cred ca exista din nou plăcere, fie si dintr-o pastila.
Dar, la naiba cu toate astea, azi a fost o zi buna, placebo sau nu.“
Dumnezeu să te odihnească în pace, Iulia!
