ziaristii.com

Etichetă: ccr

  • „Va fi o bubă mare! Vor să fie pedepsit cel care l-a prins pe hoţ, nu hoţul”

    Fostul preşedinte al Curţii Constituţionale, Augustin Zegrean, crede că ultima decizie a CCR poate da cale liberă infractorilor de toate tipurile să atace deciziile instanțelor, invocându-se protocoalele cu SRI declarate nelegale de către CCR. Vor fi afectate toate dosarele, nu doar cele de corupție, ci și cele de omor, trafic de persoane sau trafic de droguri, a declarat Zegrean pentru Hotnews.„Va fi o bubă mare, dacă fac la fel chiar e o mare problemă, Îi preocupă să îl pedepsim pe cel care a prins hoțul, ci nu pe hoț. Contează cum a fost prins cel care a luat mită? Sunt situații în care nu ai alte soluții decât înregistrări. Curtea Constituțională nu a spus că sunt nelegale înregistrările, ci protocoalele. Ce faci cu traficul de stupefiante sau de persoane, unde singura probă este asta? Decizia de miercuri a CCR va conduce la înlăturarea probelor obținute de procurori cu SRI în toate dosarele, nu doar în cele de corupție, adică și în cele de omor, pornografie infantilă, trafic de persoane sau trafic de droguri”, a adăugat Zegrean.Ordonanța care provoacă aceste reacţii grave în justiţie este una cu miză pentru liderul PSD, Liviu Dragnea, condamnat de un complet de 5 în dosarul Referendumului, în 22 aprilie 2016.În 7 noiembrie, Curtea Constituţională a decis că există conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe tema constituirii completurilor de 5 judecători.Potrivit deciziei Curții, completurile de cinci judecători au fost nelegal constituite din 2014, când instanța supremă a decis să nu aplice prevederea din Legea 304/2004 privind formarea completurilor de 5 judecători care stabilește că toți cei 5 judecători ai completului se stabilesc prin tragere la sorți. Instanța supremă a decis ca doar patru să fie aleși astfel.

  • Iohannis îşi apără la CCR dreptul de a face referendum pe justiție în ziua alegerilor europarlamentare

    Preşedintele Klaus Iohannis a trimis joi Curţii Constituţionale a României (CCR) o sesizare de neconstituţionalitate asupra Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative în materie electorală, care vizează şi alegerile pentru Parlamentul European.

    „Prin conţinutul normativ, unele dispoziţii sunt contrare prevederilor constituţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional”, arată şeful statului în sesizare, menţionând că această lege a fost transmisă de Parlament pentru promulgare pe 29 decembrie 2018.

    Președintele vrea ca pe 26 mai 2019, data alegerilor europarlamentare din România, să se organizeze și un referendum naţional prin care poporul să-şi exprime voinţa cu privire la continuarea luptei împotriva corupţiei şi asigurarea integrităţii funcţiei publice.

    Facă va intra în vigoare, legea făcută de PSD-ALDE va interzice organizarea oricărui fel de referendum în ziua alegerilor europarlamentare. Dar Iohannis vrea fie s-o trântească la CCR, fie să amâne promulgarea ei până după alegerile din 26 mai.

    TEXTUL SESIZĂRII

    ”Domnului VALER DORNEANU

    PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

    În temeiul dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție și ale art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, formulez următoarea SESIZARE DE NECONSTITUȚIONALITATE asupra Legii pentru modificarea și completarea unor acte normative în materie electorală.

    Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative în materie electorală a fost transmisă de Parlament spre promulgare Președintelui României în data de 29 decembrie 2018. Prin conținutul normativ, unele dispoziții sunt contrare prevederilor constituționale și jurisprudenței instanței de contencios constituțional, pentru motivele prezentate în cele ce urmează.

    I. Art. II pct. 4 din legea dedusă controlului de constituționalitate încalcă art. 1 alin. (4) și alin. (5), art. 2 alin. (1), art. 61 alin. (1), art. 80, art. 81, art. 90, art. 95 alin. (3), art. 120 alin. (1), art. 147 alin. (4), precum și art. 151 alin. (3) din Constituție
    Astfel, la art. II pct. 4 din legea dedusă controlului de constituționalitate – ce introduce un nou alineat, alin. (11) la art. 5 din Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European – se prevede că: „Pentru a asigura respectarea prevederilor prezentului articol în ziua de referință nu se pot organiza alte tipuri de alegeri și nici referendumuri la nivel național sau local.”

    A. În ceea ce privește organizarea referendumului național

    Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea fundamentală, referendumul reprezintă modalitatea prin care poporul român exercită în mod direct suveranitatea națională, constituind un mecanism eficient de manifestare a democrației directe. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, consultarea poporului prin referendum național, ca modalitate de exprimare a suveranității, se realizează prin trei tipuri de referendum național, și anume, cel inițiat de Președintele României asupra unor probleme de interes național, prevăzut de art. 90 din Constituție, cel organizat cu privire la demiterea Președintelui României în cadrul procedurii reglementate în art. 95 din Legea fundamentală și cel prin care se aprobă revizuirea Constituției, conform art. 151 alin. (3) din Legea fundamentală. Totodată, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, în condițiile Legii nr. 3/2000 se poate organiza și desfășura și referendum local asupra unor probleme de interes deosebit pentru unitățile administrativ-teritoriale.

    Desigur, autoritatea legiuitoare este liberă să opteze pentru orice soluție legislativă în materie referendară, însă fără a interfera cu competențele celorlalte autorități publice în acest domeniu, precum și fără a le modifica statutul constituțional ori atribuțiile prevăzute în Legea fundamentală. Or, norma prin care se interzice organizarea de referendumuri la aceeași dată cu data desfășurării alegerilor pentru Parlamentul European afectează norme și principii constituționale pentru motivele pe care le vom expune în continuare.

    1. Referendumul cu privire la probleme de interes național

    Art. 90 din Constituție prevede: „Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național.” Acest text stabilește competența exclusivă a Președintelui României în materia referendumului cu privire la probleme de interes național, chiar dacă consultarea Parlamentului este obligatorie, în sensul că ea trebuie realizată, dar Președintele are libertatea deciziei. Numai Președintele României are dreptul de a decide care sunt problemele de interes național și, în cadrul acestora, de a stabili, prin decret, problema ce constituie obiectul referendumului și data desfășurării acestuia, potrivit Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului.

    Acest drept exclusiv al Președintelui României își găsește suportul în dispozițiile constituționale ale art. 80 referitor la „Rolul Președintelui”, ale art. 2 alin. (1) potrivit căruia „Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, […], precum și prin referendum”, ale art. 81 alin. (2) referitor la legitimitatea electorală egală a Președintelui României cu legitimitatea Parlamentului și ale art. 1 alin. (4), care stabilește că „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”.

    Intenția autorității legiuitoare de a interzice organizarea de referendumuri la aceeași dată cu data desfășurării alegerilor pentru Parlamentul European a fost exprimată de-a lungul timpului prin mai multe inițiative legislative de modificare a Legii nr. 3/2000, de fiecare dată Curtea Constituțională invalidând această soluție legislativă. Astfel, prin Decizia nr. 147/2007 Curtea Constituțională, prin raportare la prevederile constituționale ale art. 90 și ale art. 95 alin. (3) a statuat că: „Din analiza celor două texte constituționale rezultă că referendumul se poate desfășura oricând în cursul anului, dacă Parlamentul a fost consultat sau a aprobat propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României. Așadar, potrivit Constituției, nu există nicio altă condiție care să interzică organizarea și desfășurarea referendumului simultan cu alegerile prezidențiale, parlamentare, locale sau alegerile pentru Parlamentul European ori într-un anumit interval de timp anterior sau posterior alegerilor menționate. Ca atare, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă (Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). În consecință, condițiile stabilite de legiuitor pentru desfășurarea referendumului prin legea criticată adaugă la prevederile Constituției, ceea ce determină neconstituționalitatea acestora.

    De altfel, aceste exigențe extraconstituționale cuprinse în lege împiedică organizarea oricărui referendum, în condițiile în care practic, în România, s-ar putea să se desfășoare alegeri în fiecare an, ceea ce, așa cum s-a arătat, contravine art. 2 alin. (1) din Constituție. Mai mult, în condițiile în care legea se referă la alegerile locale, fără a preciza dacă este vorba de alegeri generale sau parțiale, este cunoscut faptul că acestea din urmă pot avea loc în fiecare lună a anului. În consecință, suprimarea referendumului prin obstacole stabilite de lege reprezintă un alt argument pe care se întemeiază constatarea că pct. 1 al articolului unic din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului este neconstituțional. De asemenea, se constată că aceste dispoziții din legea criticată pot genera blocaje constituționale, data alegerilor devenind dependentă de data desfășurării referendumului.”

    Aceste considerente au fost reluate și în Decizia Curții Constituționale nr. 355/2007, precum și în Decizia nr. 1218/2008.

    Față de cele de mai sus, soluția legislativă cuprinsă în art. II pct. 4 din legea dedusă controlului de constituționalitate încalcă art. 1 alin. (4), art. 2 alin. (1), art. 80, art. 81, art. 90. Totodată, norma criticată este contrară celor statuate constant în jurisprudența Curții Constituționale și în acest mod, contravine și art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală referitor la efectul deciziilor Curții Constituționale, care sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial.

    2. Referendumul privind demiterea Președintelui României

    Potrivit art. 95 alin. (3) din Constituție: „Dacă propunerea de suspendare este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Președintelui”.

    Așa cum rezultă din jurisprudența constituțională indicată la punctul anterior (Decizia nr. 147/2007 și Decizia nr. 1218/2008), acest tip de referendum se poate desfășura oricând în cursul anului, dacă Parlamentul a aprobat propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României, Curtea Constituțională reținând că în Constituție nu există nicio altă condiție care să interzică organizarea și desfășurarea referendumului simultan cu alegerile prezidențiale, parlamentare, locale sau alegerile pentru Parlamentul European ori într-un anumit interval de timp anterior sau posterior alegerilor menționate.

    Față de cele de mai sus, soluția legislativă cuprinsă în art. II pct. 4 din legea dedusă controlului de constituționalitate încalcă art. 2 alin. (1), art. 95 alin. (3), precum și art. 147 alin. (4) din Constituție.

    3. Referendumul privind revizuirea Constituției

    Potrivit art. 151 alin. (3) din Constituție: „Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.”

    Prin Decizia nr. 612/2017, Curtea Constituțională a reținut că: „pentru coerența procedurii este rațional ca aceeași autoritate care inițiază organizarea referendumului să fie și cea care stabilește data și obiectul referendumului”. Totodată, prin această decizie Curtea a statuat că: „în vederea asigurării unui mecanism procedural complet, care să confere eficacitate demersului legislativ de adoptare a legii de revizuire, incluzând și reglementarea etapei finale a acestuia, Parlamentul este îndreptățit să stabilească, printr-o lege distinctă, data referendumului, fixând astfel în timp momentul la care legea pe care a adoptat-o va fi supusă aprobării populare”. Diferențierea realizată de Legea nr. 3/2000 în privința celor trei tipuri ale referendumului în legătură cu data referendumului se raportează în mod direct la competența autorității îndreptățite să declanșeze un anume tip de referendum.

    Ulterior, prin Decizia nr. 47/2018 Curtea a stabilit că: „în virtutea rolului constituțional al fiecărei autorități în declanșarea diverselor tipuri de referendum, stabilirea datei la care acesta urmează să aibă loc se face în mod diferențiat, prin acte specifice fiecărei autorități, respectiv prin decret al Președintelui României, în ce privește referendumul asupra unor probleme de interes național, prin hotărâre a Parlamentului, în situația demiterii Președintelui României, și prin lege, în cazul revizuirii Legii fundamentale”, iar „ceea ce este important, sub aspectul conformității procedurii organizării și desfășurării referendumului cu spiritul Constituției, este legitimitatea și forța juridică a actului prin care acesta este declanșat și prin care se stabilesc aspecte definitorii, așa cum este și data la care urmează să aibă loc. Esențial este ca acest act să emane de la autoritatea care are îndrituirea constituțională să inițieze fiecare tip de referendum, în conformitate cu specificul acestuia, respectiv decret al Președintelui României, în ce privește referendumul asupra unor probleme de interes național, hotărâre a Parlamentului, în situația demiterii Președintelui României, și lege, în cazul revizuirii Legii fundamentale”.

    Mai mult, prin art. 6 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 3/2000 este determinată data la care se organizează referendumul de revizuire a Constituției, respectiv: „Cetățenii României sunt chemați să își exprime voința prin vot în cadrul referendumului național cu privire la revizuirea Constituției, în ultima duminică a perioadei de 30 de zile prevăzută la art. 151 alin. (3) din Constituția României, republicată, calculată de la data adoptării de către Parlament a proiectului legii constituționale, Guvernul având obligația de a aduce la cunoștința publică, de îndată, prin mijloace de comunicare în masă, textul acestuia și data referendumului național.” Din această perspectivă, apreciem că norma dedusă controlului de constituționalitate contravine și dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție. În plus, dat fiind faptul că Parlamentul are competența exclusivă de a stabili momentul adoptării legii de revizuire a Constituției și este posibil ca data referendumului pentru revizuirea Legii fundamentale să se suprapună cu ziua de referință stabilită pentru desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European, se adaugă la textul art. 151 alin. (3) din Constituție care nu limitează în niciun mod cu privire la organizarea acestui tip de referendum.

    Față de cele de mai sus, soluția legislativă cuprinsă în art. II pct. 4 din legea dedusă controlului de constituționalitate încalcă art. 1 alin. (5), art. 2 alin. (1), art. 61 alin. (1), art. 147 alin. (4), precum și art. 151 alin. (3) din Constituție.

    B. În ceea ce privește organizarea referendumului local
    Potrivit art. 120 alin. (1) din Constituție: „Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice.”
    Consultarea cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit este un principiu care este reglementat atât prin art. 2 alin. (1) al Legii nr. 215/2001, cât și prin art. 3 alin. (3) al aceleiași legi, conform căruia „Dispozițiile alin. (2) – ce prevede autoritățile prin intermediul cărora se exercită autonomia locală (s.n.) – nu aduc atingere posibilității de a recurge la consultarea locuitorilor prin referendum sau prin orice altă formă de participare directă a cetățenilor la treburile publice, în condițiile legii.” Legea nu prevede înțelesul sintagmei „probleme locale de interes deosebit”, lăsând la aprecierea fiecărei autorități locale sfera problemelor ce pot fi supuse consultării cetățenilor, ca o expresie a principiului autonomiei locale. Dreptul și capacitatea efectivă de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale treburile publice aparține autorităților administrației publice locale. De aceea, în virtutea acestui principiu constituțional, competența stabilirii datei referendumului local nu poate aparține decât autorității locale respective.

    Față de cele de mai sus, soluția legislativă cuprinsă în art. II pct. 4 din legea dedusă controlului de constituționalitate încalcă art. 1 alin. (4), art. 2 alin. (1), art. 120 alin. (1) din Constituție.

    II. Art. I pct. 11 din legea dedusă controlului de constituționalitate încalcă art. 1 alin. (5), art. 8 alin. (2), art. 16 alin. (1) din Constituție

    Potrivit art. I pct. 11 din legea criticată, art. 15 din Legea nr. 370/2004 privind alegerea Președintelui României se modifică. La alin. (2) al art. 15 se menționează că „Au dreptul să propună câte un membru în fiecare birou electoral constituit la alegerile pentru Președintele României următoarele formațiuni politice: a) partidele politice parlamentare, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale cu grup parlamentar propriu în fiecare Cameră a Parlamentului; b) partidele politice care nu sunt reprezentate în Parlament, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale care nu au grup parlamentar propriu în ambele Camere ale Parlamentului, alianțele politice și alianțele electorale care nu au în componență niciun partid politic parlamentar sau organizație a cetățenilor aparținând minorităților naționale, care propun candidați la alegerile pentru Președintele României”.

    Spre deosebire de reglementarea anterioară, care la art. 21 stabilea faptul că „birourile electorale ale secțiilor de votare sunt alcătuite dintr-un președinte, un locțiitor al acestuia, care sunt, de regulă, juriști, precum și din cel mult 7 reprezentanți ai formațiunilor politice care au propus candidați”, noua reglementare face o distincție între partidele politice parlamentare, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale „cu grup parlamentar propriu în fiecare Cameră a Parlamentului” și categoriile prevăzute la litera b): „partide politice reprezentate în Parlament, organizații ale minorităților naționale care nu au un grup parlamentar propriu în ambele Camere ale Parlamentului, alianțele electorale care nu au în componență niciun partid politic parlamentar sau organizație a cetățenilor aparținând minorităților naționale, care propun candidați la alegerile pentru Președintele României”.

    Astfel, categoriile prevăzute de litera b) au dreptul să propună membri în birourile electorale doar dacă au propus un candidat la alegerile pentru Președintele României. Prin modul de formulare a celor două litere ale art. 15 alin. (2) se creează un tratament diferențiat între formațiunile politice parlamentare. Mai mult, în situația de față, partidele politice parlamentare care nu au un grup propriu în ambele Camere ale Parlamentului sunt excluse de la posibilitatea de a propune un membru în fiecare birou electoral constituit la alegerile pentru Președintele României, dat fiind faptul că litera b) face referire doar la „partidele politice care nu sunt reprezentate în Parlament” și la „organizațiile minorităților naționale care nu au un grup parlamentar propriu în ambele Camere ale Parlamentului”, această din urmă categorie având posibilitatea de a propune membri în birourile electorale.
    Potrivit art. 8 din Constituție, pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale. Partidele politice contribuie la definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației.
    Conform art. 1 și art. 2 din Legea partidelor politice nr. 14/2003, partidele politice sunt asociații cu caracter politic ale cetățenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituție. Prin activitatea lor, partidele politice promovează valorile și interesele naționale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidați în alegeri și la constituirea unor autorități publice și stimulează participarea cetățenilor la scrutinuri, potrivit legii.
    Participarea reprezentanților partidelor politice în componența birourilor electorale reprezintă expresia îndeplinirii uneia dintre principalele funcții ale partidelor politice, cea de a contribui la formarea unor autorități publice și de a promova pluralismul politic.
    Astfel, dreptul formațiunilor politice parlamentare de a propune membri în birourile electorale prevăzute de art. I pct. 11 din legea dedusă controlului de constituționalitate nu poate fi realizat în mod diferențiat, atât timp cât toate partidele politice parlamentare au obținut mandate de deputați sau senatori, fără încălcarea principiilor prevăzute de art. 8 alin. (1) și alin. (2) din Constituție referitoare la pluralismul și definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor. Prezența reprezentanților din toate partidele parlamentare reprezintă o garanție în plus pentru corecta desfășurare a alegerilor, indiferent de tipul acestora.
    Potrivit Codului de bune practici în materie electorală elaborat de Comisia de la Veneția, la pct. II, 3.1 – care se referă la Garanții procedurale și la organizarea scrutinului de către un organ imparțial – se arată că: „Numai transparența, imparțialitatea și independența față de orice manipulare politică vor asigura o bună administrare a procesului electoral, începând cu perioada pre-electorală până la finalizarea procesării rezultatelor”.

    La aceeași secțiune, se arată că la nivel central, comisia electorală ar trebui să cuprindă: „delegații partidelor deja reprezentate în parlament sau care au obținut cel puțin un anumit procentaj de sufragii. Partidele politice trebuie să fie reprezentate în mod corespunzător și în comisia electorală centrală”. Astfel, în acest document de referință nu se face trimitere la alte criterii din moment ce toate partidele politice reprezentate în Parlament au trecut pragul electoral la momentul alegerilor. În situația de față nu poate fi vorba nici de o egalitate „proporțională”, întrucât în cazul acesteia, partidele politice ar fi tratate în funcție de numărul lor de voturi, ceea ce nu este cazul. Potrivit documentului de referință invocat, „Celelalte comisii la nivel regional sau de circumscripție, trebuie să aibă o componență similară cu cea a comisiei electorale centrale”.

    În consecință, o atare reglementare instituie o condiție discriminatorie pentru partidele politice parlamentare care au un grup parlamentar propriu doar într-una dintre Camerele Parlamentului, față de partidele politice parlamentare care au un grup parlamentar propriu în ambele Camere ale Parlamentului, acest criteriu nefiind unul justificat obiectiv și rațional pentru aplicarea unui tratament juridic diferențiat. Astfel, această condiție contravine art. 16 alin. (1) din Constituție referitor la egalitatea în drepturi, dat fiind faptul că tratamentul diferențiat aplicat partidelor politice, persoane juridice de drept public, se reflectă într-un tratament diferențiat aplicat reprezentanților partidelor politice parlamentare, persoane fizice, fără o justificare obiectivă și rațională.

    În jurisprudența sa, Curtea Constituțională, referindu-se la dispozițiile Codului bunelor practici în materie electorală, elaborat de Comisia de la Veneția, a reținut „că într-adevăr acest act nu are un caracter obligatoriu, însă recomandările sale constituie coordonate ale unui scrutin democratic, în raport cu care statele – care se caracterizează ca aparținând acestui tip de regim – își pot manifesta opțiunea liberă în materie electorală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în general, și a dreptului de a fi ales și de a alege, în special” (Decizia nr. 51/2012). Potrivit jurisprudenței Curții, „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta” (Decizia nr. 1/1995).

    În consecință, dispozițiile art. I pct. 11 din legea dedusă controlului de constituționalitate care condiționează posibilitatea partidelor politice parlamentare de a desemna reprezentanți în birourile electorale de existența unui grup parlamentar propriu în ambele Camere ale Parlamentului încalcă art. 1 alin. (5), art. 8 alin. (2), art. 16 alin. (1) din Constituție. Aceste considerente sunt valabile și în cazul dispozițiilor art. I pct. 12 din legea supusă controlului de constituționalitate, cu referire la art. 16 alin. (3) care se referă la compunerea Biroului Electoral Central.

    Argumentele enumerate mai sus sunt aplicabile mutatis mutandis și dispozițiilor art. II pct. 21 din legea supusă controlului de constituționalitate, cu referire la art. 23 alin. (2) lit. a) și lit. b) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European și art. II pct. 22, cu referire la art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/2007.

    III. Art. I pct. 45 din legea dedusă controlului de constituționalitate încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție

    La art. I pct. 45 din legea dedusă controlului de constituționalitate se modifică alin. (1) al art. 49 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, în sensul că „După deschiderea urnelor și numărarea voturilor, președintele biroului electoral al secției de votare va încheia un proces-verbal, în 3 exemplare, care cuprinde: a) numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale, care s-au prezentat la urne (pct. a = pct. a1 + pct. a2 + pct. a3), din care: (…) a2) numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale speciale, care s-au prezentat la urne;(…)”.

    Menționăm că listele electorale speciale sunt reglementate în Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European și au în vedere alegătorii neresortisanți care vor să își exercite dreptul de vot pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European. Potrivit art. II pct. 3 din legea criticată, la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 33/2007 se prevede că „Prin alegător neresortisant se înțelege orice cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât România, având domiciliul sau reședința în România, care are dreptul de a alege în România pentru Parlamentul European, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi.”

    Față de cele de mai sus, în lipsa vreunei circumstanțieri sau a unei definiții legale a noțiunii de liste electorale speciale în conținutul Legii nr. 370/2004 ar însemna ca în calculul numărului de voturi necesar pentru a declara candidatul ales ca Președinte al României, în condițiile art. 81 alin. (2) din Constituție să intre și cetățenii altor state membre ale Uniunii Europene.
    În aceste condiții, neclaritatea dispoziției este una contrară art. 1 alin. (5) din Constituție în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii, așa cum aceasta a fost dezvoltată în jurisprudența Curții Constituționale. Argumentele prezentate mai sus sunt aplicabile mutatis mutandis și art. I pct. 50 din legea dedusă controlului de constituționalitate, cu referire la art. 50 alin. (14) lit. a2), care face referire la listele speciale.

    IV. Art. I pct. 50 din legea dedusă controlului de constituționalitate încalcă art. 2 alin. (1), art. 1 alin. (3) și alin. (5) din Constituție
    Potrivit acestui punct – care completează art. 50 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, conform alin. (14) nou introdus: la lit. b) se prevede – numărul buletinelor de vot primite (lit. b) trebuie să fie mai mare sau egal cu suma dintre numărul buletinelor de vot primite (lit. b), numărul voturilor valabil exprimate (lit. d) și numărul voturilor nule (lit. e): „pct. b > / = pct. b + pct. d + pct. e”.

    În primul rând, o atare formulă de calcul este inaplicabilă logic, întrucât numărul total al buletinelor de vot primite va fi mereu mai mic decât același număr la care se adaugă numărul voturilor valabil exprimate și cel al voturilor nule. Apreciem că formula de calcul, redactată în mod greșit dintr-o eroare materială de către legiuitor, la alin. (14) lit. b) trebuia să fie cea în care numărul total de buletine de vot primite să fie egal cu suma dintre numărul buletinelor neîntrebuințate, numărul voturilor valabil exprimate și numărul voturilor nule. Doar în acest fel se garantează desfășurarea corectă a unui scrutin și faptul că în respectiva secție de votare nu au existat fraude electorale.

    În aceste condiții, neclaritatea normei este una contrară art. 1 alin. (5) din Constituție în componenta sa referitoare la calitatea legii, așa cum exigențele acestui text constituțional au fost dezvoltate în jurisprudența Curții Constituționale, întrucât norma devine una imposibil de aplicat de către birourile electorale.

    În al doilea rând, numărul total de buletine de vot primite nu poate fi mai mare decât suma celor trei componente (numărul buletinelor neîntrebuințate, numărul voturilor valabil exprimate și numărul voturilor nule), ci acesta trebuie să fie egal cu suma amintită. A reglementa o atare situație prin lege, conduce implicit la acceptarea posibilității și justificării printr-o lege organică a lipsei unor buletine de vot, caz în care rezultatele din respectiva secție de votare vor fi validate la finalul scrutinului.

    O atare reglementare contravine chiar principiului statului de drept și democratic, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Constituție. În plus, reglementarea este contrară și Codului de bune practici în materie electorală, elaborat de Comisia de la Veneția, care la pct. I, Secțiunea 3 referitoare la sufragiul liber, subsecțiunea „Libertatea alegătorilor de a-și exprima voința și lupta de combatere a fraudei electorale”, 3.2 vii) menționează că „cel puțin două criterii trebuie aplicate la evaluarea veridicității rezultatelor votării: numărul alegătorilor care s-au prezentat la urnele de vot și numărul buletinelor de vot introduse în urnele de votare”. Or, prin reglementarea posibilității ca la finalul scrutinului, numărul participanților să fie mai mare decât numărul total al voturilor exprimate (pozitive, negative sau nule) se elimina chiar o garanție a bunei desfășurări a alegerilor, aspect contrar art. 1 alin. (3) și alin. (5), precum și art. 2 alin. (1) din Legea fundamentală.

    În al treilea rând, la același articol 50 alin. (14), din formula de calcul al numărului total al alegătorilor înscriși în listele electorale care s-au prezentat la urne este omisă componenta ce privește alegătorii înscriși în extrasele din listele electorale care au votat prin intermediul urnei speciale (a4), aspect ce intră în contradicție cu subcomponentele enumerate la lit. a) a alin. (1⁴) și cu dispozițiile referitoare la faptul că, în condițiile legii, unii cetățeni pot vota prin intermediul urnei speciale. Apreciem astfel că această omisiune a legiuitorului în formula de calcul a numărului total al alegătorilor înscriși în listele electorale lipsește norma de claritate, contrar art. 1 alin. (5) din Constituție, în componenta sa referitoare la calitatea legii.

    Toate argumentele de mai sus sunt aplicabile mutatis mutandis și art. II pct. 50 din legea supusă controlului de constituționalitate, cu referire la art. 50 alin. (5) lit. a) și b) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European.

    În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteți sesizarea de neconstituționalitate și să constatați că dispozițiile prezentate din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative în materie electorală sunt neconstituționale”.

  • Klaus Iohannis se opune statului polițienesc. Atacă la CCR electroșocurile pe care vor să ni le aplice PSD şi ALDE

    Președintele Klaus Iohannis a atacat luni la Curtea Constituțională legea care permite polițiștilor să utilizeze dispozitive cu electroșocuri, arătând că acestea „reprezintă o măsură disproporționată”.

    Printre alte prevederi contestate de șeful statului se numără două bazate pe o sintagmă care nu a fost definită cu precizie: „motive verosimile”.

    „Motive verosimile”

    1. Polițistul are dreptul să legitimeze și să stabilească identitatea persoanei în situația în care „acesta încalcă dispozițiile legale, ori există motive verosimile pentru a bănui că pregătește sau a comis o faptă ilegală”.

    Sintagma „motive verosimile” nu este una definită în cuprinsul modificărilor aduse actului normativ, contrar exigențelor de tehnică legislativă, fiind una neclară, de natură să lipsească norma de precizie și claritate, contrar art. 1 alin. (5) din Constituție, se arată în sesizarea Cotroceniului.

    2. Polițistul are dreptul să conducă o persoană la sediul poliției atunci când „din cauza comportamentului, locului, momentului, circumstanțelor ori bunurilor aflate asupra sa, creează motive verosimile pentru a bănui că pregătește sau a comis o faptă ilegală”.

    „Având în vedere faptul că o astfel de măsură reprezintă o restrângere a exercițiului libertății individuale, apreciem că modul general de formulare a acestor cazuri este unul lipsit de claritate și precizie, fiind de natură să încalce exigențele stabilite de art. 53 din Constituție privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, așa cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudența Curții Constituționale”, se arată în sesizare.

    Președintele Iohannis a criticat și tehnica de adoptare a legii, precizând că nu are avizul Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT).

    Comunicatul de presă al Administrației Prezidențiale

    SESIZARE DE NECONSTITUȚIONALITATE asupra Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice

    Legea supusă controlului de constituționalitate are ca obiect de reglementare modificarea și completarea unor acte normative din domeniul ordinii și siguranței publice în scopul adoptării unor măsuri care să conducă la creșterea capacității de intervenție în acest domeniu, prin instituirea instrumentelor legale necesare exercitării atribuțiilor de serviciu sau îndeplinirii misiunilor, dar și a celor necesare asigurării unei protecții juridice și fizice a personalului angajat.

    I. Motive extrinseci de neconstituționalitate

    1. Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul ordinii și siguranței publice a fost adoptată de Senat cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5), art. 119 și art. 147 alin. (4) din Constituție

    Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul ordinii și siguranței publice a fost adoptată fără solicitarea avizului CSAT. Potrivit art. 4 lit. d) din Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, CSAT „d) avizează proiectele de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind: 1. securitatea naţională; 2. organizarea generală a forţelor armate şi a celorlalte instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale”.

    În primul rând, potrivit art. II pct. 1 din legea supusă controlului de constituționalitate, prin modificarea art. 26 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, printre atribuțiile principale ale acesteia sunt incluse măsuri de prevenire și combatere a terorismului.

    Conform art. 1 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, „Terorismul reprezintă ansamblul de acţiuni şi/sau ameninţări care prezintă pericol public şi afectează securitatea naţională, având următoarele caracteristici: a) sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de concepţii şi atitudini extremiste, ostile faţă de alte entităţi, împotriva cărora acţionează prin modalităţi violente şi/sau distructive; b) au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică; c) vizează factori umani şi/sau factori materiali din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, populaţiei civile sau al oricărui alt segment aparţinând acestora; d) produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populaţiei, menit să atragă atenţia asupra scopurilor urmărite”.

    Potrivit art. 6 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României „(1) Organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sunt: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei, prin structuri interne specializate; (2) Activitatea pentru realizarea securităţii naţionale este organizată şi coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării”.

    În aceste condiții, reglementarea ca atribuție principală a aplicării de „măsuri de prevenire și combatere a terorismului” de către o autoritate a administrației publice centrale, Poliția Română, structură demilitarizată aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, califică această structură drept un „organ de stat cu atribuții în domeniul securității naționale”. Or, în aceste condiții, adoptarea unui act normativ ce vizează organizarea și funcționarea unei instituții cu atribuții în domeniul securității naționale, fără avizul CSAT, încalcă competența de avizare și rolul prevăzut de art. 119 din Constituție a acestei autorități constituționale.

    În plus, introducerea unei asemenea atribuții principale, fără corelarea acesteia cu atribuțiile celorlalte organe de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, a cărei realizare este organizată și coordonată de către CSAT lipsește norma de claritate și precizie, contrar exigențelor stabilite de art. 1 alin. (5) din Constituție.

    De asemenea, potrivit art. II pct. 13 din legea supusă controlului de constituționalitate, art. 38 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române este completat cu o serie de cazuri în care polițistul este îndreptățit să pătrundă „în orice mod, într-o locuinţă sau orice spaţiu delimitat ce aparţine ori este folosit de o persoană fizică sau juridică, fără consimţământul acesteia sau al reprezentatului legal, pentru: (…) d) a prinde autorul unor acte de terorism, dacă există indicii că acesta se află în acel spaţiu”.

    În al doilea rând, având în vedere amploarea modificărilor realizate la nivelul Legii nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române și faptul că modificările aduse acestui act normativ sunt propuse de inițiatori pentru îmbunătățirea mecanismelor de care dispune Poliția Română în asigurarea ordinii publice, domeniul actului normativ se încadrează în domeniul pentru care competența de avizare aparține Consiliului Suprem de Apărare a Țării, având în vedere și considerentele dezvoltate în jurisprudența Curții Constituționale. Potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1991 „Prin securitatea naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie”. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 realizarea securităţii naţionale se înfăptuieşte prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1 din acelaşi act normativ. Astfel, Curtea a constatat că realizarea securităţii naţionale nu reprezintă o proiecţie viitoare, ci este un proces continuu care menţine starea de securitate naţională existentă. În acest sens, Curtea a statuat că, spre deosebire de „apărarea ţării”, care presupune posibilitatea unei intervenţii active, dinamice în cazul unor atacuri sau al unor acţiuni ostile din exterior, „securitatea naţională” implică activităţi destinate menţinerii unei stări preexistente de linişte şi de siguranţă internă (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 343).

    În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că nerespectarea de către inițiatorii actelor normative a obligației legale conform căreia Consiliul Suprem de Apărare a Ţării avizează proiectele de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind securitatea naţională este contrară art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii şi ale art. 119 referitoare la atribuţiile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (Decizia nr. 455/2018, Decizia 17/2015), situație valabilă și în prezenta cauză, prin raportare la considerente expuse anterior.

    2. Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii și siguranţei publice a fost adoptată de Senat cu încălcarea prevederilor art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2), precum și cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituție, respectiv a depășirii termenului constituțional de adoptare tacită, cu consecința încălcării principiului bicameralismului

    Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice a fost adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră competentă, în ședința din data de 25 iunie 2018. Legea dedusă controlului de constituționalitate a fost adoptată cu încălcarea prevederilor art. 75 alin. (2), fiind dezbătută și adoptată cu depășirea termenului constituțional de 60 de zile stabilit pentru prima Cameră sesizată.

    În data de 26 februarie 2018, proiectul de lege inițiat de Guvern a fost prezentat în Biroul permanent al Senatului, în calitate de primă Cameră competentă.

    Fiind însoțit de avizul Consiliului Legislativ emis în data de 21 februarie 2018, în data de 26 februarie 2018, ziua prezentării la Biroul permanent al Senatului, proiectul de lege a fost trimis pentru un raport comun la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări și Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. De asemenea, proiectul a fost trimis pentru aviz la Comisia pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului și Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi. În ședința din data de 14 mai 2018, plenul Senatului a aprobat prelungirea termenului de adoptare tacită de la 45 la 60 de zile.

    Potrivit art. 75 alin. (2) din Constituție: „Prima Cameră sesizată se pronunță în termen de 45 de zile. Pentru coduri și alte legi de complexitate deosebită, termenul este de 60 de zile. În cazul depășirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate”. Astfel, Constituția instituie o prezumție absolută, în virtutea căreia o inițiativă legislativă, chiar dacă nu a fost adoptată de o Cameră, se consideră adoptată prin simpla trecere a timpului. Prezumția se bazează pe o presupusă acceptare tacită a propunerii legislative și pe lipsa obiecțiilor primei Camere sesizate.

    Termenul de 45 de zile, respectiv de 60 de zile, prevăzut la art. 75 alin. (2) din Legea fundamentală este un termen care privește raporturile constituționale dintre autoritățile publice, respectiv raporturile dintre cele două Camere ale Parlamentului, pe de o parte, și între acestea și Guvern, pe de altă parte.

    În jurisprudența sa recentă, Curtea a statuat că „Legea fundamentală instituie, astfel, o prezumţie absolută, în virtutea căreia o iniţiativă legislativă, chiar dacă nu a fost adoptată de o Cameră, se consideră adoptată prin simpla trecere a timpului. Prezumţia se bazează pe o presupusă acceptare tacită a propunerii legislative şi pe lipsa obiecţiilor primei Camere sesizate. Termenul de 45 de zile, respectiv de 60 de zile, prevăzut la art. 75 alin. (2) din Constituţie, este un termen de decădere care priveşte raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, respectiv raporturile dintre cele două Camere ale Parlamentului, pe de o parte, şi între acestea şi Guvern, pe de altă parte. La împlinirea acestui termen, dreptul şi, totodată, obligaţia primei Camere să dezbată o iniţiativă legislativă încetează, legea considerându-se adoptată în forma depusă de iniţiator. Ca efect al împlinirii acestui termen se naşte dreptul Camerei decizionale de a se pronunţa asupra iniţiativei adoptate în condiţiile art. 75 alin. (2) şi de a decide definitiv. De asemenea, împlinirea acestui termen are consecinţa imposibilităţii membrilor primei Camere de a mai formula amendamente, dincolo de acest interval de timp stabilit de Constituţie propunerile parlamentarilor sau ale comisiilor nemaifiind admisibile. Aceeaşi este consecinţa şi pentru Guvern care, dincolo de acest termen, nu mai poate formula şi depune amendamente cu privire la legea respectivă în cadrul primei Camere sesizate, nu mai poate solicita dezbaterea acesteia în procedură de urgenţă sau înscrierea ei cu prioritate pe ordinea de zi, toate aceste drepturi putând fi exercitate de Guvern doar în cadrul Camerei decizionale” (Decizia nr. 646 din 16 octombrie 2018, par. 83).

    De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că „termenele care privesc desfășurarea raporturilor constituționale dintre autoritățile publice, (…) în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere.” (Decizia nr. 233/1999). Totodată, în Decizia nr. 89/2010 Curtea a reținut că dispozițiile art. 101 din Codul de procedură civilă – potrivit cărora „termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul” – nu sunt aplicabile în dreptul public, supus regulii în virtutea căreia termenele, în acest domeniu, se calculează pe zile calendaristice, în sensul că se include în termen și ziua în care el începe să curgă și ziua când se împlinește.

    În jurisprudența sa recentă, Curtea a reținut că și termenele de 45, respectiv 60 de zile, prevăzute de art. 75 alin. (2) din Constituție „sunt termene ce privesc desfășurarea raporturilor constituționale dintre autoritățile publice, deci de drept public, astfel încât acestea se calculează pe zile calendaristice” (Decizia nr. 646/2018, par. 85).

    Prin raportare la art. 118 din Regulamentul Senatului care prevede că „Pentru propunerile legislative termenele de legiferare curg de la data înregistrării acestora la Biroul permanent, însoţite de avizele necesare”, termenul constituțional de 45 de zile de adoptare tacită, prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie, a început să

    curgă din data de 26 februarie 2018, dată când propunerea legislativă a fost prezentată în Biroul permanent al Senatului şi au fost sesizate comisiile permanente în vederea elaborării avizelor şi, respectiv, a raportului.

    Prin urmare, aplicând cele expuse anterior, termenul de 45 de zile de adoptare tacită s-a împlinit la data de 11 aprilie 2018, moment la care Senatul trebuia să constate că proiectul a fost adoptat tacit și să-l transmită Camerei Deputaților, care urma să decidă definitiv.

    Ca atare, la data de 14 mai 2018, plenul Senatului nu mai putea să modifice termenul de adoptare tacită prin prelungirea lui la 60 de zile, întrucât acesta se împlinise deja. De altfel, la această dată se împlinise chiar și termenul maxim constituțional de 60 de zile în care Senatul ar fi putut să se pronunțe asupra legii criticate în calitate de primă Cameră sesizată. Astfel, indiferent de termenul constituțional considerat a fi aplicabil, sancțiunea prevăzută la art. 75 alin. (2) teza a II-a din Constituție intervenise, fie la data de 11 aprilie 2018, fie la cea de 26 aprilie 2018, iar legea criticată trebuia transmisă Camerei decizionale în forma inițiatorului, ca adoptată tacit.

    Or, prin continuarea procedurii parlamentare după împlinirea termenului de adoptare tacită, legea criticată a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2) din Constituție, situație constatată ca fiind neconstituțională și în jurisprudența recentă a Curții (Decizia nr. 646/2018, par. 90).

    Continuarea procedurii parlamentare s-a realizat și cu încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală în ceea ce privește modul de calcul al termenelor referitoare la desfășurarea raporturilor constituționale între autoritățile publice, aspect ce atrage neconstituționalitatea legii în ansamblul său.

    II. Motive intrinseci de neconstituționalitate

    1. Art. II pct. 8 încalcă art. 1 alin. (5), prin raportare la art. 23 și art. 53 din Constituție

    Potrivit acestor modificări și art. 322 alin. (1) nou introdus, polițistul are dreptul să legitimeze și să stabilească identitatea persoanei în situația în care „acesta încalcă dispozițiile legale, ori există motive verosimile pentru a bănui că pregătește sau a comis o faptă ilegală”. Sintagma „motive verosimile” nu este una definită în cuprinsul modificărilor aduse actului normativ, contrar exigențelor de tehnică legislativă, fiind una neclară, de natură să lipsească norma de precizie și claritate, contrar art. 1 alin. (5) din Constituție.

    În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a arătat că „una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative” (Decizia nr. 1/ 2014). În acest sens, Curtea a constatat că „în principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat” (Decizia nr. 447/2013).

    În egală măsură, potrivit art. 324 alin. (1) lit. b), dispoziție nou introdusă, polițistul are dreptul să conducă o persoană la sediul poliției atunci când „din cauza comportamentului, locului, momentului, circumstanțelor ori bunurilor aflate asupra sa, creează motive verosimile pentru a bănui că pregătește sau a comis o faptă ilegală”, iar potrivit art. 324 alin. (1) lit. d), un alt motiv care permite polițistului să conducă o persoană la sediul poliției este cazul în care „luarea unor măsuri legale, pe loc, ar putea crea un pericol pentru acesta sau pentru ordinea publică”. Având în vedere faptul că o astfel de măsură reprezintă o restrângere a exercițiului libertății individuale, apreciem că modul general de formulare a acestor cazuri este unul lipsit de claritate și precizie, fiind de natură să încalce exigențele stabilite de art. 53 din Constituție privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, așa cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudența Curții Constituționale.

    Potrivit art. 3212 nou introdus „poliţistul are dreptul de a utiliza bastoane, tonfe, dispozitive cu substanţe iritant-lacrimogene şi/sau paralizante, câini de serviciu, scuturi de protecţie, căşti cu vizor, dispozitive cu electroşocuri, arme neletale cu bile de cauciuc sau alte arme neletale, precum şi alte mijloace de imobilizare care nu pun în pericol viaţa sau nu produc o vătămare corporală gravă, în scopul împiedicării sau neutralizării acţiunilor violente ale persoanei, atunci când: a) utilizarea forţei fizice nu a fost sau nu este aptă să producă acest rezultat, sau b) aceasta intenţionează să săvârşească sau săvârşeşte acţiuni violente cu obiecte, dispozitive, substanţe sau animale ce pot pune în pericol viaţa, sănătatea ori integritatea corporală a persoanelor”.

    Având în vedere efectele pe care astfel de mijloace le pot avea asupra integrității fizice a persoanelor vizate, apreciem că folosirea de către polițist a dispozitivelor cu electroșocuri reprezintă o măsură disproporționată în raport cu scopul său prin raportare la art. 53 din Constituție.

    În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteți sesizarea de neconstituționalitate și să constatați că Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice este neconstituțională.

  • Iohannis nu mai e preşedinte, Tăriceanu trebuie instalat la Cotroceni! – concluziile unui fost membru al CSM. Huo, nebunule!

    Avocatul Adrian Toni Neacşu, fost magistrat şi fost membru în Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), aruncă pe piață o variantă nebunească: refuzul preşedintelui de a-i numi pe cei doi miniştri, la Dezvoltare şi Transporturi, echivalează cu imposibilitatea temporară de a-şi exercita funcţia. Altfel spus, nu mai avem preşedinte!

    Într-o postare pe Facebook, avocatul Neacşu merge mai departe: titular la Cotroceni ar trebui să ajungă, temporar, preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu. Interimatul funcției de preşedinte ar urma să fie constatat de Curtea Constituțională.

    „Refuzul deliberat al Preşedintelui de a-şi îndeplini obligaţiile constituţionale echivalează cu o imposibilitate temporară, din motive subiective, de exercitare a funcţiei, ceea ce justifică constatarea de către Curtea Constituţională a interimatului funcţiei, potrivit art. 98, alin. 1 din Constituţie.

    Decizia interimatului este una juridică şi constituţională, nu politică; obligatorie, dacă se constată existenţa întreruperii în activitatea Preşedintelui României, iar nu facultativă.

    Nu este o suspendare a Preşedintelui, nu are drept urmare un referendum şi durează doar cât timp preşedintele refuză să-şi îndeplinească atribuţiile”.

    Nici măcar o Curte Constituțional puternic PSD-izată, cum este cea actuală, nu poate lua în serios teoria halucinantă a lui Neacşu!

    Adrian Toni Neacşu a fost nevoit să plece din CSM după ce a fost prins cu nişte deconturi falsificate.

  • Pică Dăncilă? NU! Dar opoziţia poate să cadă în picioare, vezi alianţa de o zi PNL-USR

    Şansele moţiuni de cenzură anti-guvernul Dăncilă sunt minime. Dar iniţiativa arată că opoziţia ştie să strângă rândurile. Şi nu e ultimul exemplu. Ieri, PNL şi USR au demonstrat că pot face echipă, în ciuda diferenţelor dintre ele.

    Partidul Naţional Liberal împreună cu Uniunea Salvaţi România au contestat, marţi, la Curtea Constituţională Ordonanţa de Urgenţă nr.90/2018 privind înfiinţarea Secţiei speciale de anchetare a magistraţilor, potrivit unui comunicat de presă remis redacţiei.

    Ca o noutate, am cerut CCR să sesizeze Curtea de Justiţie a UE cu patru întrebări preliminare, întrebări care, sperăm noi, odată trimise CJUE iar CJUE pronunţându-se asupra lor va lămuri odată pentru totdeauna dacă rapoartele MCV sunt obligatorii. Sunt foarte importate aceste întrebări preliminarii! Sper ca CJUE, sesizată de CCR va răspunde cât mai rapid – este sau nu obligatorie orice recomandare din MCV”, a declarat liberalul Ioan Cupşa.

    La rândul său, deputatul USR Stelian Ion a precizat că USR s-a opus de fiecare dată când s-a vorbit despre constituirea acestei secţii speciale de anchetare a magistraţilor pentru că, aşa cum s-a văzut zilele trecute, „această secţie a devenit deja un instrument de presiune asupra magistraţilor”.

    „Liviu Dragnea a spus că este încântat de faptul că judecătorii şi procurorii au pus frână în anchete. Practic, liderul partidului de guvernământ a recunoscut că acesta a fost scopul, de a intimida procurorii şi judecătorii. Am invocat în sesizarea CCR motive foarte clare prin care sperăm că îşi vor găsi ecou în decizia CCR. Vom face tot ce stă în puterea noastră pentru a opri acest dezastru pe care îl produce în justiţie”, a afirmat Stelian Ion, citat de Epoch Times România.

  • Guvernul nu poate da ordonanța de urgență pe justiție! Explicațiile judecătorului Cristi Danileț

    Judecătorul Cristi Danileț, fost membru al CSM, răstoarnă planurile agresive ale trioului toxic Dragnea-Dăncilă-Toader. Magistratul arată că Guvernul nu poate da ordonanța de urgență anunțată, prin care ar urma să grăbească intrarea în vigoare a modificărilor declarate constituționale din Codul Penal și Codul de Procedură Penală. Danileț își bazează concluziile pe legi, pe Constituție și pe decizii ale CCR.

    CCR: Nu se poate da ordonanță de urgență când legea este în fază finală la Parlament

    „De ce nu se poate da <<OUG pe ce este constituțional>> dintr-o lege:

    • proiectul de lege privind modificarea Codurilor penale a fost adoptat de ambele Camere ale Parlamentului; deci, procedura legislativă e finalizată;
    • la controlul de constituționalitate s-au găsit niște nereguli care trebuie corectate tot de Parlament; așadar, procedura legislativă se reia, dar numai cu privire la aceste chestiuni care, din nou, vor putea fi verificate de CCR;
    • când o lege este în fază finală la Parlament, Guvernul nu poate adopta un act normativ pe aceeași chestiune, o spune CCR prin decizia 1431/2010, pentru că ar încălca principiul separației puterilor în stat și pe cel al cooperării loiale între puteri;
    • dacă Guvernul ar da o OUG, ea ar trebui supusă aprobării în Parlament, adică din nou să se discute chestiunile deja discutate în Parlament; după care se va putea ajunge din nou la CCR; or, e ilogic să apelezi la o asemenea procedură, nouă, când tu ești pe final cu prima procedură;
    • OUG presupune <<urgența>>, generată de o <<situație excepțională>>. Or, zilele acestea nu s-a întâmplat nimic în România care să justifice o OUG: e aceeași stare juridică, socială și politică prezentă și în timpul aprobării proiectelor, și în timpul discutării în CCR, și ieri, și astăzi.
      P. S. Să nu uităm că redactarea acestor Coduri a costat statul român milioane de euro, plătiți din împrumut de la Banca Mondială; că ele au fost redactate de o comisie de specialiști alcătuită din profesori și practicieni; că apoi au trecut prin Parlament, unde au suferit multiple modificări necesare, cel puțin teroretic, pentru îmbunătățirea proiectelor. Și, în nici cinci ani de la intrarea lor în vigoare deja le modificăm în mod substanțial?! Evident, ceva nu e cușer!”

    „O fi devenit CEx ăsta o nouă autoritate publică…”

    Într-o altă postare, Cristi Danileț ironizează aberația ca marile decizii din justiție să nu se ia la Guvern, nici la Parlament, ci în CEx-ul unui partid.

    „Avizele CSM pe legile privind justiția și Codurile penale sunt consultative. Opinia Comisiei de la Veneția si recomandările Comisiei Europene cică sunt facultative. Reacțiile ambasadelor străine cică sunt inacceptabile. Protestul magistraților cică nu contează. Dar vine CEx, frate, și toată lumea e în picioare și se execută imediat.
    O fi devenit CEx ăsta un nou for decizional în statul român, o nouă autoritate publică, și nu am aflat!
    Eu văd că în Constituție încă scrie că Guvernul este al României, nu al vreunui partid. Și încă mai scrie că Guvernul răspunde în fața Parlamentului, nu a unui partid.
    Dar poate nu văd eu bine și trebuie să îmi schimb ochelarii. Poate că mă înșel eu și soarta justiției și a Codurilor chiar trebuie să se decidă acum în CEx-uri, un fel de nouă putere de facto în România. Că doar nu mai departe decât ieri ne spunea un politicien vrâncean că <<în orice stat civilizat, cu o democrație consolidată, politicul administrează justiția>>, și noi am crezut că vorbește așa, la nervi.
    Sper să nu ajungem să cerem încuviințarea de la CEx când decidem în dosarele noastre, așa cum în 2004 se discuta la partid la ce dosar să i se dea drumul…
    P. S. O fi Guvernul parte din puterea executivă, dar asta nu înseamnă că trebuie să execute ce spune CEx-ul, parol!”