Biserica Creștină din România se confruntă cu prima ispită serioasă în cele trei decenii de libertate de după Decembrie 1989. Ceea ce putem denumi „demonul Coronavirus” asediază cu putere și insistență credința membrilor Bisericii Creștine – mireni, călugări, preoți și ierarhi.
Trăim vremuri cu o încărcătură spirituală extraordinară! O asemenea afirmație poate să fie considerată cinică sau fantezistă, în contextul în care au murit câteva mii de oameni din cauza Coronavirusului. Totuși, la o analiză obiectivă, rece, constatăm că doar în astfel de încercări cumplite – molime, cataclisme naturale, războaie, dictaturi politice – valorile spirituale fundamentale care călăuzesc viața individului sunt testate și dovedite a fi veritabil sau fals asumate.
Dacă ar fi să sintetizăm ispita apărută în calea Bisericii Creștine din România – fără a discuta de celelalte țări afectate de Coronavirus –, am spune că, la acest moment, creștinii români au de ales între a mărturisi, fără teamă de boală și de moarte, adevărurile propriei credințe sau de a se supune normelor de carantină, impuse cu o duritate din ce în ce mai marțială de autoritățile statului. În cea de-a doua variantă, ei își refuză asumarea publică a propriei credințe prin participarea la slujbele religioase și sacramentele care presupun comuniunea directă, fizică, cu ceilalți – Botezul și Mirungerea, Euharistia (Împărtășirea) în Liturghie, Cununia, Sfântul Maslu…
În România, Biserica Ortodoxă a reacționat inițial cu stângăcie, lăsând impresia că se va conforma directivelor autorităților statale. Într-un comunicat remis publicității la sfârșitul lunii februarie, Patriarhia Română anunța că se acceptă utilizarea linguriței „adusă de acasă” pentru împărtășirea, în biserici, a celor bolnavi. Totodată, se îngăduia celor care se tem de îmbolnăvirea cu Coronavirus să evite, temporar, sărutarea icoanelor din biserici.
Reacția critică vehementă a unor preoți și obști mânăstirești, dar și a unei părți dintre credincioși, l-a determinat pe Patriarhul Daniel să revină asupra deciziei cu un „cuvânt pastoral pentru întărirea în credință și în comuniune euharistică”, prin care se reafirmă unul dintre adevărurile de credință fundamentale ale cultului creștin: „Sfânta Euharistie nu este şi nu poate fi niciodată izvor de îmbolnăvire şi de moarte, ci izvor de viaţă nouă în Hristos, de iertare a păcatelor, de vindecare a sufletului şi a trupului”.
După decizia autorităților statului de a interzice activitățile care implică participarea a mai mult de 1.000 de persoane și, implicit, a marilor evenimente religioase, liderii Bisericii Ortodoxe Române au reacționat prin reafirmarea valorilor creștine pe care Biserica lui Hristos le mărturisește de două milenii.
Astfel, prin vocea purtătorului de cuvânt Vasile Bănescu, Patriarhia Română a încercat să lămurească atât chestiunile de credință, cât și pe cele igienice legate de participarea la sacramentele din bisericile ortodoxe: „Biserica nu intră în carantină, pentru că ea aparține lui Hristos, nu vreunei autorități pământești. E înțelept să ne îngrijorăm în limitele rațiunii, dar devine periculos să ne panicăm, debitând enormități pe Facebook, precum aceea a închiderii bisericilor. Coronavirusul nu se ia prin rugăciune, ci în primul rând prin ignorarea normelor de igienă elementară, așa cum spun și autoritățile medicale. Cei declarați bolnavi stau oricum acasă sau în carantină. Biserica nu intră în carantină, pentru că ea aparține lui Hristos, nu vreunei autorități pământești”.
Biserica Romano-Catolică din România, prin părintele Francisc Doboș, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice din București, a anunțat, în cunoscutul stil rațional și diplomatic al Vaticanului, că s-ar conforma, într-o anumită măsură, deciziilor autorităților statului, refuzând însă, în termeni clari, să închidă bisericile catolice: „Vom ține legătura întotdeauna cu autoritățile. Vom respecta legile țării. Trebuie să fim prudenți, știm că Dumnezeu ne salvează, dar nu îl ispitim pe Dumnezeu. Asta nu înseamnă că nu respectăm toate măsurile de igienă, ceea ce am și comunicat încă de la început, încă din primele zile. Deja în bisericile noastre evităm să atingem aghiasmatarele, evităm să ne dăruim semnul păcii, asta nu înseamnă că ne lipsim de credință, ci că suntem prudenți unii cu alții. Noi folosim atât credința, știm că Dumnezeu este cel care ne mântuiește, dar iarăși tot Dumnezeu ne-a dat și rațiune, să fim prudenți și responsabili față de viața semenilor noștri, fără să intrăm în această pandemie a fricii. Îi invităm pe credincioși la calm. În perioada următoare vom vedea cum va evolua toată această situație și vom lua toate măsurile necesare. Asta nu înseamnă că vom închide bisericile. Vom vedea care va fi situația, sperăm să nu ajungem la acest moment”.
Răspunsul nuanțat al Bisericii Romano-Catolice este determinat de experiența acestei Biserici în confruntarea cu epidemiile, o experiență care lipsește Bisericii Ortodoxe Române.
Biserica Romano-Catolică în vremurile „Morții Negre”
În vremea Ciumei (Morții) Negre, din 1346–1353, Biserica Romano-Catolică s-a confruntat cu o situație deosebit de dură în exercitarea sacramentelor sale.
Rata mortalității în rândul episcopilor, preoților și membrilor comunităților monahale a fost extrem de ridicată. Cei mai mulți dintre membrii ierarhiei și ai clerului Bisericii Romano-Catolice și-au asumat să rămână alături de credincioșii bolnavi de ciumă. Aceștia, cu mici excepții de lașitate determinată de slăbiciuni omenești, au mers să se roage, să îngrijească și să ofere Împărtășania muribunzilor.
Ridicarea cadavrelor celor morți de ciumă a fost organizată, în cele mai multe situații, de ordinele călugărești din Biserica Romano-Catolică. Numărul călugărilor și călugărițelor din aceste ordine călugărești care au murit din cauza ciumei a fost, de asemenea, extrem de mare.
Se estimează că rata de mortalitate în rândul membrilor clerului și monahilor catolici din Europa medievală a fost de aproximativ 45-50% din totalul acestora. Clericii catolici care aveau grijă de bolnavi mureau într-un ritm foarte ridicat, atât din cauza epuizării fizice, cât și a expunerii repetate la ciumă, întrucât mergeau din casă în casă, ziua și noaptea, pentru a-i vizita și îngriji pe muribunzi și a le acorda ultima confesiune și Împărtășanie. De remarcat faptul că slujbele religioase și procesiunile au fost permanent organizate de Biserica Romano-catolică, în speranța că acestea vor ajuta la moralul populației.
Totodată, alături de activitățile religioase, Papalitatea a dispus, împreună cu autoritățile statale, măsuri sanitare în marile cetăți medievale ale Europei Medievale: interzicerea circulației persoanelor, izolarea forțată la domiciliu a celor bolnavi, îngroparea cadavrelor celor morți în gropi comune special amenajate.
Nivelul înfiorător de ridicat al mortalității în rândul preoților catolici a provocat o adevărată penurie de preoți, astfel că Papa Clement al VI-lea a fost nevoit să declare că muribundul poate să-și facă mărturisirea păcatelor către orice persoană este prezentă, inclusiv unei femei (care nu este acceptată la sacerdoțiu), în temeiul preoției universale conferită oricărui creștin prin Botez.
Efectele Ciumei Negre asupra Bisericii Romano-Catolice au fost devastatoare. Calitatea intelectuală și spirituală a clerului catolic a scăzut drastic din cauza faptului că Biserica Romano-Catolică a fost obligată să-și completeze clerul cu persoane precar pregătite în Teologie. Credința oamenilor în Dogma Creștină și în valorile spirituale mărturisite de Biserica Romano-Catolică s-a degradat, pregătind astfel terenul pentru Reforma Protestantă. După Ciuma Neagră, rolul preotului în viața oamenilor din Evul Mediu și-a pierdut mult din importanță, în ciuda nenumăratelor exemple de sfințenie și sacrificiu oferite de preoții și călugării catolici care și-au jertfit viața la căpătâiul bolnavilor de ciumă.
Creștinii secolului XXI și ispita Coronavirusului
În secolul Internetului și al Globalizării, creștinii se confruntă cu o epidemie care chestionează nu atât capacitatea de reacție în situații de criză a statelor ai căror cetățeni sunt, cât valorile credinței pe care o mărturisesc ca membri ai Bisericii lui Hristos. Deși epidemia de Coronavirus nu are nici pe departe dimensiunile Gripei Spaniole (care a ucis aproximativ 20 de milioane de oameni în primele șase luni de la declanșare, față de aproximativ 4.000 de victime, cât a făcut Coronavirus în aproximativ trei luni!), ultima mare epidemie cu care s-a confruntat umanitatea, reacția națiunilor europene, în majoritate creștine, a fost deplorabilă.
Un amestec de indolență în organizarea măsurilor preventive și de glume proaste pe seama Coronavirusului, pe de o parte, și de panică animalică și profeții apocaliptice, pe de altă parte, reprezintă reacția a unei mari părți dintre creștinii europeni la această ispită. Lipsiți de acel simț al veșniciei specific Creștinismului, îmbuibați de confortul material oferit de progresele civilizației europene, cu un sistem de valori morale degradat până la dispariție, mulți dintre creștinii europeni sunt incapabili să-și asume ceea ce, până mai ieri, în mod „căldicel” păreau că mărturisesc la slujbele duminicale oficiate onctuos în mărețele lor catedrale ori în cochetele bisericuțe de parohie.
Aflându-și scuza în necesitatea aplicării măsurilor igienico-sanitare dispuse de autoritățile statului (de altfel, măsuri absolut necesare pentru a diminua răspândirea epidemiei), mulți creștini europeni, și implicit români, lasă impresia că se leapădă de Hristos, amânând mărturisirea Învățăturii Acestuia după ce Coronavirusul va fi învins.
În acest context, se poate spune – fără cinism, ci dimpotrivă, cu toată sinceritatea – că „demonul Coronavirusului” este o binecuvântare atât pentru Biserica Creștină, cât și pentru civilizație, în ansamblul ei.
Biserica Creștină își testează Dogmele și Valorile spirituale afirmate vreme de două milenii. Dacă îți asumi că Hristos este „Calea, Adevărul și Viața”, atunci nu te vei teme de Coronavirus, ci vei lupta împotriva acestei ispite cu calm și echilibru sufletesc, ocrotind viața trupului până la granița unde încep veșnicia și mântuirea sufletului. Orice alunecare, într-o partea sau alta, va fi apostazie sau fanatism și, totodată, extrem de toxică pentru prezentul și mai ales viitorul Bisericii lui Hristos.
Civilizația contemporană, la rândul său, își testează mecanismele de administrare a globalizării. Satisfacția oferită de progresul material și financiar fără precedent, generat de globalizare, este puternic chestionată de Coronavirus. Foarte curând, vom afla dacă globalizarea este capabilă să asigure solidaritatea și comuniunea între oameni ori este, de fapt, doar un mecanism al profitului obținut fără scrupule.
Indiferent de deznodământul acestei epidemii, creștinii și, împreună cu ei, întreaga umanitate vor învăța o lecție folositoare de la Coronavirus.
În concluzie, oricât ar părea de șocant, vom spune: „God bless you, Coronavirus!”.
