Rudel Obreja, fost pugilist de performanță și fost preşedinte al Federaţiei Române de Box, a murit duminică, 12 martie, la vârsta de 57 de ani, fiind răpus de un cancer la pancreas. În urma sa au rămas o soție și trei copii.
Anunţul decesului lui Rudel Obreja a fost făcut de Clubul Sportiv Dinamo București și de familia fostului sportiv.
CS Dinamo a scris pe pagina sa de Facebook:„Fostul campion dinamovist Rudel Obreja s-a stins astăzi din viață, la vârsta de 57 de ani. Anunțul a fost făcut de familia sa”.
Rudel Obreja s-a născut pe 6 august 1965, la Galaţi. A câștigat medalia de bronz la Campionatul Mondial din 1989 şi pe cea de argint la Campionatul European din același an.
A participat şi la Olimpiada de la Los Angeles, în 1984, fără a urca însă pe podium.
De asemenea, a câştigat de mai multe ori Centura de Aur (la București), precum și titlul de campion naţional.
În 2004, Obreja a fost ales preşedinte al Federaţiei Române de Box. El a deținut, în acelaşi timp, și diferite funcţii în federaţia europeană şi cea internaţională ale boxului amator.
În aprilie 2022, Rudel Obreja a fost condamnat definitiv la 5 ani de închisoare cu executare în dosarul „Gala Bute”. El a fost găsit vinovat pentru spălare de bani, evaziune fiscală şi complicitate la luare de mită.
În iulie 2022, Tribunalul Ilfov i-a aprobat cererea de întrerupere a executării pedepsei, după doar trei luni în spatele gratiilor. Obreja a făcut această solicitare deoarece avea cancer cu metastaze, care nu putea fi tratat corespunzător în condiții de detenție.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Filosoful și eseistul român Mihai Șora, simbol al protestelor civice din ultimul deceniu, a murit la vârsta de 106 ani. Anunțul a fost făcut de soția sa, poeta, eseista și traducătoarea Luiza Palanciuc-Șora, pe pagina de Facebook a celui dispărut.
Mihai Șora s-a născut pe 7 noiembrie 1916, în miezul Primului Război Mondial, și a încetat din viață pe 25 februarie 2023. Așadar, a trăit 106 ani, 3 luni și 18 zile – o longevitate rarisimă.
Luiza Palanciuc-Șora (50 de ani), soția lui Mihai Șora a făcut un anunț emoționant pe pagina sa de Facebook, o adevărată declarație de dragoste la despărțirea de omul care era cu 56 de ani mai vârstnic decât ea.
Mihai Șora s-a căsătorit cu Luiza Palanciuc în 2014, la trei ani după moartea Marianei Șora, prima soție a filosofului. El avea 97 de ani, ea 41.
Anunțul Luizei Palanciuc-Șora
„𝐌𝐢𝐡𝐚𝐢 𝐒̦𝐨𝐫𝐚
𝟕 𝐧𝐨𝐢𝐞𝐦𝐛𝐫𝐢𝐞 𝟏𝟗𝟏𝟔 – 𝟐𝟓 𝐟𝐞𝐛𝐫𝐮𝐚𝐫𝐢𝐞 𝟐𝟎𝟐𝟑
Iubitule,
ai fost fericire pură: nu doar un om frumos, ci Frumusețea însăși, credința, nădejdea și dragostea, cum spune cuvântul apostolic. Și niciodată nu-ți voi fi îndeajuns de recunoscătoare pentru tot ce mi-ai dăruit timp de aproape două decenii. Tu m-ai scos de pe șinele destinului meu și m-ai legat ireversibil și armonios de al tău, cu o grație de care numai tu erai capabil și pe care nu mulți pământeni o pot cuprinde cu mintea sau cu inima.
Încă nu știu cum va arăta ziua de mâine, nici toate cele care vor urma. E dincolo de puterea mea de acceptare. Unii oameni ar trebui să trăiască veșnic – nu numai în Rai, unde, negreșit, tu vei sta, ci și pe punctul acesta albastru, boțul de apă și humă care plutește în spațiu și pe care opt miliarde de alte făpturi omenești – dar niciuna ca tine – conviețuiesc, se ceartă sau se iubesc, se războiesc ori își sunt – unele, altora – sprijin.
E frig fără tine, iubitule.
Aziul”
Timișora, București, Paris
Mihai Șora a fost considerat un reper pentru lumea intelectuală a României. Extrem de activ pe rețele de socializare, Șora a fost mereu o prezență activă la protestele #Rezist (pro-justiție, anti-corupție) din Piața Victoriei, din 2017-2019, în timpul sinistrului regim Dragnea.
S-a născut pe 7 noiembrie 1916, la Timișoara, fiind al doilea fiu al preotului Meletie Șora și al Anei (născută Bogdan).
A studiat la Școala primară din comuna Izvin, județul Timiș, apoi la Timișoara (1923–1927), încheind studiile medii la Liceul „Constantin Diaconovici-Loga” din același oraș (1927–1934).
Tot la Timișoara a studiat filosofia și limbile clasice, latina și greaca veche. A continuat studiile de filosofie la Universitatea din București (1934-1938), unde i-a avut ca profesori, printre alții, pe Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, iar la seminar l-a avut ca asistent, timp de trei ani, pe Mircea Eliade.
În 1938, Mihai Șora a obținut o bursă din partea Institutului Francez din București, concomitent cu Eugen Ionescu (viitorul Eugène Ionesco).
La Paris a obținut titlul de doctor în filosofie, devenind pentru o vreme cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique.
În 1940, când intrarea trupelor germane naziste în Paris era iminentă, Mihai Șora și soția sa au părăsit „capitala luminilor”, plecând în sudul Franței. După lungi peregrinări, s-au stabilit la Grenoble, unde, sub îndrumarea lui Jacques Chevalier, filosoful a realizat o teză de doctorat despre opera lui Blaise Pascal.
De ce s-a înscris în Partidul Comunist Francez
Soții Șora au rămas la Grenoble până după eliberarea Franței, în 1944, fiind martori la ororile dictaturii hitleriste. Apoi au revenit la Paris.
Mânat de un antifascism militant, Mihai Șora s-a înscris în Partidul Comunist Francez. El și- explicat opțiunea de atunci în cartea-interviu redactată de Leonid Dragomir: „Discutasem îndelung cu prietenii mei din studenție despre procesele staliniste din anii ’30, știam exact care le fuseseră dedesubturile, dar pe vreme de război s-a înfiripat (sau, cel puțin, așa mi se părea) un fel de democratizare reală, s-au deschis bisericile etc. Totul s-a dovedit, în cele din urmă, a nu fi fost decât o manevră prin care Stalin voia să-și câștige o platformă populară. În presa aliată, lucrurile erau însă prezentate ca o democratizare reală, ca o îndulcire a regimului. Un proces ireversibil, credeam eu. Nu m-am lămurit decât atunci când am ajuns aici. Și cred că, dacă rămâneam în Franța, s-ar fi putut să încremenesc și eu, ca toată intelectualitatea franceză, în postura unui intelectual de stânga – ba chiar comunizant”.
VIDEO: Mihai Șora și Luiza Palanciuc într-o memorabilă emisiune a lui Horia Roman Patavievici, la TVR Cultural
Trei ani în subordinea Anei Pauker
Între anii 1945 și 1948, Mihai Șora a activat ca cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris. A debutat la editura Gallimard cu „Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique în anul 1947”. Cartea a avut ecouri printre mari personalități ale lumii filosofice franceze.
În 1948, la 31 de ani, Mihai Șora a plecat în România pentru a-și vedea părinții, însă autoritățile nu i-au permis să se întoarcă în Franța, acolo unde-l așteptau soția și cei doi copii. Ulterior, aceștia au fost nevoiți să-l urmeze. Forțat să stea în România după 1948, n-a publicat nimic timp de 20 de ani.
A lucrat ca referent de specialitate la Ministerul de Externe în perioada ministeriatului Anei Pauker (1948–1951), amănunt biografic pe care i l-au reproșat mulți inamici în ultimele decenii.
Istoricul Dorin Dobrincu a explicat ]ntr-un text publicat pe Contributors.ro:„A-l face pe Șora un secondant al lui Pauker este retorică ieftină. Indignare de Antena3 , CriticAtac sau radicalism de tip Facebook. Cu excepția unei scurte perioade în care a fost angajat la MAE ca funcționar, omul a lucrat doar în edituri, a inițiat colecții, a publicat cărțile altora, inclusiv ale unora aflați anterior la index din motive ideologice și politice. Nu a lucrat nici în aparatul de propagandă, nici în Securitate”.
„Biblioteca Pentru Toți”
După cei trei ani din Ministerul de Externe, Mihai Șora a lucrat ca șef de secție la Editura pentru Limbi Străine (1951–1954) și redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954–1969), unde a fost fondatorul noii serii „Biblioteca Pentru Toți” (BPT).
Mihai Șora a fost înlăturat de la conducerea Editurii de Stat pentru Literatură și Artă în urma publicării „Antologiei poeziei interbelice”, în care erau prezenți poeți ca Nichifor Crainic și Radu Gyr, foști deținuți politici, iar din emigrație, Aron Cotruș, Ștefan Baciu și Horia Stamatu. Șora a fost trimis ca simplu redactor la Editura Enciclopedică.
Mihai Șora – protestatar pe vreme rea
Ministru în Guvernul Roman 1, protestatar #Rezist
După 1990, Mihai Șora a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social (GDS) și a ocupat fotoliul de ministru al Învățământului în primul guvern post-ceaușist (27 decembrie 1989–28 iunie 1990), condus de Petre Roman, fiul cominternistului Valter Roman.
Șora a precizat că și-ar fi dat demisia din guvern în semn de protest față de mineriada din 13–15 iunie 1990 și că ar fi refuzat să fie reconfirmat pe post în Guvernul Roman 2, constituit după alegerile din 20 mai 1990.
În anul 2000, Mihai Șora și alți intelectuali (Sorin Vieru, Horia Roman Patapievici etc.) s-au alăturat unei manifestații împotriva lui Corneliu Vadim Tudor și a extremismului politic.
Șora a fost unul dintre oponenții vocali ai modificărilor la legile justiției, care au declanșat protestele #Rezist din 2017–2019. S-a alăturat deseori demonstranților, pe viscol sau caniculă, în ciuda vârstei sale înaintate.
Protestatari pentru democrație: Mihai Șora și Luiza Palanciuc
Volume publicate de Mihai Șora
„Du dialogue interieur” (Ed. Gallimard, 1947) / traducere în limba română: „Despre dialogul interior” (Ed. Humanitas, 1995, 2006)
„Sarea pământului” (1978 / Humanitas, 2006)
„A fi, a face, a avea” (1985 / Humanitas, 2006)
„eu&tu&el&ea sau dialogul generalizat” (1990 / Humanitas, 2007).
În 2018, Mihai Șora a fost ales de Politico în prestigiosul său top, ca figură publică anti-sistem care poate influența viitorul țării și viitorul european.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Într-un an în care statul român nu dă niciun semn că ar avea intenția să onoreze cum se cuvine un ilustru patriot precum Iuliu Maniu, același stat – în formula Iohannis-PSD-PNL – găsește de cuviință să-l îngroape cu onoruri militare, la Cimitirul Bellu, pe unul dintre marii ticăloși ai anilor ’90: Răzvan Theodorescu. În loc să ajungă în pușcărie, a fost promovat în Academie.
Pe 8 ianuarie s-au împlinit 150 de ani de la nașterea unui mare om de stat al României: martirul Iuliu Maniu (exterminat de bolșevici, la 80 de ani) în temnița de la Sighet, pe granița cu URSS). Nicio instituție centrală – Președinție, Parlament, Guvern – n-a făcut vreun gest de omagiere a ilustrului făuritor de țară.
Pe 5 februarie s-au împlinit 70 de ani de la moartea lui Iuliu Maniu și 60 de la cea a camaradului său din conducerea PNȚ-ului interbelic, martirul Ion Mihalache (exterminat de comuniști, tot la 80 de ani, în pușcăria de la Râmnicu Sărat). Niciun gest de recunoștință, cât de mic, din partea statului român!
Astăzi, pe 8 februarie, este înmormântat cu onoruri militare, pe Aleea Academicienilor din Cimitirul Bellu, unul dintre marii ticăloși ai regimului Iliescu-FSN: Răzvan Theodorescu (83 de ani). Acesta a pus la cale diversiuni abominabile în 1990, ca director general al Televiziunii Române – singura televiziune care emitea în acea vreme.
Instalat de Ion Iliescu în fruntea TVR imediat după cinica lovitură de stat și sângeroasa „diversiune teroristă” din decembrie 1989 (numite generic „revoluție”), Răzvan Theodorescu a oferit României 6 luni de nemernicie absolută.
Pe 28 ianuarie 1990, Televiziunea călărită de Răzvan Theodorescu „nu putea transmite” primul mare miting al partidelor istorice (PNȚCD, PNL, PSDR) – peste 100.000 de protestatari în Piața Victoriei – „din cauza ceții”. Ca martor ocular al acelei zile istorice, depun mărturie că a fost o zi senină, luminoasă, însorită în plină iarnă: nici urmă de ceață!
manifestaţie anti-FSN
Conflictul interetnic sângeros de la Târgu Mureș, din 15 martie 1990, a fost pus la cale de forțe național-comuniste ale regimului Iliescu, cu asistență sovietică, și amplificat prin mesaje instigatoare propagate prin TVR-ul condus de cinicul Răzvan Theodorescu.
Marea demonstrație din Piața Universității (22 aprilie – 15 iunie), un maraton de 53 de zile, cu dezvoltare maximă până la alegerile din 20 mai, a fost o încercare disperată a României lucide – entuziastă, dar minoritară – de a se desprinde din cleștele sovietic și de a „evada” spre Occident. Ghinion: sutele de mii de protestatari admirabili au fost prezentați de Răzvan Theodorescu și ciracii săi din TVR drept o adunătură de drogați, o minoritate căzută în promiscuitate, o grupare de neisprăviți, legionari și trădători de țară, teroriști care blocau mașinile cu lapte ale alimentarelor și Salvările spitalelor. Ori, așa cum zicea Ion Iliescu, „o mână de golani”.
Campania electorală pentru alegerile din 20 mai 1990 a fost o dezlănțuire de ură, instrumentată de FSN-ul lui Ion Iliescu, la adresa partidelor istorice (mai ales PNȚCD și PNL), a Regelui Mihai, a unor lideri providențiali precum Corneliu Coposu și Ion Rațiu. Principalul instrument de propagare a urii de tip bolșevic a fost Televiziunea Română, sub bagheta abjectului Răzvan Theodorescu.
Totul a culminat cu Mineriada din 13-15 iunie 1990, când – tot după un tipar bolșevic – Ion Iliescu și forțele sinistre din spatele său, cu fire care duceau la Moscova, au aruncat România în barbarie și au izolat-o pentru mulți ani de civilizația occidentală. O mare contribuție la acel colaps al umanității a avut-o Televiziunea Română, sub bagheta aceluiași Răzvan Theodorescu. Minciunile instigatoare ce țâșneau prin ecranele televizoarelor i-au făcut pe zeci de mii de români – în principal mineri, dar și siderurgiști din Galați ori muncitori de la uzinele bucureștene – să devină brute infernale, mutilând cu bestialitate intelectuali și studenți, fete și femei, bărboși și ochelariști.
La TVR s-a spus insistent că e o „rebeliune legionară” – deși „legionarii” n-au fost găsiți nici până astăzi, la fel ca „teroriștii” din decembrie 1989.
Iar pentru a produce un impact major și a-i determina pe minerii din Valea Jiului să urce în trenurile de București, „să facă ordine” în Piața Universității, să devasteze sediile partidelor de opoziție și redacțiile ziarelor anti-FSN, Răzvan Theodorescu a recurs la trucul mizerabil folosit și de Teodor Brateș în urmă cu 6 luni: întreruperea emisiei sub amenințarea apocaliptică a „legionarilor”/”teroriștilor”!
Iar pentru asemenea operațiuni odioase, Răzvan Theodorescu a apelat la vechii intoxicatori ai lui Ceaușescu, în frunte cu abominabilul George Marinescu (un Gâdea/Ciutacu al anilor 1989-1990).
Iată o mostră de propagandă mincinoasă la Televiziunea Română, sub conducerea lui Răzvan Theodorescu, pe 14 iunie 1990. Sinistrul George Marinescu, în dialog cu Victor Ionescu (ambii moșteniți de Iliescu de la Ceaușescu): „Iată, vedeți, această Dacie roșie înconjurată de un grup aparent pașnic… Din rezervorul acestei mașini se scoate benzină, se umplu acele sticluțe, sticle incendiare sau, cum spuneam mai înainte, cocteiluri Molotov, al căror efect îl veți vedea imediat, pe viu. (…) Cu acele sticle umplute cu benzină s-a reușit incendierea acelui autobuz, care a fost multă vreme ținta bombardării cu pietre din caldarâm. (…) Iată unul dintre autobuzele Poliției, care a fost incendiat cu cocteiluri Molotov – cum se numesc niște sticle umplute cu benzină… benzina a fost scoasă de la diverse autoturisme parcate prin apropiere, pusă o cârpă pe post de dop, s-a dat foc cârpei și provoacă grozăviile pe care le puteți vedea. (…) A fost un fel de isterie colectivă… un fel de excitație din aceasta… nu știu de unde a pornit, practic nu mai judecau… (…) În continuare, autobuze cu care au venit polițiștii, autobuze incendiate…”.
În realitate, autobuzele au fost incendiate de șeful Poliției, generalul Corneliu Diamandescu, la ordinul ministrului de Interne, Mihai Chițac, punând în aplicare înțelegerea cu „domnul președinte” Ion Iliescu. Diamandescu către Chițac, prin sistemul de radio-comunicație: „Vă rog să-l informați pe domnul președinte – ne dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înțelegerea, vă rog să informați!”.
Și încă un calup diversionist marca TVR, sub patronajul lui Răzvan Theodorescu, manipulatorul-șef al lui Ion Iliescu: zbor cu elicopterul deasupra Pieței Universității, pentru a arăta cât de nenorociți erau manifestanții anti-FSN și anti-Iliescu (ceea ce însemna anti-URSS). George Marinescu: „Iată aici sediul Comandamentului Poliției – flăcări la poartă, flăcări în interior. Din nou Piața Universității… (…) Se pare că s-a ajuns în dreptul Televiziunii prin jurul orei 17.00-17.30… oricum, lumea începuse să se strângă la poarta din intrarea Dorobanți… și iată sosirea acestei «demonstrații pașnice» pe Calea Dorobanților, la Televiziune. Vă rog, stimați telespectatori, să fiți foarte atenți mai ales la unele prim-planuri, cum le numim noi. Veți vedea figuri de bărbați, chiar de femei… pe unii dintre ei îi veți recunoaște după aceea în curtea Televiziunii și chiar dimineață, la ieșirea din curtea Televiziunii, în care vor spune că ei de fapt au venit să vadă, așa, din curiozitate. erau foarte curioși. Au venit noaptea la Televiziune, pe la 11, pe la 12, n-aveau ce face acasă, nu puteau dormi. Mureau de curiozitate să vadă ce se întâmplă aici. Evident, scuze penibile. (…) O mașină a Salvării nu este lăsată să treacă. Probabil, așa s-a întâmplat și în ziua cutremurului, când, între alte mașini, cele ale Salvării, care duceau oameni răniți sau care suferiseră atacuri de inimă, nu au fost lăsate să trecă prin Piață, pe drumul cel mai scurt spre spital. «Zona liberă de neocomunism» nu putea fi maculată de trecerea unei autodubițe sanitare cu oameni în suferință. (…) Precum vedeți, mnifestanții aceștia au sosit cu tot felul de mijloace – autobuze, microbuze, autoturisme particulare, camionete… Ați observat și un mic bastonaș în mâna unui tânăr în cămașă, care acuma s-a aplecat în afară, să vadă ce s-a întâmplat cu autobuzul din față. Ăăăăă… veniseră, într-adevăr, cu mâna goală, cu piepturile goale, așa cum au făcut-o în timpul Revoluției, ca să apere Revoluția… Sigur că da, și băiatul din spate are tot un astfel de «instrument de convingere»… Deja au început să se spargă geamurile. Ne apropiem de ora 18.30, ne aflăm tot în curtea Televiziunii, aici se află una dintre intrările spre corpurile studioului”.
În realitate, așa cum reiese și din dosarul Mineriadei din 13-15 iunie și din unele anchete gazetărești, majoritatea celor care au pătruns în sediul Televiziunii Române au fost aduși chiar de Frontul Salvării Naționale (FSN), cel condus de Ion Iliescu și căruia i se închina Răzvan Theodorescu. Unii atacatori au fost aduși din provincie, de la Ploiești, Giurgiu, Călărași sau Târgoviște.
Manipularea e continuată de același George Marinescu, sluga favorită a lui Nicolae Ceaușescu și a lui Ion Iliescu, folosită intensiv de Răzvan Theodorescu: „Și acum, iată momentul când, spre seară, deci după 18.30-19.00, primele grupuri au intrat pe culoarele și în holurile Televiziunii. Se pare că ei cunoșteau dinainte amplasamentul unor birouri, inclusiv biroul redacției de Actualități, birourile de la etajul 11… Se pare că au știut chiar atunci când s-a întrerupt emisia, ieri-seară, pe ce să pună mâna, să decupleze niște hebluri electrice ca să întrerupă emisiunea, deci nu erau chiar niște neaveniți în materie. Vă dați seama, s-a filmat fără lumină pe aceste culoare. Din această cauză, și imaginea arată cum arată, dar credem că aceste secvențe sunt extrem de sugestive. Iată, chiar atunci când grupuri de manifestanți au pătruns pe holuri, de afară se aruncă în continuare cu pietre!”.
În realitate, emisia TVR a fost întreruptă, pe 13 iunie, nu de „manifestanții care au decuplat niște hebluri electrice”, ci de directorul general Răzvan Theodorescu, care a dat un ordin explicit în acest sens! Scopul era acela de a produce emoție, furie și revoltă în toată țara, pentru ca minerii și alte categorii de „oameni ai muncii” să vină „să salveze” Televiziunea, Guvernul și în general Bucureștiul.
Statul român, în formula Iohannis-PSD-PNL, l-a ignorat pe martirul ziditor de țară și l-a onorat pe manipulatorul distrugător de destine
Așadar, statul român nu-i bagă în seamă pe martirii Iuliu Maniu și Ion Mihalache, dar îl petrece la groapă cu garda de onoare pe exponentul regimului care i-a omorât în chinuri groaznice pe Maniu și Mihalache!
Iuliu Maniu nu are încă un mormânt al său nici după 70 de ani de la moarte, oasele sale sunt risipite printr-o groapă comună din Cimitirul Săracilor de la Sighet, amestecate cu oasele altor deținuți politici – de parcă ar fi fost un răufăcător! Răzvan Theodorescu este înmormântat în Cimitirul Bellu, printre somitățile neamului românesc.
Iuliu Maniu a construit o țară și a bucurat milioane de români, Răzvan Theodorescu a nenorocit o țară și a manipulat/mințit/nenorocit milioane de români.
Iuliu Maniu și-a trăit ultimii 6 ani într-o celulă igrasioasă de la Sighet, înfometat și bătut de bestiile unui regime satanic. Răzvan Theodorescu a beneficiat de toate privilegiile acelui regim satanic, înainte și după în 1989: profesor universitar, academician, senator (2000-2008), ministru (2000-2004), consilier prezidențial, înnobilat cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Comandor, membru în Consiliul Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD), beneficiar de rentă de revoluționar și de pensii speciale.
Iar după toate astea, răsplata este cea pe care am văzut-o în acest început de an plin de semnificații: statul român, în formula Iohannis-PSD-PNL, l-a ignorat pe martirul ziditor de țară și l-a onorat pe mincinosul distrugător de destine!
Abject și față de propria-i soră: i-a furat moșia de la Ruginoasa! „Îmi este soră printr-un accident al sorţii. Sufleteşte, n-o recunosc ca parte a familiei mele”
Dar Răzvan Theodorescu (22 mai 1939 – 6 februarie 2023) nu și-a manifestat ticăloșia doar în relația cu românii care l-au plătit generos, ci și în interiorul familiei sale. Mai precis, în relația cu sora sa, Marietta.
În 2010, presa centrală dezvăluia: „Fostul ministru al Culturii, Răzvan Theodorescu, a «uitat» complet că are o soră, când a cerut şi a şi primit 50 de hectare de pământ, moştenire de familie. Acum, Marietta Ujică vrea să i se facă dreptate”.
În anul 2000, când și-a pus semnătura pe un document oficial, comițând infracțiunea de fals în acte publice, Răzvan Theodorescu era senator PSD și ministru al Culturii în Guvernul Năstase. Miza lăcomiei sale era un teren de 50 de hectare din fosta moșie Moruzzi, de la Ruginoasa (județul Iași), proprietate cumpărată de Mihail Theodorescu, bunicul lui Răzvan Theodorescu.
Mihail Theodorescu a avut doi copii: Vasile și Maria. La rândul său, Vasile Theodorescu a avut două căsătorii: din prima a rezultat Răzvan Theodorescu, iar din cea de-a doua, Marietta Theodorescu, căsătorită Ujică.
În 1949, bunicul fraţilor Răzvan şi Marietta, Mihail Theodorescu, a fost expropriat de comunişti, iar pământul a ajuns în administrarea statului. Şi aşa a rămas până în anul 2000. Când s-a văzut în faţa declaraţiei în care trebuia să menţioneze dacă mai are sau nu fraţi, pentru a intra în posesia terenului din comuna ieşeană Ruginoasa, demnitarul PSD a „uitat” că are o soră! A scris negru pe alb că a fost singurul fiu al lui Vasile Theodorescu.
Fiind plecată în Germania și aflând de grozăvie, Marietta Ujică i-a telefonat fratelui. Reacția acestuia? „S-a scuzat. A zis că a uitat să mă pomenească atunci când a făcut cererea, dar mi-a promis că rezolvă el lucrurile”.
Răzvan Theodorescu și-a asigurat sora chiar și în scris că nu-i va lua partea de moștenire. Dar timp de 5 ani n-a rezolvat nimic.
În 2005, Marietta Ujică a formulat o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, iar în 2009 a deschis proces.
În acest context, PSD-istul Răzvan Theodorescu, în rapacitatea sa, a făcut o declaraţie de o abjecție rară: „Persoana în cauză îmi este soră printr-un accident al sorţii. Sufleteşte, n-o recunosc ca parte a familiei mele. Pe tatăl meu şi al ei l-a văzut o dată, pe bunicul nostru o dată. Relaţia ei cu familia noastră este inexistentă! Această persoană nu a avut niciun raport cu cei pe care acum vrea să-i moştenească”.
Cum ar putea lăcrima românii pe mormântul unui individ care, prin diversiunile sale, i-a trimis în spital ori chiar la moarte?
Pe acest personaj, autorul unor episoade sinistre din istoria noastră recentă, îl onorează statul român astăzi, cu salve de tun, la Cimitirul Bellu.
Nu a prezentat scuze poporului român niciodată pentru ororile pe care le-a comis la Mineriada din 13-15 iunie 1990.
Nu și-a recunoscut niciodată vinovăția, nu s-a spovedit, n-a regretat nimic, nici măcar pe patul de moarte.
Nu s-a distanțat niciodată de făptașul numărul 1, Ion Iliescu; dimpotrivă, l-a apărat mereu, i-a lăudat și apreciat acțiunile criminale.
A fost inteligent, cultivat, dar asta nu e o circumstanță atenuantă, ci una agravantă. I-a lipsit ceva fundamental: conștiița, umanitatea, buna-credință. Și-a pus inteligența în slujba diavolului.
Nu a vărsat nici măcar o lacrimă pentru victimele diversiunilor sale ordinare.
Și atunci, cum aș putea vărsa eu o lacrimă pentru un asemenea ticălos, acum, la moartea sa? Cum i-aș putea uita miniciunile înfiorătoare, puse în slujba unui regim criminal, de sorginte sovietică, impus de Moscova și supus acesteia?
Cum ar putea lăcrima românii pe mormântul unui individ care, prin diversiunile sale, i-a trimis în spital ori chiar la moarte?
Să-l onorăm doar pentru că a fost inteligent, cult, educat și a lăsat în urmă ceva operă? Pardon, acțiunile sale în plan politico-administrativ îl descalifică pe vecie, iar moartea nu-i spală păcatele! Să-i onorăm pe inteligenții cu caracter și demnitate, nu pe cei puși în slujba răului!
Rușine statului român că-i asigură onoruri militare unui asemenea ticălos fără scrupule, care a mințit și intoxicat până în ultimul său an de viață, ca invitat „de-al casei” la RTV, televiziune specializată în manipulare precum TVR-ul anilor ’90!
Răzvan Theodorescu nu merita onoruri militare, ci ciocănelul unui judecător, care să consfințească o sentință dreaptă pentru ororile din 1990.
Nu, nu voi vărsa o lacrimă la moartea lui Răzvan Theodorescu. Dimpotrivă, îl voi însoți cu întregul meu dispreț. Lacrimile sunt pentru Maniu, Mihalache și alți patrioți-martiri, nu pentru cozile de topor – fie ele și inteligente – ale unui regim criminal.
Pe directorul TVR din 1990, Dumnezeu să-l ierte, că eu nu-l voi ierta niciodată!
P. S. Unii vor spune: „Despre morți, numai de bine”. Să fiu scutit de o asemenea imbecilitate! Morți sunt și Hitler, și Lenin, și Stalin, și Gheorghiu-Dej, și Ceaușescu – și nu cred că se cuvine ca despre ei să vorbim „numai de bine”. Moartea nu absolvă pe nimeni de păcate infernale.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
S-a stins, discret, Petre Constantin, cunoscut sub pseudonimul Dr. Barbi, cel care în primăvara anului 1990 a compus „Imnul Golanilor”, interpretat de Cristian Pațurcă în timpul fenomenului „Piața Universității”. Decesul a survenit sâmbătă, 31 decembrie 2022. Dr. Barbi avea 76 de ani.
Petre Constantin s-a născut la 13 martie 1946, la București. A absolvit Academia de Studii Economice (1968) și a obţinut titlul de doctor în Economie, specialitatea Relații Economice Internaţionale (1982), sub coordonarea acad. prof. dr. Costin Murgescu, fiind autorul a zeci de studii de specialitate și al câtorva sute de articole și eseuri politice.
Activist civic, artist, ambasador
Petre Constantin a fost o personalitate complexă:
participant activ la Revoluția din Decembrie 1989;
militant al societății civile;
unul dintre animatorii Pieței Universității;
membru în Senatul Alianței Civice;
autor al versurilor unora dintre „Cântecele Golanilor”;
fost cercetător la Institutul de Economie Mondială (începând din anul 1968);
lector universitar și profesor asociat de Diplomație și Relații Internaționale la Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice și la Facultatea de Litere a Universității din București;
ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Tunisia (1999-2001);
artist plastic foarte apreciat, discipol al lui Corneliu Baba.
Sicriul cu corpul neînsuflețit al lui Petre Constantin a fost depus la Capela Bisericii „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din București (Piața Muncii, B-dul Basarabia, nr. 3). Slujba de înmormântare și înhumarea au avut loc miercuri, 4 ianuarie, la Poiana Țapului (orașul Bușteni), județul Prahova.
Vali Sterian, Cristi Pațurcă, Dr. Barbi…
Prin moartea lui Dr. Barbi, au plecat dintre noi principalii trei artiști care au ținut vie Piața Universității cu cântecele lor:
Dr. Barbi (1946-2022) – cel care a scris versurile pentru „Imnul Golanilor”, dar și pentru alte cântece ale Pieței Universității;
Cristian Pațurcă (1964-2011) – interpretul „Imnului Golanilor”, cu voce și chitară;
Vali Sterian (1952-2000) – interpretul celor mai multe cântece ale Pieței Universității.
Cristian Pațurcă s-a stins la 47 de ani, Vali Sterian la 48 de ani, iar Dr. Barbi la 76 de ani.
„Imnul Golanilor” s-anumit astfel pentru că manifestanții din Piața Universității, din martie – mai 1990, au fost numiți „golani” de președintele interimar de atunci, bolșevicul Ion Iliescu. „Nu putem permite ca o mână de golani să ocupe centrul Capitalei României, că ocupe Piața Universității!”, a vituperat Ion Iliescu în CPUN, parlamentul provizoriu pe care-l conducea în primăvara anului 1990.
VIDEO: „Imnul Golanilor” în interpretarea lui Cristian Pațurcă, pe versurile lui Dr. Barbi
Omagiul lui Emil Constantinescu
La ceremonia funerară, fostul președinte al României, Emil Constantinescu (83 de ani), i-a dus un omagiu celui pe care în 1999 l-a trimis ambasador în Tunisia.
„Cel care ne-a părăsit după o lungă şi grea suferinţă a fost, înainte de toate, un om cumsecade, care a devenit prin implicarea în societate o persoană responsabilă; prin excelenţa sa academică în ştiinţele economice şi în diplomaţia statului – o personalitate respectată; iar prin rolul său într-o perioadă definitorie a istoriei recente – un personaj istoric al devenirii democratice a României. Pentru mine a fost o şansă să-l cunosc în toate aceste ipostaze.”
Ca om cumsecade, bunătatea i se citea pe faţă, dând o frumuseţe aparte trăsăturilor marcate în ultimul autoportret, de o uşoară tristeţe.”
„Pentru a împărtăşi celorlalţi talentul cu care l-a înzestrat Dumnezeu, a folosit cuvintele prin care şi-a conturat cariera ştiinţifică şi didactică universitară, poezia şi demersul jurnalistic.”
„Cu ajutorul culorilor ne-a lăsat tablourile sale, iar cu ajutorul sunetelor ne-a transmis farmecul muzicii.”
„Darul înţelegerii celuilalt l-a ajutat, ca ambasador, să îmbine diplomaţia clasică cu diplomaţia culturală în folosul ţării sale, într-o zonă marcată de conflicte naţionale şi religioase.”
„Curajul l-a mânat, în 21 decembrie 1989, la Baricada din Piaţa Universităţii, în faţa tancurilor şi a gloanţelor, să lupte împotriva dictaturii comuniste. Acelaşi curaj l-a condus în Balconul Facultăţii de Geologie, să-i însufleţească pe cei care manifestau pentru democraţie în Piaţa Universităţii în aprilie – iunie 1990.”
„Răspunsul pe care l-a dat provocărilor lumii în care i-a fost dat să trăiască a fost: frumuseţea în locul urâtului, armonia în locul disonanţei, prietenia în locul duşmăniei sau nepăsării.”
„Dăruit cu inteligenţă, sensibilitate şi har, a ales în locul orgoliului – smerenia, iar în locul aroganţei omului – credinţa în Dumnezeu.”
„Este datoria noastră să mărturisim «faptele cele bune» pentru a reclădi speranţa unei renaşteri spirituale şi morale a neamului românesc. Să amintim celor care nu se născuseră în acele timpuri că dacă oameni ca Dr. Barbi şi cei care au fost atunci cu el au putut pune idealurile libertăţii, adevărului şi dreptăţii mai presus decât libertatea şi viaţa lor, se vor mai putea naşte astfel de oameni care să facă lumea mai bună şi mai frumoasă.”
În anul 2000, preşedintele Emil Constantinescu l-a decorat pe Petre Constantin (Dr. Barbi) cu Ordinul Naţional „Serviciu Credincios” în grad de ofiţer.
Stelian Țurlea: „A făcut parte din cercul restrâns de elevi ai maestrului Corneliu Baba”
În octombrie 2013, în holul Băncii Naţionale a României, a avut loc vernisajul, cu sute de invitaţi, al memorabilei Expoziții de pictură intitulată „Un autodidact cu magistru – Petre Constantin”. Cu acea ocazie, scriitorul și publicistul Stelian Țurlea consemna în cronica sa: „Pictorul e cunoscut doar în cercuri restrânse. Dar îndată ce-i aflăm biografia, ne dăm seama că e un personaj public, apreciat de multă lume. (…) Începe să picteze, ca hobby, şi a făcut parte din cercul restrâns de elevi ai maestrului Corneliu Baba. Pe holurile Institutului de Economie Mondială a deschis o expoziţie. Prima expoziţie personală într-un spaţiu public a avut loc în 1988, în holul Teatrului Foarte Mic, vernisată de Tudor Octavian. În decembrie 1989 a fost printre cei strânşi la Baricadă, iar în primăvara lui 1990 s-a numărat printre membrii Balconului. A scris versuri pentru «Cântecele Golanilor», a editat în regie proprie cinci discuri «Jos comunismul» şi albumul «Regele şi Patria», în 1992. A făcut şi presă, cunoscut ca «Dr. Barbi». În 1999, preşedintele Emil Constantinescu l-a numit ambasador în Tunisia. A continuat, cu intermitenţe, să fie profesor la ASE şi, mai ales, a pictat mult. Expoziţia de la BNR e rodul muncii acestor ani”.
Imnul Golanilor
A fost o dată ca-n poveşti
A fost în Romania
O mare gaşcă de golani
Ce-au alungat sclavia.
Noi nu ne-am confundat nicicând
Cu „oamenii de bine”
Numiţi şi neocomunişti
Și fără de ruşine.
Refren:
Mai bine haimana decât trădător,
Mai bine huligan decât dictator.
Mai bine golan decât activist,
Mai bine mort decât comunist!
Vrem libertate, nu comunism
Şi nici schimbări de formă
Şi de-aceea, securişti,
Să nu ne puneţi normă!
Noi nu vrem neocomunism,
Nici neolibertate,
„Democraţii” originale
Şi nici minciuni sfruntate.
Refren:
Mai bine haimana decât trădător,
Mai bine huligan decât dictator.
Mai bine golan decât activist,
Mai bine mort decât comunist!
Ne-aţi întrebat ce vrem aici
Dar ştie toată ţara
Noi susţinem Punctul 8
De la Timişoara.
A căzut patru-şapte-trei
Ce ţinea TVR
Legată în lanţurile ei
Dar tot degeaba e!
Refren:
Mai bine haimana decât trădător,
Mai bine huligan decât dictator.
Mai bine golan decât activist,
Mai bine mort decât comunist!
Alegeri fără comunişti,
Fără nomenclatură,
Şi nu va temeţi de golani
Fără coloratură!
Din cei care au murit aici
Ne-am reîntors năluci
Să nu mai fie cum a fost
Măcelul de atunci!
Refren:
Mai bine haimana decât trădător,
Mai bine huligan decât dictator.
Mai bine golan decât activist,
Mai bine mort decât comunist!
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Actorul Mitică Popescu a încetat din viaţă, marți, 3 ianuarie, la vârsta de 86 de ani, din cauza unor afecțiuni grave. Legendarul actor a dat viață, pe scenă și în filme, unor personaje memorabile, precum „Cocoşilă” din „Moromeţii” (regia Stere Gulea, după romanul lui Marin Preda). Dar Mitică Popescu a jucat un rol dramatic și în propria-i viață, fiind deținut politic timp de trei ani (1958-1961), în lagăre cumplite, precum Periprava și Salcia – în Balta Brăilei.
Mitică Popescu: 2 decembrie 1936 – 3 ianuarie 2023
Născut pe 2 decembrie 1936 la București, Mitică Popescu și-a găsit sfârșitul după 86 de ani și o lună, în Spitalul Elias din Capitală. Marele actor era internat din luna decembrie, iar reprezentanții spitalului au fost cei care au anunțat decesul.
Ulterior, familia actorului a transmis, printr-un comunicat, că Mitică Popescu s-a stins din viață „după afecțiuni grave și o suferință de scurtă durată”.
Comunicatul familiei lui Mitică Popescu
„Îndrăgitul actor Mitică Popescu s-a stins din viață după afecțiuni grave și o suferință de scurtă durată. A înfruntat totul până în ultimele clipe cu curaj și cu simțul umorului care l-a făcut atât de deosebit printre «monștrii sacri» ai teatrului și filmului românesc.
S-a încercat tot posibilul de către personalul medical, care merită recunoștință, dar boala n-a putut fi învinsă.
Mitică Popescu și-a trăit ultimii ani din viață cu demnitate și în confortul meritat după o îndelungată carieră de succes.
Chiar dacă a mai avut puține apariții publice, s-a bucurat tot timpul de dragostea și admirația tuturor celor care l-au cunoscut sau întâlnit, de respectul și prietenia unanimă a membrilor activi din galeria clubului Rapid București, de afecțiunea și căldura familiei care i-a fost mereu alături.”
VIDEO: Mitică Popescu – ultimul dans pe Calea Victoriei
Închis la Jilava, Periprava și Salcia
În 1958, în plină dictatură comunistă, Mitică Popescu a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru că nu şi-a turnat nişte prieteni care, la o petrecere, au spus că vor să plece în America. Peste ani, el a povestit cumplita încercare prin care a trecut în tinerele, pe când avea 21-24 de ani.
Mitică Popescu:„Eram la nişte vecini, de un Sfântu Ştefan, la onomastica unui prieten. Din una-n alta, cum povesteşti la întâlnirile astea tot ce-ţi trece prin minte, unii au spus că vor să plece în America. Eram în 1958. Mie mi-a intrat pe o ureche şi mi-a ieşit pe cealaltă. După câteva zile mă trezesc umflat de Securitate. Am fost fost condamnat pentru «nedenunţare de acte preparatorii pentru trecerea frontierei».”
Pe Fişa matricolă penală care i-a fost întocmită scrie însă că Dumitru Popescu, student în anul II la Teatru în momentul reţinerii, fusese arestat de Securitate, pe 5 noiembrie 1958, „pentru faptul de «trădare şi trecere de frontieră»”.
Actorul neagă categoric: „E o tâmpenie. N-am avut niciun gând să fug. D-aia mi-au şi dat doar trei ani. Ceilalţi au luat între 8 şi 12 ani. Eu am luat minim de pedeapsă. Alta mai mică nici nu exista”.
După condamnare, a fost încarcerat la data de 9 februarie 1959.
Mitică Popescu:„După arestare, o perioadă nu ne-au scos la muncă. Aşa era atunci. În vară, prin iunie, ne-au mutat, însă, de la Jilava la Periprava, la munci agricole, la porumb. E drept că n-am stat acolo decât vreo trei luni, până în septembrie. Pe urmă, ne-au mutat iar, în Balta Brăilei, la Salcia, într-o colonie de muncă – am lucrat la dig, la canalele de desecare. La Salcia am stat până în noiembrie 1961, când m-au liberat”.
Actorul îşi amintea suferinţele îndurate la Periprava: „Foamea era îngrozitoare. Ne dădea o zeamă de arpacaş şi un colţ de pâine. Mâncai cel mai bine când visai. Apa pe care o beam era scoasă direct din Dunăre, iar ţânţarii ne mâncau de vii”.
Tratamentul de exterminare a continuat la Salcia: „A venit tifoida peste noi; muncile erau crâncene. Mulţi au murit de foame şi de epuizare. Alţii – de inimă rea. N-aveam voie să primim pachet sau să ne vedem rudele. Eram rupţi complet de lume. Oamenii, săracii, nu ştiau ce le face copilul; dacă le mai trăiesc părinţii; ce e cu soţia… Nimic. Sincer, eu am avut şansa că eram tânăr. Dar pentru cei în vârstă era îngrozitor. Se muncea pe rupte, trebuia să faci norma. Dacă nu, bătaia ta n-o lua nimeni”.
În 1961, când i-au dat drumul din puşcărie, securiştii i-au pus în vedere să nu spună nimic despre ce a trăit în aceşti ani. „Mă urmăreau zi de zi. Toţi eram urmăriţi atunci, dar noi, ăştia cu «tinicheaua», în mod special. Fusesem dat afară din Institut, aveam probleme la dosar, nu mai aveam niciun rost. Abia după trei ani mi s-a permis să dau un nou examen la Teatru; şi asta, datorită unor oameni care m-au apreciat în primii doi ani de şcoală”.
Marea actriță Leopoldina Bălănuță i-a fost soție 21 de ani
Mitică Popescu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică ”I.L. Caragiale” din Bucureşti în 1967, după a doua admitere și după experiența carcerală.
A urcat pe scena Teatrului Naţional ”Mihai Eminescu” din Timişoara, dar a jucat şi la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, precizează Cinemagia.ro.
La Teatrul Mic din Bucureşti a debutat în 1973, în piesa „Philadelphia, eşti a mea” de Brian Friel, în regia Soranei Coroamă Stanca. În anul următor a jucat în spectacolul „Matca” de Marin Sorescu, în care a interpretat rolul logodnicului, alături de regretata actriţă Leopoldina Bălănuţă, care avea să-i fie soţie din 1977 până la moartea acesteia, în 1998.
A rămas fidel Teatrului Mic, unde a jucat până în 2010, adică 37 de ani.
A realizat roluri de excepţie în piese de teatru precum:
1976: „Cititorul de contor” de Paul Everac (regia Paul Everac)
1978: „Să îmbrăcăm pe cei goi” de Luigi Pirandello (regia Cătălina Buzoianu)
1980: „Maestrul şi Margareta” de Bulgakov (regia Cătălina Buzoianu)
1981: „Nişte ţărani” de Dinu Săraru (regia Cătălina Buzoianu)
1986: „O femeie drăguţă cu o floare şi ferestre spre nord” de Eduard Radzinski (regia Dragoş Galgoţiu)
1993: „Pescăruşul de Cehov (regia Cătălina Buzoianu)
1996: „Cum vă place” de William Shakespeare (regia Nona Ciobanu)
1999: „Sonata fantomelor” de August Strindberg (regia Cătălina Buzoianu)
1999: „Şcoala femeilor” de Molière (regia Alexandru Dabija)
1999: „Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni (regia Mihai Constantin Ranin)
2000: „Viitorul e maculatură” de Vlad Zografi (regia Nona Ciobanu)
2004: „Alex şi Morris” de Michael Elkin (regia Gelu Colceag)
2007: „Colonia îngerilor” de Ştefan Caraman (regia Nona Ciobanu).
L-a jucat pe Cocoșilă în „Moromeții”
În cariera cinematografică a lui Mitică Popescu, memorabil rămâne rolul lui Cocoşilă din filmul „Moromeţii”, regizat de Stere Gulea în 1987, după romanul omonim al lui Marin Preda. În această peliculă de excepție, Mitică Popescu a jucat – printre alții – alături de Victor Rebengiuc şi Luminiţa Gheorghiu.
Un alt rol de referinţă este cel din filmul „Vânătoarea de vulpi” (regia Mircea Daneliuc, 1980), ecranizare a romanului „Nişte ţărani” de Dinu Săraru.
Filmografia sa mai include roluri în filme precum:
1981: „De ce trag clopotele, Mitică?” (regia Lucian Pintilie)
1981: „Înghiţitorul de săbii” (regia Alexa Visarion)
1985: „Glissando” (regia Mircea Daneliuc)
1985: „Căsătorie cu repetiţie” (regia Virgil Calotescu)
1988: „Secretul armei… secrete” (regia Alexandru Tatos)
1993: „Cel mai iubit dintre pământeni” (regia Şerban Marinescu)
2003: „Dulcea saună a morţii” (regia Andrei Blaier)
2006: „Păcală se întoarce” (regia Geo Saizescu)
2007: „Ticăloşii” (regia Şerban Marinescu)
2011: „Umilinţă” (regia Cătălin Apostol).
Mitică Popescu a fost prezentatorul uneia dintre cele mai longevive producţii TVR, emisiunea „D’ale lui Mitică”, difuzată din 1999 la postul TVR 2.
VIDEO: Mitică Popescu în „Moromeții” (Cocoșilă)
România TV „l-a omorât” pe Mitică Dragomir!
Moartea lui Mitică Popescu a prilejuit și o gafă de proporții, la o televiziune care e campioana gafelor și a intoxicărilor de presă: România TV. În vreme ce pe ecran scria cu litere mari „A murit Mitică Popescu”, prezentatoarea Cristian Herea a glăsuit: „A murit Mitică Dragomir”! Angajata fugarului Sebastian Ghiță n-a făcut nicio rectificare, nici vreun alt coleg al ei n-a simțit nevoia să îndrepte eroarea.
Mitică Dragomir nu are nicio legătură cu lumea teatrului sau a cinematografiei, ci cu fotbalul (conducător de club și al Ligii Profesioniste de Fotbal) și cu deputăția (la PRM-ul lui C. V. Tudor, în 2000-2008).
Confuzia de la RTV este o adevărată oroare: Mitică Popescu a fost deținut în lagărele comuniste, Dumitru Dragomir a fost exponentul și profitorul regimului comunist!
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Benedict al XVI-lea, fost Papă în perioada 2005-2013, a murit sâmbătă dimineața, la vârsta de 95 de ani, a anunțat Biroul de presă de la Vatican. E neclar protocolul pe baza căruia îi vor fi organizate funeraliile.
Biroul de presă de la Vatican a anunțat că fostul Papă a murit sâmbătă dimineața, la ora locală 9.34 (10.34 – ora României), la reședința sa de la Mănăstirea Mater Ecclesiae, unde a locuit după ce a demisionat din fruntea Bisericii Catolice, în 2013.
„Cu tristețe vă informăm că Papa emerit Benedict al XVI-lea s-a stins din viață astăzi, la ora 9.34, în Mănăstirea Mater Ecclesiae din Vatican. Informații suplimentare vor fi furnizate în cel mai scurt timp posibil”, a comunicat Biroul de presă al Sfântului Scaun.
În următoarele ore vor fi comunicate informații despre protocolul de înmormântare, a precizat sursa citată.
De câteva zile, opinia publică a fost informată constant despre starea de sănătate precară a fostului Papă. Însuși Papa Francisc, actualul suveran pontif, a vorbit despre starea de sănătate a predecesorului său și a cerut oamenilor să se roage pentru acesta. Papa Francisc l-a vizitat pe Papa emerit Benedict al XVI-lea miercuri, cu trei zile înainte de decesul celui din urmă.
În ultimele luni, Benedict al XVI-lea arăta tot mai slăbit, se deplasa în scaun cu rotile, dar a continuat să primească vizitatori.
Biserica Catolică are protocoale stricte pentru moartea unui Papă, dar, pe măsură ce starea de sănătate a fostului Papă Benedict s-a înrăutățit, a devenit tot mai neclar dacă aceleași protocoale se vor aplica și în cazul unui Papă care a demisionat din funcție, transmite BBC.
„Situație neobișnuită: un Papă în viață va ajuta la îngroparea unui Papă care a murit”
Cardinalul german Joseph Ratzinger a fost ales papă în aprilie 2005 și a hotărât să se numească Benedict. El a devenit unul dintre cei mai în vârstă papi aleși vreodată. Benedict al XVI-lea a condus Biserica Catolică timp de aproape 8 ani, până în 2013.
Când a demisionat invocând bătrânețea, Benedict al XVI-lea a devenit primul Papă în 600 de ani care a renunțat la această funcție.
S-a ajuns la situația ca în apropiere de Vatican să trăiască doi papi, deoarece Benedict a locuit în Grădinile Vaticanului, la mănăstirea Mater Ecclesiae, și a apărut ocazional alături de succesorul său.
„Nu am mai avut până acum o astfel de situație, în care un Papă în viață va ajuta la îngroparea unui Papă care a murit”, a spus istoricul catolic John McGreevy, conform BBC.
În cea mai mare parte a pontificatului lui Benedict al XVI-lea, Biserica Catolică s-a confruntat cu acuzații, reclamații legale și rapoarte oficiale privind zeci de ani de abuzuri asupra copiilor de către preoți.
La începutul acestui an, fostul Papă a recunoscut că s-au făcut erori în gestionarea cazurilor de abuz în perioada în care a fost arhiepiscop de München, între 1977 și 1982.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Brazilianul Pelé, considerat multă vreme cel mai bun fotbalist din istorie, a murit joi, 29 decembrie, la 82 de ani, într-un spital din Sao Paulo, unde era internat de o lună, cu grave probleme de sănătate. Legendarul fotbalist, singurul care a câștigat de trei ori titlul mondial (1958, 1962, 1970), a fost răpus de cancer.
Pelé, pe numele său complet Edson Arantes do Nascimento, s-a născut pe 23 octombrie 1940, la Três Corações, în statul brazilian Minas Gerais. Moartea sa vine la doi ani de la cea a altui sud-american de legendă, Diego Armando Maradona, cel cu care își disputa titlul neoficial de cel mai bun fotbalist din istorie. Maradona era însă mult mai tânăr, a murit la 60 de ani.
Decesul lui Pelé a fost confirmat atât de fiica sa, Kely Nascimento, într-o postare pe Instagram, cât și de agentul său, Joe Fraga, într-o declarație pentru Associated Press.
În ultima lună, Pelé a fost internat la Spitalul „Albert Einstein” din Sao Paulo, urmând un tratament pentru cancer de colon. Deutsche Welle (DW.com)notează că Pelé a fost spitalizat pe 29 noiembrie. El primea în mod regulat îngrijiri spitalicești din septembrie 2021, când i-a fost extirpată o tumoare din colon.
Triplă unică în istorie: 1958 – 1962 – 1970. Ungaria și Portugalia i-au barat calea în 1966
Pelé și-a început cariera de jucător profesionist la 15 ani, la FC Santos, club la care avea să evolueze timp de 18 ani (1956-1974). La 16 ani a debutat și în naționala Braziliei.
Pelé este singurul fotbalist care a câștigat trei Campionate Mondiale: în 1958, 1962 și 1970. Pentru Brazilia a marcat 77 de goluri (în 92 de jocuri), dintre care 13 goluri (în 14 meciuri) la Mondiale.
Singurul Campionat Mondial ratat de „Brazilia lui Pelé” a fost cel din 1966, găzduit de Anglia. Brazilia a ocupat doar locul 3 în Grupa 3: după 2-0 cu Bulgaria, au urmat 1-3 cu Ungaria și tot 1-3 cu Portugalia. Astfel, dubla campioană mondială n-a reușit să se califice în „sferturi”. Avea să se revanșeze patru ani mai târziu, în Mexic, printr-un nou titlu mondial.
Prin generația lui Pelé, Brazilia a devenit prima echipă care a câștigat trei titluri mondiale. Înainte primul titlu câștigat de brazilieni în 1958, Uruguay (1930, 1950) și Italia (1934, 1938) aveau deja câte două trofee supreme în vitrină, iar R. F. Germania triumfase o dată (1954).
În prezent, situația celor 22 de titluri mondiale este următoarea: Brazilia – 5, Italia – 4, Germania – 4, Argentina – 3, Uruguay – 2, Franța – 2, Anglia – 1, Spania – 1.
Cele 4 Campionate Mondiale ale lui Pelé
1958 (în Suedia): 4 meciuri, 7 goluri (campion mondial / finala: Brazilia – Suedia 5-2)
1962 (în Chile): 2 meciuri, 1 gol (campion mondial / finala: Brazilia – Cehoslovacia 3-1)
1966 (în Anglia): 2 meciuri, 1 gol (Brazilia – eliminată în faza grupelor)
1970 (în Mexic): 6 meciuri, 4 goluri (campion mondial / finala: Brazilia – Italia 4-1)
Super-campion cu FC Santos
Pelé a câștigat multe trofee și cu echipa sa de club, FC Santos, iar „la bătrânețe”, când a făcut parte din spectaculosul proiect New York Cosmos (din 1975, când avea aproape 35 de ani), a triumfat și în campionatul nord-american.
Trofee cu Brazilia
triplu campion mondial: 1958, 1962, 1970
Trofee cu Santos
de 6 ori campion al Braziliei: 1961, 1962, 1963, 1964, 1965, 1968
de două ori Copa Libertadores: 1962, 1963
de două ori Cupa Intercontinentală: 1962, 1963
o dată Supercupa Intercontinentală: 1968
Trofeu cu Cosmos New York
campion al SUA (North American Soccer League): 1977.
VIDEO: Imagini de vis cu fotbalistul Pelé
Pelé și Maradona
În 1999, Pelé a fost desemnat Jucătorul Secolului în lume, de către Federația Internațională de Istorie și Statistică a Fotbalului (IFFHS).
În același an, Pelé a fost ales Sportivul Secolului de către Comitetul Olimpic Internațional, iar revista „Time” l-a inclus în lista celor mai influenți 100 de oameni ai secolului XX.
Și tot în 1999, revista „France Football” le-a propus foștilor câștigători ai Balonului de Aur să aleagă Jucătorul Secolului. Rezultatul: ei l-au ales pe Pelé. Principalul său concurent a fost argentinianul Diego Armando Maradona. Doi rivali și doi buni prieteni, din două țări rivale, din două generații diferite.
Pelé și Maradona au oferit momente unice într-o emisiune TV. Pe 15 august 2005, ei au petrecut o oră sublimă în cadrul emisiunii „Noaptea de 10”: au cântat, au povestit și au schimbat complimente într-un show nemuritor. Spre final, după ce și-au oferit autografe pe tricouri, Diego a luat cuvântul: „Stați puțin. Eu am un vis. Mai am un vis, dacă îmi permiți. Vreau să schimbăm câteva mingi cu capul, una-doua-trei, nu contează câte”. „Atunci să trecem la treabă”, a spus Pelé. Cei doi artiști au demonstrat că nu și-au pierdut măiestria: au schimbat 27 de pase consecutive cu capul, în aplauzele furibunde ale publicului. Pelé avea 64 de ani, iar Maradona – 44 de ani.
Pelé: 23 octombrie 1940 – 29 decembrie 2022
Maradona: 30 octombrie 1960 – 25 noiembrie 2020.
VIDEO: Magie cu Pele și Maradona într-o emisiune TV cu public, în 2005
În cei 22 de ani de carieră profesionistă, Pelé a marcat 1.281 de goluri în 1.363 de meciuri, dar cifra e forțată, fiind incluse și partidele amicale. Brazilianul a fost înscris în Guinness World Records cu cele mai multe goluri marcate de-a lungul carierei în fotbal.
Pentru o vreme, Pelé a fost cel mai bine plătit sportiv din lume.
În 1961, președintele Braziliei, Jânio Quadros, a declarat că Pelé este „o comoară națională”. Această titulatură l-a împiedicat să fie transferat la un club european bogat, dispus să plătească enorm pentru serviciile sale. Pelé era un bun esențial pentru interesul național și nu putea fi exportat.
De-a lungul carierei sale, el a devenit cunoscut ca „Perla Neagră” (Pérola Negra), „Regele Fotbalului” (O Rei do Futebol), „Regele Pelé” (O Rei Pelé) sau pur și simplu „Regele” (O Rei).
VIDEO: Top 10 goluri ale lui Pelé
A oprit un război civil în Africa
Născut și crescut în sărăcie, Edson Arantes do Nascimento, zis Pelé, a fost unul dintre primii sportivi din lume care a cunoscut puterea și bogăția generate de brandul personal.
Se presupune că trecerea lui Pelé de la Santos la Cosmos New York a fost intermediată de secretarul de stat Henry Kissinger, unul dintre admiratorii înfocați ai brazilianului.
Geniul jocului lui Pelé a determinat o încetare a focului timp de 48 de ore în cel puțin un război civil: nigerienii au oprit lupta pentru a-i admira măiestria în timpul unei expoziții în 1969, la Lagos, capitala țării africane.
Întrebarea despre cine a fost cel mai mare jucător din toate timpurile – Pelé, cu cele trei titluri de campion al lumii, sau Maradona, cu un singur trofeu, ambii având patru participări la Cupa Mondială – a stârnit pasiuni mult dincolo de America de Sud. A fost o dezbatere care l-a ofensat pe Pelé, scrie „Washington Post”.
A devenit cel mai tânăr marcator al unei finale de Cupa Mondială, înscriind două goluri la vârsta de 17 ani și 249 de zile (Brazilia – Suedia 5-2).
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Mircea Dușa, unul dintre cei mai agresivi politruci PSD din guvernarea Ponta (2012-2015), a murit luni, la vârsta de 67 de ani. De câțiva ani s-a retras în județul său natal, Harghita, luptând cu un cancer care în cele din urmă l-a doborât.
Mircea Dușa s-a născut pe 1 aprilie 1955, la Toplița, județul Harghita. A fost membru al Partidului Comunist Român (PCR), iar după 1989 a susținut Frontul Salvării Naționale (FSN).
A făcut carieră politică sub steagul PSD (urmașul FSN), remarcându-se printr-o agresivitate verbală de tip „C. V. Tudor – România Mare”.
Pe 4 noiembrie 2015, prim-ministrul demisionar Victor Ponta a propus ca ministrul Mircea Dușa să preia conducerea interimară a Guvernului. Președintele Klaus Iohannis nu a acceptat însă propunerea lui Ponta și l-a desemnat prim-ministru interimar pe ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu.
Mircea Dușa a condus trei ministere diferite în guvernarea Ponta, dar a fost și deputat de Harghita (3 mandate, întinse pe 12 ani), și prefect peste două județe (harghita și Mureș).
Principalele funcții deținute de Mircea Dușa (cronologic)
1976-1989: funcţionar/activist PCR în Primăria Toplița (jud. Harghita)
1990-1996: viceprimar al orașului Toplița
1996-2000: primar al orașului Toplița
2001-2004: prefect al județului Harghita
2004-2016: deputat de Harghita (3 mandate, 12 ani)
2012 (7 mai – 8 august): ministru-delegat pentru relaţia cu Parlamentul
2012 (8 august – 21 decembrie): ministru de Interne
2012-2015: ministrul Apărării
2017-2018: secretar de stat în Ministerul Apărării
2018-2019: prefect al județului Mureș.
Anunțul morții lui Mircea Dușa a fost făcut de organizația PSD Harghita:„Cu regret, vă anunţăm că domnul ministru şi fost preşedinte al PSD Harghita, Mircea Duşa, a trecut la cele veşnice în cursul acestei dimineţi. Dumnezeu să-l odihnească în pace!”.
Un al ministru PSD al Apărării, Mihai Fifor, a scris luni pe Facebook: „Astăzi, Mircea Duşa a decis să plece într-o lume mai bună… Am pierdut un prieten, un camarad de nădejde, un partener pe care am fost onorat să-l am alături şi de la care am învăţat enorm. Îţi mulţumesc, Mircea, pentru tot! Dumnezeu să te odihnească în pace, prieten drag!”.
Președintele PSD, Marcel Ciolacu, tot pe Facebook: „Am aflat cu mare tristeţe vestea dispariţiei, în această dimineaţă, a colegului nostru social-democrat Mircea Duşa. În toate demnităţile publice pe care le-a avut, fie că a fost vorba de ministru al Apărării, de Interne sau pentru Relaţia cu Parlamentul, prefect sau parlamentar, Mircea Duşa şi-a făcut datoria cu onoare şi respect pentru interesul public. Dumnezeu să-l odihnească în pace!”.
Și Ministerul Apărării Naționale, condus de PSD-istul Angel Tîlvăr, a transmis un mesaj.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Moment istoric încărcat de tristețe: Regina Elisabeta a II-a a murit joi seară, la Castelul Balmoral din Scoția, reședința de vară preferată a suveranei britanice. Anunțul oficial a fost făcut de Palatul Buckingham. Regina avea 96 de ani, 4 luni și 18 zile.
Cei mai importanți membri ai Casei regale britanice au început să se adune în Scoția, la Castelul Balmoral, încă de joi după-amiază, după ce medicii au anunțat că sunt îngrijorați în legătură cu starea sa de sănătate a Reginei.
Anunțul familiei regale britanice
„Regina a murit în liniște la Balmoral, în această după-amiază.
Regele și Regina Consort vor rămâne la Balmoral în această seară și se vor întoarce la Londra mâine.”
The Queen died peacefully at Balmoral this afternoon.
The King and The Queen Consort will remain at Balmoral this evening and will return to London tomorrow. pic.twitter.com/VfxpXro22W
Elisabeta a II-a a urcat pe tron la 6 februarie 1952, când nu împlinise încă 26 de ani, și a domnit 70 de ani, 7 luni și 2 zile. A fost monarhul cu cea mai îndelungată domnie din istoria regatului britanic.
Elisabeta a II-a a stabilit și alte recorduri: a fost cea mai longevivă regină a Marii Britanii şi cel mai în vârstă monarh din lume.
Pe 6 februarie 1952, când urcat pe tron, Elisabeta a II-a i-a succedat tatălui său, Regele George al VI-lea, care a murit la vârsta de numai 56 de ani.
Elisabeta a II-a a preluat un regat care încă nu-şi revenise complet după Al Doilea Război Mondial. A colaborat cu premierul britanic de atunci, legendarul Winston Churchill, cel care condusese magistral Marea Britanie în cel mai devastator război din istorie.
În timpul domniei Reginei Elisabeta a II-a, Marea Britanie a avut 15 prim-miniştri, iar SUA a fost condusă de 14 preşedinţi.
Charles devine rege la 73 de ani
Regina Elisabeta a II-a are 4 copii, 8 nepoți și 12 strănepoți.
Moștenitorul tronului Regatului Unit este prințul Charles de Wales (73 de ani), a cărui soție este ducesa de Cornwall.
Viitorul Rege Charles este un mare prieten al României. El deține proprietăți în Transilvania și vine regulat la ele, în județele Brașov și Covasna. De asemenea, a promovat țara noastră cu generozitate.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Mihail Sergheevici Gorbaciov a murit la vârsta de 91 de ani, au anunțat marți oficiali ai Spitalului Clinic Central din Moscova, citați de agențiile de presă ruse, preluate de Reuters și France Presse.
„Mihail Sergheevici Gorbaciov a murit în această seară după o boală gravă și lungă”, a informat conducerea Spitalului Clinic Central, potrivit Interfax.
Gorbaciov va fi înmormântat în cimitirul Novodeviciîi din Moscova, alături de soția sa, Raisa, care a murit în 1999, a anunțat agenția de presă TASS, citând o sursă apropiată de familie.
După ce l-a vizitat pe Gorbaciov în spital, pe 30 iunie, economistul liberal Ruslan Grinberg a declarat publicației de știri ale forțelor armate Zvezda: „Ne-a dat tuturor libertatea, dar nu știm ce să facem cu ea”.
Omul providențial din 1989
Născut pe 2 martie 1931, la Privolnoe, Mihail Gorbaciov a condus Uniunea Sovietică în ultimii 6 ani și 9 luni de existență ai acesteia (11 martie 1985 – 25 decembrie 1991). A pus capăt Războiului Rece fără vărsare de sânge, cu excepția intervenției brutale din România, unde îndepărtarea dictatorului stalinist Nicolae Ceaușescu a fost însoțită de impunerea în forță a echipei pro-sovietice conduse de Ion Iliescu.
Mihail Gorbaciov a încercat să introducă reforme profunde („glasnost” = transparență, „perestroika” = reformă) într-o societate anchilozată după 74 de ani de comunism, dar a obținut un efect pe care încercase cu disperare să-l evite: prăbușirea URSS, supra-stat compus din 15 republici sovietice.
Mihail Gorbaciov a încheiat acorduri de reducere a înarmării cu Statele Unite ale Americii și parteneriate cu puterile occidentale pentru îndepărtarea Cortinei de Fier care a divizat Europa Europa de la al Doilea Război Mondial. Primul efect istoric: reunificarea Germaniei, după retragerea trupelor sovietice din Germania de Est (Republica Democrată Germană).
În 1989, când protestele pro-democrație au cuprins țările comuniste din Europa de Est, Gorbaciov s-a abținut de la folosirea forței, spre deosebire de liderii anteriori ai URSS, care trimiseseră tancuri pentru a zdrobi revoltele din Ungaria (1956) și Cehoslovacia (1968).
Gorbaciov s-a luptat în zadar să prevină colapsul URSS, care fusese înființată de Lenin în 1917, dar în decembrie 1991 a fost nevoit să constate dezintegrarea acesteia. Toate cele 15 republici unionale și-au declarat independența.
Glasnost, uskorenie, perestroika
Mihail Gorbaciov a devenit secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) în martie 1985, la 54 de ani. A preluat o superputere militară care ajunsese la faliment economic și căreia îi muriseră trei conducători în 2 ani și 5 luni: Leonid Ilici Brejnev în noiembrie 1982, Iuri Vladimirovici Andropov în februarie 1984, Konstantin Ustinovici Cernenko în martie 1985.
Gorbaciov și-a propus să revitalizeze sistemul sovietic introducând libertăți politice și economice limitate, dar reformele sale au scăpat de sub control. El declara atunci că sistemul economic sovietic era osificat și că reorganizarea lui era necesară fără întârziere.
La început, reformele lui Gorbaciov au fost cunoscute ca „uskorenie” (accelerare), dar mult mai popular a devenit, ulterior, termenul „perestroika” (reconstrucție, reformă).
Politica sa de „glasnost” (transparență, libertate de exprimare) a permis critici până atunci de neconceput la adresa partidului și a statului.
Mulți ruși nu l-au iertat niciodată pe Gorbaciov pentru turbulențele declanșate de reformele sale, considerând că scăderea ulterioară a nivelului lor de trai este un preț prea mare de plătit pentru democrație.
Premiul Nobel și „Novaia Gazeta”
Susținător al unei politici de apropiere a Moscovei de Occident, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.
O parte din banii primiți pentru premiu i-a folosit, pe vremea președintelui Boris Elțîn, pentru a înființa publicația pro-occidentală și pro-democrație „Novaia Gazeta”.
După 1999, publicația a intrat în coliziune cu noul conducător de la Kremlin, Vladimir Putin. Au urmat 23 de ani infernali, în care 7 membri ai redacției, printre care celebra Anna Politovskaia, au fost asasinați.
În acest an, după invazia armatei putiniste în Ucraina (24 februarie 2022), „Novaia Gazeta” și-a suspendat ediția tipărită, iar conducerea redacției a emigrat în Occident, de unde realizează ediția electronică.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
