Multă vreme, despre rolul malefic al lui Tudor Gheorghe în decembrie 1989, în „revoluția de la Craiova”, s-a vorbit mai mult în șoaptă. Încep însă să apară voci care o spun răspicat. Martori oculari ai acelor evenimente.
Un craiovean care atunci avea aproape 13 ani povestește, pe pagina o pagină de Facebook – Soim Press RO -, cum a apărut Tudor Gheorghe la Județeana de partid, pe 22 decembrie 1989, flancat de niște „securiști în trening”, cum a încercat să-i scoată din clădire pe revoluționarii „nechemați” și cum „a aruncat o grenadă înspre noi”.
Povestea cu grenadele aruncate de Tudor Gheorghe e afirmată și de generalul-magistrat Dan Voinea, care a condus Parchetul Militar în perioada 1997-2000 și a revenit în conducerea acestuia după 2004. Dan Voinea a fost procurorul penibil din „procesul Ceaușeștilor”, pe 25 decembrie 1989, la Târgoviște, dar tot el, și tot ca procuror militar, s-a ocupat ulterior de „dosarul Revoluției”.
Într-un interviu pentru „Evenimentul zilei”, Dan Voinea a spus la un moment dat: „La Craiova, cel care intra cu generalul Roșu și arunca grenade pe acolo, de s-a speriat mulțimea, era Tudor Gheorghe. Mulțimea nu se dădea la o parte ca să intre Armata, să ocupe Consiliul Județean, și (Tudor Gheorghe – n. red.) a aruncat (grenade – n. red.) ca să facă «potecă»”.
Generalul Voinea este un personaj dubios, care s-a făcut de râs de multe ori în privința afirmațiilor despre evenimente pe care, teoretic, le-a cercetat. De exemplu: „n-am găsit niciun spion sovietic la Revoluție” (deși sunt mii de dovezi care-l contrazic); „pe generalul Pîrcălăbescu n-am putut să-l anchetez pentru că murise” (iar Pîrcălăbescu, fostul șef al Gărzilor Patriotice, trăiește și azi).
De aceea, afirmațiile lui dan Voinea trebuie luate cu rezervă. În speța „Tudor Gheorghe, grenadierul de la Craiova” apare însă și mărturia unui participant la evenimente.
Mărturia de pe Șoim Press RO
„Jigodia. Cazul Tudor Gheorghe. Nu aveam nici 13 ani și eram revoluționar. Ce urât suna acest cuvânt! Știți cum sună cuvântul LIBERTATE, atunci când nu ai voie nici să-l gândești, nu să-l rostești? Nu aveam voie să rostim acest cuvânt. Prima dată îl scandezi cu teamă, apoi îl strigi cu oarece curaj și apoi este împușcat unul de lângă tine.
Veniseră lângă noi, ne flancaseră lateral câțiva securiști, eram doar o mână de oameni și apoi, după o oră – cred -, au început să vină câteva sute de la Uzina de Avioane din Craiova. Au trecut 30 de ani…
Brusc, am început să căpătăm oarece încredere. Eram câteva sute de oameni, era și un cameraman care, din ce îmi zicea, terminase Artele sau ceva de genul ăsta. Au mai apărut 100, maximum 200 de la IUG. Vine la mine un bărbos și îmi zice să mă duc acasă, pentru că sunt prea mic. Îl chema Radu Berceanu, toți îi zicea «tovarășul inginer».
Intram – pentru cei mici care știu ce înseamnă frica, nici eu nu știam – intram în Comitetul Județean de Partid, actuala Prefectură. Flancați, dintr-o dată, de «civili», nu simțeam teamă, aveam doar un curaj nebun.
După mai multe ore, se apucă ăi bătrâni să facă liste. Erau două categorii de oameni: cei care sosiseră din fabrici – repet, erau doar câteva sute – și câteva zeci mai atipici, altă ținută, mulți în trening.
Ne trezim la un moment dat cu unii care tot ziceau că o să-l aducă pe Tudor Gheorghe în Comitet. În situații de acest gen, pierzi noțiunea timpului… La un moment dat, îl văd pe Tudor Gheorghe venind, flancat de securiști, vreo doi chiar în trening, dinspre 30 Decembrie. Nu știam ce să credem, de unde știau ăștia unde stă Tudor Gheorghe…
Peste un timp îl văd pe Tudor Gheorghe la balcon, flancat de câțiva de-ai lor. Eeeh, ce zice Gheorghe la microfon? «Voinicii mei, ați strigat mult și ați strigat degeaba. Duceți-vă acasă!». Culmea este că o parte din mulțime s-a dus. Apoi, acest Tudor Gheorghe a făcut apel la generalul Roșu, comandantul Armatei a III-a, să scoată necunoscuții – adică pe noi – din Comitet.
La un moment dat chiar a aruncat cu o grenadă înspre noi. Au venit, într-un final, și militari români cu tancuri, multe erau T-34… Ce făcea această canalie? Îi instiga pe militari împotriva noastră!
Să continui? Eu și acum, după atâția zeci de ani, când aud cuvântul LIBERTATE, involuntar, simt miros de cordită – praf de pușcă.”
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
După un interviu controversat pentru agenția rusă TASS în care vorbește despre necesitatea „normalizării relațiilor” cu Moscova, Ion Iliescu publică un text lung pe blogul său care aduce mult cu un testament politic.
Fostul președinte al României care a preluat puterea în 1989 în urma prăbușirii regimului Ceaușescu a fost pus sub acuzare pentru săvârșirea de crime împotriva umanității.
În perioada imediat următoare după ce a preluat puterea au fost uciși 957 de oameni, existând dovezi că violențele au fost provocate de Iliescu și oamenii săi, cei mai mulți agenți ai Moscovei, pentru a-i consolida puterea.
„Nu intenționez să răspund tuturor clișeelor care țin loc de evaluare a faptelor din urmă cu treizeci de ani. Cred sincer că societatea românească este suficient de matură pentru a accepta toate punctele de vedere, și a judeca faptele, și nu etichetele lipite de unii sau de alții pe aceste fapte”, scrie Ion Iliescu în textul publicat online.
Acest mesaj al lui Ion Iliescu poate fi interpretat și ca mărturia lui în cazul procesului în care e implicat. Fostul președinte susține mai departe teza revoltei populare care a schimbat un regim dictatorial, refuzând să vorbească despre modul în care a luat puterea și de ce violențele au continuat mai mult de două săptămâni după aceea.
„Factorul declanșator al Revoluției Române a fost, până la urmă, încercarea de a-l muta cu forța pe pastorul Laszlo Tokes de la Timișoara în altă parohie. Cetățenii s-au solidarizat cu el, dar nu doar atât: au considerat că este un bun moment pentru a-și exprima public nemulțumirile și nevoia de schimbare. Intervenția violentă a forțelor de ordine a declanșat riposta cetățenilor, care au început să formuleze cereri explicite de schimbare a sistemului politic. Succesiunea evenimentelor s-a accelerat, și rezultatul se cunoaște: regimul totalitar al lui Ceaușescu a căzut, după protestele din București, din 21-22 decembrie 1989”, scrie Iliescu.
În acest punct s-a oprit mereu în acești 30 de ani referirile lui Ion Iliescu la evenimentele sângeroase din decembrie 1989. Niciodată n-a trecut mai departe de momentul în care Nicolae Ceaușescu pleacă din CC al PCR.
Acest testament mai mult îl acuză pe Ion Iliescu decât îl scuză. El face un apel care are o notă din disperare cerând să nu mai căutăm vinovați după atâția ani. E un pic de nebunie în gestul lui după ce sute de oameni au fost prezenți la Curtea Supremă în prima zi a procesului Revoluției, oameni care au fost răniți sau au pierdut copii, rude sau părinți în acele zile tulburi.
„România s-a schimbat mult în ultimii treizeci de ani. Și, cu toate greșelile, și eșecurile, schimbarea a fost una în bine. Binele nu este nici atât de mare, precum ni-l dorim, dar nici atât de mic pe cât ne place să spunem. Binele este operă colectivă, așa cum Revoluția și schimbările care au însoțit-o au fost operă colectivă. Este momentul să încetăm să căutăm vinovați în orice situație în care este nevoie de soluții. Să ne asumăm responsabilități, ca niște cetățeni conștienți de drepturile, libertățile și obligațiile noastre”, a scris Ion Iliescu.
Dar exact acesta e motivul pentru care România n-a avut liniște în acești ani, pentru că vinovații pentru crimele de atunci n-au fost judecați și pedepsiți. Toată neliniștea socială, corupția și lipsa de responsabilitate a oamenilor politici provine din faptul că responsabilii pentru crimele de atunci au scăpat nepedepsiți.
Iliescu, la 89 de ani, încearcă să mai salveze ce se poate salva din epoca sa care atârnă ca o piatră de moară de gâtul României. Singura rază de lumină este că, după 30 de ani, Ion Iliescu a ajuns în fața judecătorilor, fiind acuzat de crime împotriva umanității. România are o șansă să se mai facă bine, Iliescu, nu.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Plecaţi în fugă de la Snagov, soţii Ceauşescu au sperat că vor fi apăraţi de două elicoptere de luptă, dotate cu militari înarmaţi. Acestea nu s-au ridicat însă de la Otopeni.Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”.
Când elicopterul Dauphin a luat înălţime, Ceauşescu a avut confirmarea: dispozitivul de securitate strângea laţul în jurul Palatului. Privind în jos, fostul comandant suprem – era deja „fost”, căci nimeni nu-i mai asculta ordinele, cu excepţia pilotului Maluţan şi a celor două gărzi de corp – a văzut mişcările de trupe de la sol. Când se afla încă în Palat, acestea i s-au părut suspecte; din aer, avea imaginea trădării.
Pentru prima dată, şi-a pus problema supravieţuirii. Pierderea puterii nu mai era cel mai grav lucru care i se putea întâmpla. De-acum, însăşi viaţa îi era în pericol.
Şi totuşi, mai exista o fărâmă de speranţă. În câteva minute va avea răspunsul la o întrebare capitală: l-a abandonat chiar toată lumea? Dacă, totuşi, se ridică elicopterele? Dacă Armata n-a trădat?
„Ia-o către Pitești!”
Pilotul Vasile Maluţan: „Trecând la verticală, la Otopeni, unul dintre mecanicii noştri de bord de la sol zice: «Ai radio deschis, cumva?». Zic: «Uite că nu m-am gândit la asta». Şi pun frecvenţa Radio România – programul 1. Şi ascult în căşti ce se întâmpla. Numai noi, echipajul, auzeam treaba asta. Lucrul ăsta mi-a întărit hotărârea de a scăpa de Ceauşescu. L-am întrebat dacă vrea să aterizeze în incinta unităţii. A refuzat: «Nu, ia-o către Piteşti!». Deci, el n-a fost stabil. N-a avut o idee fixă să mergem într-un anume punct. A oscilat”.
Ceauşescu primea o lovitură mortală: mult-aşteptatele elicoptere de sprjiin, cu militari, armament şi muniţie la bord, s-au dovedit o himeră. De-acum, comandantului suprem îi devenea clar că se mai poate bizui doar pe cei doi securişti de la bord şi pe echipajul elicopterului. Dar dacă nici aceştia…?
De veghe în lanul de orz
În 1995, ziarul „Evenimentul zilei” relata despre moartea ciudată a pilotului Vasile Maluțan
„Am luat înălţime, am urcat la 700 de metri, să nu creadă lumea că eu vreau să fug undeva sau… Nu am mai pus pe frecvenţă militară, am ţinut legătura cu ăştia de la trafic civil, care mi-au zis: «Ştii, ar fi bine să nu te îndepărtezi prea mult!». Asta am luat-o ca pe o ameninţare. Eram la circa 33 de kilometri de Otopeni. Mă apropiam de zona Titu, Boteni… Am vrut să iau căştile să i le dau lui Ceauşescu, să audă ce se întâmplă, ce se spune la Radio – «fuga tiranului» şi aşa mai departe… Dar el: «Nu asculta, mă, că alea-s minciuni, ce auzi tu acolo!». Îmi venea să şi râd, dar cel mai mult eram speriat. Am vrut să fac viraj înapoi, dar Rusu Marian, aghiotantul ei, zice: «Nea Vasile, nu e bine ce faci! Vezi, deocamdată e preşedintele României». Zic: «Bine, mă». Rusu luase căştile de la mecanicul meu de bord, care stătea lângă el, în spate. El a auzit tot, iar eu cu tehnicul nu mai puteam comunica.”
Urmează o decizie crucială. „Îi raportez lui Ceauşescu că am fost depistaţi de radiolocaţie şi vom fi pulverizaţi într-un minut sau două. Atunci mi-a trecut prin cap treaba asta. Ceauşescu s-a speriat. Şi zice: «Dă-i drumul jos!». «Păi – zic – se vede Boteniul. Mergem la Boteni?». «Nu, nu! Aterizează lângă şosea!». Şi am aterizat lângă şosea.”
Se întâmpla în apropierea localităţii Sălcuţa, la sud de Titu. „Pista de aterizare” era un lan de orz de toamnă, cam de-o palmă. Un orz de toată frumuseţea.
În bătaia a opt tunuri
Ioan Suciu
În dimineaţa de 22 decembrie, regimentul de elicoptere de la Boteni era în alarmă de luptă, ca toate unităţile militare. Comandantul regimentului, comandorul Ioan Suciu, primise ordin de dimineaţă, de la generalul Iosif Rus, să se pregătească pentru o misiune la sediul CC al PCR. După anunţul de la radio, de la ora 10.59, despre moartea „trădătorului” Milea, Suciu s-a organizat ca pentru război.
„Cam la 20 de minute după ce am ordonat dublarea posturilor şi foc fără somaţie, a apărut elicopterul Dauphin. N-am ştiut că acest elicopter a fost pe clădirea CC şi nici nu ştiam cine este la bord. Mă aflam cam la 150–200 de metri de punctul de conducere a zborului. Am fugit în punct. Staţiile erau pornite şi am vorbit pe frecvenţa pe care vorbeam în general când se zboară. Dar nu mi s-a răspuns nimic. Am înţeles ulterior că ei erau pe frecvenţa Aeroportului Otopeni. Atunci am dat ordin comandantului batalionului de artilerie să îndrepte cele opt piese de artilerie, tunurile, către elicopter. Să armeze şi să fie gata de tragere. Eu văzusem elicopterul şi am cerut elemente. Am spus că văd un elicopter Dauphin şi să-mi spună ce caută acolo şi pe cine are la bord. Le-am cerut şi indicativul. Era o situaţie deosebită şi în obiectiv ne apărea ca duşman. Nu a răspuns şi a aterizat foarte aproape de noi, lângă şosea”, a declarat Suciu.
O căutare anemică
După încercările nereuşite de a lua legătura cu cei din elicopter, Suciu a păstrat ordinele de foc. „A aterizat, dar nu a oprit motoarele. L-am somat prin radio să spună cine este. Comandantul bateriei era la telefon. Mi-a spus că atunci când îi ordon foc, îl spulberă. Locţiitorul meu pentru zbor m-a întrebat dacă ordon foc. I-am răspuns că nu m-am hotărât. Mi-a spus că vrea să ştie ce gândesc. Eu i-am spus că, în orice caz, cei care pilotează sunt ca şi noi, şi nu sunt vinovaţi de nimic. Dar ce căutau acolo, pe cine au lăsat? Nu aveam nicio idee cine putea fi. Nu am intuit măcar că ar putea fi familia conducătoare. Elicopterul a decolat după puţin timp. Am primit un telefon şi ni s-a spus că în aparatul respectiv a fost Ceauşescu şi că trebuie să-l căutăm. Generalul Rus ne-a ordonat să vopsim cocardele de pe burta elicopterelor, care erau sub formă de stea. Să le facem sub formă de drapel, adică dreptunghiulare, şi să decolăm de urgenţă, să facem o cercetare aeriană pe toate şoselele din împrejurimi”, a mai declarat Suciu.
Căutările au fost anemice: militarii de la Boteni nu i-au găsit pe Ceauşeşti, deşi aceştia au stat 23 de minute în câmp deschis, la câteva sute de metri de cazarma lor. Destinul – sau un regizor bun – voia ca fugarii să-şi continue cursa spre moarte într-o maşină Dacia.
Zborul Snagov–Sălcuţa
Decolarea: 22 decembrie, ora 12.47
Aterizarea: 22 decembrie, ora 13.09
Durata zborului: 22 minute
Distanţa: 60 kilometri
Viteza medie: 163 km/oră
Vehicul: elicopter Dauphin (bimotor)
Înălţimea de zbor: 30-700 metri
Echipaj: col. Vasile Maluţan (pilot), col. Mihai Ştefan (copilot), maistru militar Stelian Drăgoi (mecanic de bord)
Pasageri: Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, mr. Florian Raţ, cpt. Marian Rusu.
– Va urma –
———————————————
Dacă doriți CĂRȚILE LUI GRIGORE CARTIANU despre evenimentele din decembrie 1989(„Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com. Menționați și un număr de telefon!
Tot aici puteți comanda și celelalte cărți publicate de Grigore Cartianu: „Jurnalul unui puci ratat”, „Miracolul din noiembrie”, „600.000 – #Rezist”, „Hora de la miezul nopții”, „Hagi”.
