Nu sunt mare fan tenis. Intru în categoria pământenilor de pe Planeta Fotbal, am crescut iubindu-i pe Balaci, Crişan, Costică Ştefănescu (pentru a-i pomeni doar pe granzii Craiovei Maxima plecaţi la Tatăl), ori pe „Cami”, Cârţu, Tilihoi sau Donose.
Evident, am rămas legat de fenomen, am cuplat apoi la Generaţia de Aur, la Hagi şi Gică Popescu, la Ilie Dumitrescu, Dan Petrescu, Gabi Balint şi pe cine mai vreţi a pomeni din acele vremuri în care am fost la un pas de semifinala lumii la Campionatul Mondial din SUA – 1994.
Dar Simona Halep a adus obligat-forţat tenisul în viaţa mea. A mea şi a multora ca mine. E doar meritul ei. Al ei şi al familiei, al celor care au crezut şi au investit în ea, dar în primul rând e meritul ei.
Când un conaţional devine subiect mondial, fie şi via tenis, nu ai cum să nu te laşi „prins” de val.
Simona nu avea niciun motiv să fie o stea, să facă din România vedeta lumii aşa cum a reuşit azi, când a câştigat cel mai titrat turneu de tenis de pe glob – Wimbledon.
Venea dintr-o ţară decăzută, cu sportul intrat în faliment, cu hemoragie de populaţie spre Occident şi cu clasica Mioriţa cea depresivă încă prezentă în educaţie (apropo, Şcoală Românească, oare când ai de gând să ştergi o astfel de „capodoperă” a răului şi negativităţii din ADN-ul nostru naţional?), cu o societate posedată de corupţie generatoare de politicieni anti-europeni.
Apoi, ea, Simona, nu anunţa a avea calităţi pentru succes. Era mică, scundă, slabă şi fără forţa nativă a unei Serena Williams, părea „construită” pentru şansa a doua.
Dar Simona Halep a venit să ne contrazică pe toţi. Să ne arate că, deşi suntem români, se poate! În sens bun şi etic, în sens onest-corect, nu în direcţia acelui „pentru că putem”, rostit cândva de Codrin Ştefănescu întru doctrina României lui Dragnea. În ideea că putem să fim şi victorioşi ai istoriei, nu doar veşnic învinşi şi simpli „poporeni” cu genă de „loser”.
Simona a devenit emblemă mondială înotând împotriva curentului. Este excepţia de la regulă. Este, de-acum, modelul naţional pentru succes. Al credinţei că se poate atunci când nimic în jur nu arată asta.
Sigur că se vor lipi de ea politicienii. Sper ca Gabriela Firea să-şi fi învăţat lecţia după episodul de pe Arena Naţională (urmare a primului titlu de Grand Slam câştigat de Simona la Roland Garros), când primăriţa Capitalei a crezut că e simplu să te „lipeşti” de un succes cu care nu ai nicio legătură.
Dar nici nu mai contează dacă Dăncilă&co. o vor felicita, premia, adula sau lăuda. Deja ne-am vindecat.
Simona Halep nu mai e lor, n-o mai pot folosi, nu-i mai ajută.
Căci Simona Halep este România. Este a noastră, a tuturor celor care nu vrem să profităm de succesul ei. A celor care, aici sau peste tot în lume, ne bucurăm cu lacrimi de ea. Aşa cum am făcut şi eu azi.
În România, a spune asta este poate un semn de slăbiciune. Însă trebuie să învăţăm a trăi nu doar cu mintea, cu „logica”, ci şi cu sufletul.
Căci sufletul a fost esenţa succesului Simonei. Dublat, desigur, de efort, de credinţă, de luptă, de studiu şi de toate celelalte ingrediente ale sportului modern. Dar fără pasiune, fără dorinţa imensă de a trăi spectacolul total, fără suflet cu alte cuvinte, nu putea ajunge pe acoperişul lumii.
Sufletul este ingredientul „secret” al Simonei. Este ceva ce nu se poate cumpăra, tranzacţiona sau valora în topul câştigurilor financiare din tenis. Este averea ei şi bucuria noastră. Banii pe care i-a câştigat din succesul în tenis i-au adus independenţa financiară – şi este aproape exclusiv meritul ei -, dar marea bogăţie a Simonei va fi bucuria produsă milioanelor de români, mândria lor de a ieşi peste graniţe cu acelaşi paşaport ca al Simonei Halep.
Este ceea ce ne „scoate” în lume după ce unii au încercat să ne ţină departe de civilizaţie prin acţiunile lor politice din ultimi ani.
Sufletul ei mare a făcut din Simona ambasadorul nr. 1 al României. După ce-a învins-o pe ultra-galonata Serena Williams, primesc mesaje de peste tot din lume. De la prieteni români, dar şi de la englezi, spanioli, francezi sau belgieni.
Graţie Simonei, România este azi vedeta lumii. Pentru aşa ceva, ce pot să-i dau eu la schimb Simonei? Nimic altceva decât lacrimile mele de bucurie, în numele sufletului meu şi al tuturor românilor făcuţi fericiţi de ea.
Ai lacrimile mele, Simona! E umila mea recunoştinţă pentru ce-ai reuşit să faci tu, prin sufletul şi efortul tău, pentru noi toţi.