Cezar Cristian Fanaru este un inginer din Bacău care, după 12 ani petrecuți în Anglia, la Londra, a decis să se întoarcă definitiv în România. Dorul de țară și de locurile natale a fost mai puternic decât siguranța materială găsită printre străini.
„Am murit și-am înviat”, scrie Cezar pe Facebook. El a decis să se întoarcă în România definitiv anul trecut. În Anglia se simțea „un suflet mort cu buzunare pline”. Îi lipseau „greierii, broaștele de la râul Bistrița, păsările de noapte si câțiva câini”, precum și „salcâmii, teii, păpădiile, ploaia pe asfaltul fierbinte, tunetele, fulgerele, vrăbiuțele …”.
„După 12 ani de stat în Anglia, sufletul meu – acel suflet conectat la natură – aproape murise.”
Ziaristii.com ia distanță de un singur paragraf al lui Cezar, cel în care vorbește despre deruta generală (nu individuală) a compatrioților din Anglia: „Sufletele românașilor ce trăiesc pe acolo sunt moarte… Nu ale tuturor. Că unii se droghează cu bani și le este suficient… dacă nu se droghează cu iarbă sau alcool. Că acolo sunt sport național alcoolul, pub-urile și drogurile -, că dacă n-ar fi sub sedative, ar pica cu toții în depresie”.
n mod cert, există mulți români care nu se regăsesc în această descriere, care suferă de păcatul generalizării.
Textul lui Cezar Cristian Fanaru este însă minunat în ceea ce privește propria experiență a revenirii în România, propria poveste și propriile trăiri. O pledoarie pentru revenirea la vatră, la glie și la natură.
Textul emoționant al lui Cezar
„În loc de noapte bună – Mărturisire”
„Tocmai mi-a intrat un cărăbuș în casă! N-am mai folosit cuvântul ăsta de mult tare.
Țin minte cum se adunau cu sutele la stâlpii de iluminat. Cărăbușii făceau parte din minunata pictură a copilăriei mele.
Pe fundal se aud greierii, broaștele de la râul Bistrița, păsări de noapte si câțiva câini…
Nu știu cum au copilărit alții, cum și ce au simțit și ce își amintesc, dar fiecare celulă din corpul meu era conectată la tot ce însemna natură… Copaci, gândaci, flori, apă și toate mirosurile emanate de acestea. Salcâmi, tei, păpădii, ploaia pe asfaltul fierbinte, tunete, fulgere, vrăbiuțe… tot! Și nu mai zic de SOARE.
Dumnezeul meu, soarele! Că el mi-a lipsit cel mai mult!
Spun astea pentru că, după 12 ani de stat în Anglia, sufletul meu – acel suflet conectat la natură – aproape murise.
Și, credeți-mă, cu o poftă profundă în fiecare seară, deschid fereastra și stau și ascult greierii și broaștele câte două ore. Atât de dor mi-a fost!
Am murit și-am înviat!
De fapt, hai să fiu mai sincer! De când m-am întors, am plâns de vreo trei ori. De fericire! Atât de dor mi-a fost!
Dimineața, răsăritu-i răsărit! Seara, apusu-i apus; soarele strălucește așa cum trebuie și natura-i natură!
Și timpul curge așa cum trebuie să curgă: încet și dulce. Și număr fiecare secundă cu plăcere. De multe ori, mă întind până la 12 noaptea să gust cât mai mult. Să-mi cânte greierii.
Am mai venit în România în vacanțe, însă de fiecare dată aveam durerea aia în suflet – că trebuie să plec din nou! Că asta devii în Anglia – un suflet mort «cu buzunare pline»!
Pentru cine-i gol pe dinăuntru, lucrurile astea nu contează, și n-are cum să înțeleagă ce îndrug aici.
Ori poate sunt eu nebun de tot. Că nu-mi lipsea «nimic» acolo. Decât ce era mai important – viața. Pentru că acolo nu-i viață.
Nu-i soare, nu-i natură. Totu-i mort, mort de-abinelea. Zici că-i țară blestemată.
După 12 ani, nu reușesc să creionez în minte amintiri frumoase, cu toate că m-am dus pe unde am putut, am cheltuit pe ce am vrut, am mâncat ce-am dorit și m-am «distrat» cu cine am putut și pe unde am putut. Nu că eram un mare consumator, dar dacă nu poți consuma natura, consumi capitalism, obiecte.
Și vă spun, sufletele românașilor ce trăiesc pe acolo sunt moarte… Nu ale tuturor. Că unii se droghează cu bani și le este suficient… dacă nu se droghează cu iarbă sau alcool. Că acolo sunt sport național alcoolul, pub-urile și drogurile -, că dacă n-ar fi sub sedative, ar pica cu toții în depresie.
Vremea e oribilă, din ianuarie până în decembrie. Oamenii împart casele, căci n-au de ales: fac și 2-3 ore până la muncă, îi vezi prin metrouri și autobuze cum se scurge viața din ei. Acolo nu iei metroul sau autobuzul, acolo fugi după ele. Iar când vine «weekend-ul» fugi și stai în pat și te uiți la televizor lenevind. Așa de repede curge timpul.
De fapt, ca să mă înțelegeți: ăștia 12 ani de Anglia parcă s-au șters cu buretele. Mi-au rămas în minte: un traseu până la muncă și unul înapoi și ceva vag așa de weekend compresat în «copy-paste».
Adică, deși încercam să fac lucruri diferite, parcă făceam același lucru.
Acum să mă contrazică cine o vrea, dar eu nu m-am analizat doar pe mine. M-am uitat și la prieteni și cunoscuți, căci și ei au murit pe interior, deși nu or să recunoască.
Mulți nu se pot întoarce în România, că-i ține acolo frica de foame. E o isterie cu foamea asta. Foamea de bani… Oricum nu ajung: nici aici, nici acolo, niciunde. Dar dacă nu înveți să te hrănești cu ce-ți oferă natura, niciodată nu o să fii sătul! NICIODATĂ!
Cât ești copil, știi să te hrănești cu natura. De-abia apoi te strici, te «maturizezi».
Și când îmbătrânești îți aduci aminte ce contează când ți se apropie sfârșitul: NATURA!
Ce frumos e în România!”