Scriitorul şi filosoful Andrei Pleşu publică în revista „Dilema Veche” un text despre decăderea morală şi profesională a României zilelor noastre, despre lipsa de „repere”, de valori, de etică. Dar şi despre „libertatea” oricui de a spune orice despre oricine, fără o minimă analiză, fără cumpărare şi probe. Redăm mai jos câteva pasaje din articolul distinsului cărturar:
„Uneori, cîntărind calibrul noilor activişti, am impresia că asist la o cruciadă a repetenţilor, bucuroşi că au prins, în sfîrşit, un moment prielnic pentru a da de pămînt cu <<tocilarii>>. Nu mai vrem <<repere>>, <<modele>>, portrete plauzibile. Vrem să ne bălăcim cu toţii în zoaiele marasmului etic şi ale mediocrităţii împărtăşite! Cei mai slabi de înger sînt deja în comă. Ici-colo se aud voci patetice: <<Nu mai credem în nimeni!>>, <<Totul pute!>>.”
„Realitatea e o combinaţie asfixiantă de vomisment şi fecală. Observatorul curios şi neimplicat are dinainte o materie de studiu fabuloasă. Un întreg fişier de etică, sociologie, caracterologie, metafizică şi teologie i se oferă abundent, spre analiză şi reflecție. Din păcate, nu sînt neimplicat, iar curiozitatea mea <<ştiinţifică>> e <<obosită.>>
„Dar trebuie să spun că lucrul care mă tulbură cel mai mult, din toată această tevatură, este uşurinţa cu care se pun în joc vieţi şi destine, frivolitatea cu care se distribuie zvonul, ipoteza, speculaţia ludică, pura (impură) opinie. Oricine poate spune orice despre oricine. Nu există amendă, nu există răspundere, nu există măsură. S-a dat drumul la libertatea de a imagina scenarii şi culpabilităţi multicolore, ca într-un delirant joc de societate. Ne jucăm de-a îmbrîncitul în prăpastie, <<în doi, în trei, în cîte cîţi vrei>>. Suspiciunea generalizată e de rigoare, condamnarea promptă a <<aproapelui>>, chiar dacă aproximativă sau arbitrară, e la îndemînă.”
„În capul meu, judecata purtată asupra cuiva nu are consistenţă şi sens decît dacă se bizuie pe probe limpezi, puse pe masă odată cu verdictul. Deducţiile sofistice, bănuielile vagi, combinatorica mentală aventuroasă nu ajung pentru a incrimina un om. Rişti să comiţi un asasinat moral, să pui un om cumsecade sub un stigmat dezonorant. Rişti, cu alte cuvinte, să devii mai vinovat decît cel pe care îl acuzi.”
„Acuzaţiile se fac fără probe convingătoare, iar cei care le fac n-au, de regulă, nici un profil. Gigi, sau Nelu, sau Maricica apar la televizor şi dau cu tunul în <<elite>>. Sau în cei pe care nu-i au la inimă. Cam asta făceau şi unii mineri cînd, în 1990, dădeau cu bîta în studenţi şi în tot ce li se părea că seamănă a intelectual. Trăim aşadar spasmodic, din mineriadă în mineriadă. Acum e vremea mineriadei de hîrtie. Care va fi următoarea?”
Articolul complet, AICI