ziaristii.com

Blog

  • VIDEO. Donald Trump către un copil de 7 ani: „Mai crezi în Moş Crăciun? La 7 ani, eşti la limită!”

    Moş Crăciun mai are câţiva copii pe listă şi termină de distribuit toate darurile din acest an. Potrivit, NORAD – Comandamentul pentru apărare aerospaţială nord-americană – Moşul a fost detectat ultima oară pe continentul nord-american.

    1.500 de voluntari îi ajută pe militari să le răspundă copiilor la telefon şi la scrisori. Lor li s-au alăturat preşedintele şi prima doamnă, potrivit Digi24.ro.

    Soţii Trump au preluat mai multe apeluri, iar liderul de la Casa Albă a stricat un pic magia sărbătorilor în discuţia cu un băieţel, pentru că a pus existenţa Moşului la îndoială.

    „Asta-i foarte bine! Să te distrezi! Mai crezi în Moşul? Pentru că la 7 ani eşti la limită, nu-i aşa? Hai, să te simţi bine!”, i-a spus președintele american Donald Trump copilului.

    Donald Trump, answering phone call from 7-year-old on Christmas Eve: „Are you still a believer in Santa? Because at seven it’s marginal, right?” pic.twitter.com/VHexvFSbQ1

    — The Daily Beast (@thedailybeast) December 25, 2018

  • SERIAL / Sfârşitul Ceauşeştilor (16). Ultima vânătoare: măcel la fazani

    Revenit nervos de la Moscova, Ceauşescu s-a dezlănţuit pe necuvântătoare. Pe 10 decembrie 1989, el a împuşcat în pădurea Ogarca din comuna Ghimpaţi, judeţul Giurgiu, aproape 400 de fazani în trei ore. Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”.

    Întâlnirea de la Moscova, din 4 decembrie 1989, nu a schimbat comportamentul lui Nicolae Ceauşescu. Cu toate că liderul sovietic, Mihail Gorbaciov, l-a avertizat pe Ceauşescu în privinţa rezistenţei pe care o opune schimbărilor iniţiate de URSS, la Bucureşti lucrurile stagnau.

    Despotul român s-a întors extrem de nervos de la Moscova. Cei care l-au însoţit în avion şi-l amintesc ca fiind „irascibil”. Îi sărea ţandăra din orice şi nu mai avea răbdare să asculte pe nimeni. Veştile proaste îl asaltau din toate părţile, iar ultimele mişcări pe axa Moscova – Washington l-au convins că Gorbaciov şi Bush îi pregătesc ceva.

    Nervozitatea nu l-a părăsit pe Ceauşescu în puţinele zile care-i mai rămăseseră de trăit. Aceeaşi stare de iritare l-a urmărit şi la ultima sa vânătoare, care a avut loc în prima duminică de după revenirea de la Moscova. Era 10 decembrie, iar de la întâlnirea cu Gorbaciov trecuseră şase zile.

    Când a urcat în elicopter pentru a ajunge în pădurea Ogarca din comuna Ghimpaţi, judeţul Giurgiu, şeful statului căuta câteva ore de relaxare. Îi plăcea enorm să vâneze. Şi vâna orice, de la urşi la fazani, capre negre şi mistreţi. Pe 10 decembrie, gândurile întunecate nu l-au părăsit însă nicio clipă.

    Gorbaciov: „Voia să arate că poziţia lui în ţară era stabilă?”

    Mihail Gorbaciov povesteşte, în Memoriile sale, că a fost invitat de Ceauşescu să participe la vânătoarea din 10 decembrie. Invitaţia îi fusese făcută cu şase zile înainte, la sfârşitul întâlnirii de la Moscova.

    „Cu puţin timp înainte de încheierea discuţiei, Ceauşescu m-a întrebat: «Îţi place să vânezi?». I-am răspuns că nici nu mai ştiam ce înseamnă asta. «Atunci ar trebui să vii la noi, să mergem împreună la vânătoare. Avem cele mai bune condiţii pentru asta», a spus el, abia zâmbind. Voia el oare să demonstreze prin asta încredere în viitor, voia oare să arate că poziţia lui în ţară era stabilă? Două săptămâni mai târziu, în România s-a ajuns la evenimente tragice”, scria Gorbaciov în 1993.

    380 de fazani

    Pe 10 decembrie, în pădurea Ogarca, situată la 40 de kilometri de Bucureşti, lui Ceauşescu şi partenerilor săi de vânătoare – înalţi demnitari comunişti – le-au fost aduşi în faţa puştii 4.000 de fazani dintr-o crescătorie a Direcţiei Silvice Giurgiu. În trei ore au fost doborâte 380 de păsări, majoritatea în standul comandantului suprem.

    Ceauşescu a tras cu furie în acea zi. Furia îi venea de la Moscova. Peste 15 zile, avea să intre el însuşi în bătaia puştii, pe post de „fazan”. Trăgaciul se afla tot la Moscova.

    Povestea acelei vânători este rememorată de pensionarul Ion Tache. În 1989, acesta avea 53 de ani, era tehnician silvic şi se ocupa de organizarea vânătorilor prezidenţiale la Ogarca. „Sezonul de vânătoare începea odată cu venirea lui. Pe 10 decembrie, am eliberat 4.000 de fazani în pădure. Se împuşcau în jur de 400 din păsările aduse”, îşi aminteşte Tache.

    Ca treaba să iasă bine, organizatorii aveau grijă ca vânatul să fie dirijat de gonaci către „standul zero”, aşa cum numeau pădurarii poziţia ocupată de „întâiul vânător al ţării”. Aşa s-a întâmplat şi pe 10 decembrie. Fazanii erau aduşi de gonaci în cătarea puştii dictatorului.

    Îi plăcea vinul de Sâmbureşti, băut din căni de lut

    Ion Tache nu a uitat de ospăţul pe care l-a organizat înaintea vânătorii din 10 decembrie. „Noi îl aşteptam. Fusese întâmpinat de directorul Direcţiei Silvice, Gheorghe Gavrilescu, care i-a dat raportul: «Să trăiţi, tovarăşe secretar general, totul este gata! Vânătoarea este organizată». A dat mâna cu el, a venit şi prim-secretarul de la judeţ: «Să trăiţi, tovarăşe preşedinte!». A venit cu ei la masă. Noi frigeam puii cu frigările. Ţepuşe de lemn. Puii erau aduşi de la crescătoria de fazani, unde creşteam şi găini. Şi aveam şi ceaunul cu vin la fiert, 10-15 litri, cam aşa ceva. Pusesem din timp cănile pe masă. Îi plăcea să bea din căni de lut, de pământ. Mai erau şuncă tăiată, mere şi pâine caldă.”

    Ion Tache organizase atâtea mese de protocol pentru şeful statului, încât îi ştia preferinţele culinare. „Puii îi plăceau aşa, mai crocanţi. Îi stropea cu mujdei şi mai sorbea şi din vinul fiert. La o vânătoare, mulţumit de calitatea puilor mei, li s-a adresat membrilor din Comitetul Politic Executiv: «Auziţi! Voi când faceţi în crescătorii pui ca ăştia? Uite ce gustoşi sunt şi ce carne au!». Iar ăia au tăcut”, povesteşte Tache.

    Ştefan Andrei, înalt demnitar în regimul Ceauşescu, confirmă că şeful statului nu avea pretenţii culinare exagerate. „Îi plăceau ardeii umpluţi, nu mânca tot felul de ciudăţenii, icre de nu ştiu care. Bea ţuică de Piteşti, care pentru el era făcută pe undeva pe lângă Câmpulung Muscel, şi îi plăcea vinul de Sâmbureşti. Şi vinul era făcut tot special pentru el, din struguri aleşi bob cu bob şi spălaţi bine.”

    „Trăgea lovitură după lovitură”

    Vânătoarea din 10 decembrie avea să fie diferită de altele. Chiar de la venire, elicopterul prezidenţial a aterizat în alt loc ca de obicei. „Ceauşescu a ajuns pe la ora 10.00 şi a plecat pe la 14.00. El a venit cu elicopterul, iar restul membrilor din Comitetul Politic Executiv au fost aduşi cu un microbuz sau au venit cu maşinile. El ateriza, de obicei, undeva între păduri, pe drumul dintre Ghimpaţi şi Giurgiu. Pe 10 decembrie a aterizat pe câmpul de lucernă din pădurea Ogarca. De acolo a mers pe jos, câteva sute de metri, până la marginea pădurii, unde se organiza tragerea”, povesteşte Ion Tache.

    Bătrânul îşi aduce aminte că Nicolae Ceauşescu trăgea ca la nuntă. „El nu încărca arma. Trăgea numai lovitură după lovitură. Ochea şi trăgea în sus, la fazan. Avea în spate doi băieţi, armurieri, care îi încărcau armele. El le primea şi nu mai pierdea timp cu încărcatul. Fazanii săreau peste pomi şi îi plesnea Ceauşescu de nu se vedeau.”

    Cei doi armurieri erau ofiţeri de Securitate. În preajma „marelui vânător” se mai afla medicul său personal, care avea grijă să-i dea medicamentele la timp, să-i ia temperatura şi să-i schimbe cămaşa transpirată.

    „Să fi fost un semn?”

    După aproape trei ore de vânătoare, la final, Ceauşescu şi-a luat rămas-bun aşa cum nu o făcuse niciodată. Inginerul Ion Prodan, care în 1989 avea 37 de ani şi era şef al Ocolului Silvic Ghimpaţi, a reţinut un amănunt interesant. „Înainte de a se duce la elicopter, mulţumit de pradă, Ceauşescu a dat mâna cu oficialii, dar a venit şi la câţiva dintre cei care au pregătit vânătoarea şi a spus: «Vă mulţumesc, a fost foarte bine organizat!». Acest lucru nu-l mai făcuse până atunci. Să fost ăsta un semn…?”

    Aşa cum a fost organizată vânătoarea din 10 decembrie 1989, de la Ogarca, erau toate acţiunile la care participa şeful statului. Inginerul silvic Mitică Georgescu descrie eforturile pe care le făceau pădurarii astfel încât vânatul să fie de bună calitate, dar şi să ajungă în bătaia puştii lui Ceauşescu. Mai ales pentru urs fuseseră construite locuri de pândă speciale pentru şeful statului, cu încălzire, loc de odihnă, iar unele aveau chiar şi grup sanitar.

    Vânătoarea la urs: „Cocoşatul”, „Guleratul”…

    Organizator al unor astfel de vânători, Mitică Georgescu îşi aminteşte cum se pândea vânatul pentru ca acţiunea să reuşească. „Am început din toamnă acţiunea de nădire cu hrană. A fost organizată minuţios observarea de la distanţă a punctajului trofeului. Au fost consemnate date despre starea timpului, despre comportamentul animalului, cât timp era în preajma observatorului. Fiecărui urs îi dădeam câte un nume. «Cocoşatul» – dacă avea greabănul mai înalt, «Guleratul» – dacă avea vreo pată în jurul gâtului.”

    Pentru ca „primul vânător” al ţării să fie mulţumit de ceea ce a împuşcat, pădurarii erau obligaţi, la final, să aranjeze prada pentru poză. Tot atunci era comunicat şi punctajul trofeelor, aşa încât Ceauşescu să se poată mândri cu calităţile lui de bun ochitor. Pentru el au fost făcute chiar şi drumuri de acces şi cabane. Au fost organizate fonduri de vânătoare în care intrarea era permisă numai pentru şeful statului şi pentru invitaţii săi.

    – Va urma –

    ———————————————

    Dacă doriți CĂRȚILE LUI GRIGORE CARTIANU despre evenimentele din decembrie 1989 („Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com. Menționați și un număr de telefon!

    Tot aici puteți comanda și celelalte cărți publicate de Grigore Cartianu: „Jurnalul unui puci ratat”, „Miracolul din noiembrie”, „600.000 – #Rezist”, „Hora de la miezul nopții”, „Hagi”.

    ———————————————

    Episoadele anterioare

    Episodul 15: Lovitura-şoc dată lui Ceauşescu: fuga Nadiei

    Episodul 14: Se strânge lațul: „agenturile” intră în acțiune

    Episodul 13: Mari fricțiuni între semnatarii „Scrisorii celor 6”

    Episodul 12: „Scrisoarea celor 6”: Poştaşul vine de la Moscova

    Episodul 11: Silviu Brucan, agentul de pe axa Est-Vest

    Episodul 10: Bătrânul KGB-ist și tânărul KGB-ist

    Episodul 9: FSN era pregătit să proclame „victoria revoluției” încă din 1987

    Episodul 8: Măgureanu îl pregătea pe Iliescu din 1974, sub umbrela sovieticilor

    Episodul 7: Comploturile anti-Ceaușescu

    Episodul 6: Schema sovietică: răsturnarea lui Jivkov

    Episodul 5: Gorbaciov despre Ceaușescu: „impertinent, fanfaron, demagog”

    Episodul 4: „Să trăim noi până atunci!”

    Episodul 3: „Să se retragă trupele sovietice din Cehoslovacia!”

    Episodul 2: Întâlnirea de la Malta

    Episodul 1: „Prietenul” Gorbaciov strânge lațul

  • Elena Udrea e liberă, dar nu se grăbeşte să vină acasă. „Arestul în Costa Rica a fost mult, mult mai greu decât cel din România”

    „Cel mai greu de suportat a fost că nu eram cu copilul meu. Altfel, faptul că eram cu Alina Bica a făcut mai uşoară perioada asta. Mult, mult mai greu decât ce s-a întâmplat în 2015, când am fost în arestul din România. Mult, mult mai greu de suportat de data aceasta, dar Dumnezeu a făcut o minune, pentru că nu poate fi decât o minune faptul că în Ajunul Crăciunului am ajuns acasă şi pot să petrec Crăciunul, aniversarea mea din 26 decembrie”, a declarat Elena Udrea pentru Antena 3.

    Acesta a precizat că nu va veni în România, procedurile privind obţinerea statutului de azilant fiind în plină desfăşurare. ”Eu nu am plecat din România pentru că voiam să călătoresc prin lume, ci pentru că era evident şi acum e evident, cu tot ce s-a întâmplat, cu această decizie a Curţii Constituţională care a desfiinţat atâtea hotărâri ale ÎCCJ, printre care şi a mea şi a Alinei Bica. E clar că am avut dreptate şi că am fost ţintele unui abuz în ţara noastră. Vom vedea ce se întâmplă, depinde foarte mult de ce se întâmplă şi în România”, a mai spus Udrea.

    ”Eu aş vrea ca copilul meu să fie mândru de mine. N-aş face niciodată lucruri care sunt lipsite de onoare. În niciun caz”, a răspuns Elena Udrea când a fost întrebată dacă a fost audiată de FBI. În plus, fostul ministru spune că trebuie oprite abuzurile din România. ”Trebuie cineva să oprească aceste abuzuri care se întâmplă în România. Din păcate, nu văd cine ar putea să o facă. Uitându-mă acum în ţară, chiar nu văd cine ar putea să o facă”, a mai spus Udrea.

    Elena Udrea şi Alina Bica au fost eliberate din închisoarea din Costa Rica după încheierea tuturor procedurilor legale. Cele două au fost aşteptate de logodnicul Elenei Udrea, Andrei Alexandrov.

  • Poveste de Crăciun, cu oameni mari şi copii buni

    „Scenă, azi-dimineață, în spatele Pieței Mihai Viteazu din Cluj: doamnă și domn și fetiță, la cumpărat de brazi. Lângă ei, o altă doamnă cu un băiețel, mai sărăcuți: <<Hai să luăm două crenguțe, că-s mai ieftine>>.

    Drept pentru care fetița se agață de bradul mare, de lângă jeepul familiei, îl cheamă pe băiețel și i-l dăruiește. Domnul se miră o secundă, apoi își pupă fata și mai cumpără o plasă de globuri pentru doamna cu băiețel.

    Parcă s-o scoborât Andersen în piața de brazi. Dacă ascultăm de copii, hai, că mai avem o șansă!”

    Povestea aceasta se rostogoleşte pe Facebook şi, din câte văd, îi e atribuită lui Sabin Gherman, clujean get-beget.

    Bravo, bătrâne, e cea mai frumoasă poveste de Crăciun pe care am auzit-o anul ăsta!

  • DIVERSIONISTA! Dăncilă se plânge în 2018 că a bătut-o un consilier PDL în 2009. Nu spune şi că bătăuşul a trecut la PSD, iar din 2016 e consilier la Primăria Videle

    „Am avut momente neplăcute cu Opoziția. Au fost oameni care s-au comportat violent față de mine. S-a ajuns la îmbrânceli şi jigniri. Un consilier PD a coborât dintr-o maşină şi m-a lovit. Eram europarlamentar pe atunci. Sunt lucruri prin care am trecut. Urăsc atât de mult violența fizică şi verbală pentru că am trecut prin momente de genul acesta”.

    Aşa a încercat Viorica Vasilica Dăncilă să se victimizeze duminică seara la RTV, biata de ea! A bătut-o măgădanu’ de la PDL (aşa se chema din 2007, după fuziunea PD cu PLD, dar Vasilica a uitat). A bătut-o Opoziția, cum viclean punctează şefa Guvernului. Incidentul a avut loc în 2009, în campania electorală pentru alegerile prezidențiale.

    Numai că, între timp, Opoziția a devenit Putere, în sensul că bătăuşul doamnei Dăncilă a trecut de mult la PSD! Agresorul şi victima sa sunt colegi de partid de câțiva ani. Și nu oriunde, ci chiar la Videle, târguşor care i-a dat lumii pe amândoi. Mai mult, agresorul, Cristian Nițu, este consilier local PSD la Primăria Videle.

    „S-a întors către mine şi m-a lovit”

    În intervenția de la RTV, din decembrie 2018, Vasilica Dăncilă nu a pomenit numele consilierului PDL care a bătut-o în urmă cu 9 ani. Însa în 2009 l-a nominalizat pe Cristian Nițu şi în smiorcăielile către presa din Teleorman, şi în plângerea făcută la Poliția Videle.

    „Mergeam pe Strada Florilor din Videle, împreună cu un grup de 20-25 de simpatizanţi, şi distribuiam materiale electorale, respectiv calendare şi brichete. În momentul acela, din spate a venit primarul (Lucian Militaru, primarul PDL din Videle), care a început să ţipe. M-am întors să întreb ce s-a întâmplat, pentru că nu înţelegema motivul supărării dânsului. În timp ce discutam cu primarul, din maşină a coborat un membru PDL, Nițu Cristian, care, de cum a ieşit, a început un limbaj foarte violent, s-a repezit la unul dintre oamenii care mă însoțeau. După ce a terminat o altercație cu respectivul, s-a întors către mine şi m-a lovit. Sub ochii primarului”, declara Vasilica în 2009. Ea şi-a scos şi certificat medico-legal, dar ancheta s-a împotmolit.

    FOTO: Poza victimei V. V. Dăncilă în 2009, la scurt timp după incident, făcută de ziarul „Teleormanul”. 

  • La săniuş – Ziariștii

    POVEȘTI LA GURA SOBEI (2)

    La săniuş

    Săniușul… Este suprema definiție a bucuriei de a trăi. Are toate ingredientele: copilărie, viață, libertate, veselie, natură, competiție, temeritate, pricepere, curaj. Zbenguială în toată regula. Obraji îmbujorați. Și, da, o nesfârșită stare de bine. Plus un dram de responsabilitate: nu-ți trage nimeni sania spre derdeluș.

    Când plecam spre Capela sau spre Pădurea lui Popescu, ne asiguram că tălpicile saniei sunt date cu parafină, că funia de tracțiune e la locul ei, că buzunarele ne sunt burdușite cu poame (felii subțiri de mere și pere, dar și prune fără sâmburi, uscate în timpul verii pe rogojini de nuiele împletite).

    Eram ca niște moșuleți de șapte-opt-zece ani: ciorapi de lână în bocancii cu două numere mai mari, găsiți prin pod, cojoc de oaie moștenit de la bunici, mănuși împletite de Baba (care crescuse zece copii și vreo douăzeci de nepoți), căciulă groasă îndesată pe urechi. Nu ne speria nici gerul Bobotezei. Cine se punea cu noi? Eram împărați!

    Pe drumul spre Capela, cel mai greu era nu să tragem săniile, ci să facem pârtie. Înaintam greu, cu pași mici, călcând de două ori în loc. De obicei, zăpada ne venea până la genunchi sau până la șold, dar uneori ne ajungea până la brâu. Abia ne mai vedeam unii pe alții, ca niște mogâldețe! Iar celor mai prichindei li se auzeau vocile de sub streașina omătului, însoțite de dansul căciulilor pe poteca ce se deschidea sub bocancii voinicilor din față.

    Și ce frumos era când ningea! Uneori, fulgii erau atât de mari și de deși, încât nu vedeai la zece metri. Eram prizonierii zăpezii, dar nu ne păsa: țopăiam de bucurie, alergam să-i prindem în zbor, înainte de a lua contact cu covorul de sub tălpile noastre. Și nu știu de ce, dar uneori aveam impresia că și iepurii țopăiesc de fericire, că și gaițele cele gălăgioase se bucură, că și copacilor le place mantia albă, că însuși cerul râde cu gura până la urechi.

    Cădeam de multe ori, dar ăsta era motiv de veselie. Îmbrățișam zăpada ca pe o mamă bună, ne scuturam și mergeam mai departe. Împrejurul nostru era o imensitate albă, un ocean pe care se reflectau razele tăioase ale soarelui de iarnă. Ici-colo se ițeau urme de iepure sau de căprioară. „Doar nu i-o prinde vulpea… ori vreun lup flămând…”, gândeam. Nu era ușor nici pentru bieții iepurași…

    Pentru întâlnirea cu lupii aveam un toiag de om mare, unul ciobănesc, cioplit din lemn de corn. Era tare ca osul. Și mai aveam toporișca legată de speteaza săniuței. Plus o cutie de chibrituri, să facem focul. Ăi bătrâni ne spuseseră că lupii fug de foc, nu le place vâlvătaia. „S-au învățat minte după ce le-a făcut capra”, găseam eu explicația, cu gândul la „Capra cu trei iezi”.

    Tot pentru a speria lupii aveam pistoale cu pulbere și arcuri cu săgeți. Pistoalele le făceam dintr-o țeavă de excavator, plumbuită la un cap și deschisă la celălalt, fixată într-o bucată de lemn, un cui îndoit la 90 de grade și o bucată de cauciuc. De „muniție” făceam rost pisând sulful de la capătul bețelor de chibrit până când obțineam o pulbere explozivă. Pistolul nostru producea pocnituri asurzitoare, dar nu împușca pe nimeni.

    În schimb, arcul cu săgeți nu făcea niciun fel de zgomot, dar putea doborî pasărea în zbor. Ne imaginam noi că putea răpune chiar și un lup. Sau, dacă nu-l omora, măcar să-l pună pe fugă ori să-i împuțineze puterile, cât să-i dăm cu bâta în cap.

    Arcul era din lemn de alun cu sfoară de bumbac. Săgețile aveau la un capăt pinten de placaj, pentru direcție, iar la celălalt – o andrea oțelită. Toate astea le fabricam noi, după instructajul făcut de băieții mai mari.

    Odată ajunși sus, pe Dealul Capelei, începea nebunia! Ne dădeam drumul la vale prin omătul neatins, iar săniile se opreau degrabă, sufocate de zăpada pufoasă. Orice încercare aducea însă o bucată de pârtie. Câștigam teren metru cu metru, iar după șapte-opt șarje, aveam pârtie până la baza Capelei.

    „Hai la Popescu!”, striga câte unul, și săniile se aliniau pentru a trece Valea Neagră, prin vad sau pe gheața groasă, dincolo, în Pădurea lui Popescu. Acolo era mai mult de urcat, dar și mai mult de coborât. Și era mult mai palpitant, pe drumeagul care șerpuia printre copaci. Doar cei mai curajoși se aventurau prin pădure. Coasta era mai abruptă, atingeai viteze amețitoare. Dacă nu erai atent, te trezeai cu un copac în brațe.

    Dar tocmai de aceea, stăteam mai mult „la Popescu” decât pe Capela: era mai multă aventură. Și ne găseam mai aproape de lupi… „Vino, lupule, dacă ai curaj! Hai, vino, să-ți trimit o săgeată drept în frunte! Să vedem care pe care!” Ne făceam curaj. Dar de viteji ce eram, țineam focul mereu aprins – un foc mare, sus, la vârful derdelușului, unde ne stabiliserăm tabăra de bază. Focul nu se stingea niciodată, pentru că, prin rotație, puneam vreascuri adunate de prin pădure.

    Era focul fricii noastre de lupi, dar și salvarea noastră de frig. Când gerul trecea de bariera mănușilor de lână ori a celor trei perechi de ciorapi, ne dezmorțeam mâinile și picioarele lângă flăcările binefăcătoare. Scaune, în jurul focului, ne erau chiar săniile.

    Erau momentele în care îmi confirmam aptitudinile de șef de trib. Dispăream câteva minute și reveneam cu o pungă de cartofi, scoși dintr-o groapă adâncă de un metru și acoperită cu mai multe straturi de frunze și de vreascuri. O groapă numai de mine știută, pe care o pregăteam în fiecare an, spre sfârșitul verii, ascunzând în ea un sac de cartofi, șterpeliți de pe întinsele tarlale ale C.A.P.-ului. Săpasem groapa într-o zi când îmi venise rândul să fiu văcarul satului. O poziționasem la baza unui stejar scorburos, care de ani de zile păstra secretul nostru.

    Iarna, în timp ce ne dezmorțeam în jurul focului, cartofii se coceau în jarul incandescent. Iar când îi scoteam, erau un deliciu!

    De mare folos ne erau și poamele cu care încă de acasă ne burdușeam buzunarele. O infuzie de vitamine, care ne mai ținea și de foame.

    Și tot instinctul meu de om al codrului mă ajuta ca, în decembrie sau ianuarie, să descopăr coricove pe sub stratul gros de nea. Așa le spunem noi, oltenii din Gorjul submontan, merelor pădurețe: coricove.

    Știam unde se află fiecare coricov, știam și dacă în acel an a avut rod bogat sau nu. De obicei, coricovele sunt atât de acre, că nu prea poți să le bagi în gură. Dar toamna târziu, după ce dă bruma, devin parfumate și bune de mâncat. Iar când sunt atinse un pic și de ger, sub stratul subțire de frunze și sub cel gros de zăpadă, devin o delicatesă.

    Cu așa minunății ne desfătam noi în jurul focului ori când ne dădeam drumul la vale, strigând: „Pârtieeeeeee!”

    Iar când se apropia înserarea, plecam spre casă cu gândul că a doua zi vom reveni, oricât ar fi fost de frig, oricât ar fi nins de mult.

    Mergând agale pe poteca din mijlocul nămeților, în față ne apăreau, în depărtare, fuioarele de fum care se înălțau spre cer din coșurile caselor. Știam că ne așteaptă o sobă caldă, de pe brâul căreia ne zâmbeau două gutui. Plus dovleacul pus la copt, în cuptor. Plus ceainicul de pe plită.

    Iar peste toate – lumina târzie de pe fața brăzdată a bunicilor.

  • SERIAL / Sfârşitul Ceauşeştilor (15). Lovitura-şoc dată lui Ceauşescu: fuga Nadiei

    Tentativele de a zgâlțâi regimul încremenit al lui Ceaușescu au fost diverse și surprinzătoare. Marele șoc a venit însă de la „zeița gimnasticii”, Nadia Comăneci. Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”.

    Pentru destabilizarea lui Ceauşescu, nu numai conspiraţiile erau mecanismul de lucru. România avea o imagine foarte bună în sportul mondial, ca urmare a unor performanţe fantastice, mai ales la gimnastică. Nu întâmplător, cel mai răsunător caz de „dezertare” din „Raiul comunist” a fost creat de o gimnastă. Şi nu de una oarecare, ci de însăşi Nadia Comăneci, „eroina de la Montréal”, care în 1976 uluise toată planeta, obţinând prima notă de 10 din istoria gimnasticii.

    Nadia, la concurență cu Bush-Gorbaciov

    La câteva zile după Congresul al XIV-lea al PCR, pe 27 noiembrie 1989, Nadia este ajutată să fugă din ţară. Istoricul Alex Mihai Stoenescu povesteşte care a fost substratul acestei acţiuni şi cum trebuia ea privită din prisma lui Ceauşescu.

    „A fost o lovitură dată de spionajul maghiar, cu ajutorul mamei Nadiei. Ungurii au organizat acţiunea de influenţare pornind de la informaţii primite de la Béla Károly, fostul antrenor al Nadiei, rămas între timp în SUA. Doamnele primiseră, de la regimul comunist, o vilă în Cotroceni. În aceste condiţii, s-a căutat o formulă prin care să li se ofere mai mult. Aşa că serviciile au influenţat-o pe mama Nadiei, promiţându-i bani şi posturi. Au venit cu o echipă, la sfârşitul lui noiembrie, şi au trecut frontiera cu gimnasta. Pe televiziunile americane, pe 2 decembrie 1989, ecranul televizoarelor era împărţit în două. Pe o parte era întâlnirea de la Malta – furtuna din ziua aceea şi discuţiile de pe nava sovietică Maxim Gorki –, iar pe alta, avionul cu Nadia Comăneci care ateriza în America. Deci e o operaţiune de imagine, făcută de servicii. Nadia era apropiată de Nicu Ceauşescu. Îl folosea pentru vize la maşini. Se ştia lucrul ăsta, iar o asemenea acţiune nu putea trece neobservată”, explică Stoenescu.

    „Agenturile” şi culoarul de fugă

    Serviciile secrete maghiare nu au lucrat de capul lor în cazul „evadarea Nadiei”. Ele au dus la îndeplinire un plan stabilit de americani şi bazat pe coruperea ofiţerilor de frontieră de pe „culoarul de fugă”.

    Când a fost informat de generalul Iulian Vlad (şeful Securităţii), Ceauşescu a rămas împietrit. Timp de câteva secunde n-a putut articula niciun cuvânt. Apoi a zis, pierdut: „Dar cum e posibil?… De ce trebuia să plece?… Ce n-a avut aici?…”

    Lovitura a fost devastatoare: prin Nadia, fugea din „Raiul comunist” nu doar simbolul sportiv numărul 1 al ţării, ci şi prietena apropiată a fiului dictatorului. Semn că în România nu mai era de trăit. Aşadar, Ceauşescu trebuia să dispară!

    Conspirație cu miros de brânză

    Tot în noiembrie 1989, în judeţul Arad avea să se producă un incident care a zguduit conducerea partidului. Istoricul Alex Mihai Stoenescu pune întâmplarea tot pe seama loviturilor de imagine la adresa regimului dictatorial.

    „Un cioban a trecut frontiera la unguri, pe undeva pe lângă Arad. Acest cioban nu era oricine, fusese ciobanul Gospodăriei de Partid. El avea aprobare legală să-şi pască oile pe fâşie, la graniţa româno-maghiară. Aprobarea era luată de comun acord cu Miliţia de frontieră de la noi şi cu cea din ţara vecină. Ciobanul trecea frecvent cu oile în Ungaria. Se ducea seara cu maşina şi îşi aduna de pe la unguri oile care se pierdeau de turmă. Ciobanul cotiza. Dădea brânză, iaurt şi lapte la toţi şefii de partid din Arad. Era acoperit pentru tot felul de infracţiuni. «Dezertarea» sa a fost o acţiune special făcută ca să i se dea lui Ceauşescu peste nas”, explică Stoenescu.

    Ciobanul a trecut frontiera cu peste 1.500 de oi, cu caii, cu măgarii, cu căruţa şi cu un autoturism Aro. Când a aflat despre „dezertare”, Ceauşescu a fost atât de furios, încât i-a convocat de urgenţă pe ministrul de Interne (Tudor Postelnicu), pe procurorul general al României (generalul Nicolae Popovici) şi pe şeful Securităţii (generalul Iulian Vlad). După ce a „măturat” cu ei pe jos, făcându-i „incapabili”, i-a trimis pe toţi trei la Arad, să cerceteze cazul.

    Gata cu datoria externă!

    În aprilie 1989, România a încheiat de achitat datoria externă. O operaţiune la care Ceauşescu a ţinut foarte mult. De fiecare dată, în cuvântările sale, „Cârmaciul” le explica oamenilor cât de important este să facem economie pentru a scăpa de povara datoriei externe.

    Pe 12 aprilie, în timpul discursului ţinut la plenara CC al PCR, Ceauşescu a anunţat că România a plătit integral datoria externă. Din acest moment se aştepta o schimbare.

    Fost prim-vicepremier în 1989, Ion Dincă, zis şi „Te-leagă”, declara în 1993, la Comisia senatorială „Decembrie 1989”: „După plata datoriilor, noi am făcut o serie de propuneri. Ceauşescu nu le-a luat în considerare. Exportul nostru era în 1989 de 5,9 miliarde de dolari. După ce am plătit datoria, am rămas cu 3,7 miliarde de dolari. Noi am cerut să se dea, din acest excedent, un miliard de dolari pentru populaţie. Ceauşescu a spus: «Nu! Banii să meargă la industrie. Nu înseamnă că, dacă am plătit datoria, dăm drumul la curea şi mâncăm tot ce producem!»”

    Dacă ar avut un trai decent, probabil că românii nu mai ieşeau masiv în stradă pentru a forţa plecarea lui Ceauşescu. Eforturile serviciilor străine ar fi fost inutile. Şi atunci, singura variantă rămânea o lovitură de palat, ca în Bulgaria lui Todor Jivkov. Acest scenariu avea însă mici şanse de izbândă: în CPEx, ca şi în CC, nimeni nu îndrăznea să i se opună lui Ceauşescu. 

    – Va urma –

    ———————————————

    Dacă doriți CĂRȚILE LUI GRIGORE CARTIANU despre evenimentele din decembrie 1989 („Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com. Menționați și un număr de telefon!

    Tot aici puteți comanda și celelalte cărți publicate de Grigore Cartianu: „Jurnalul unui puci ratat”, „Miracolul din noiembrie”, „600.000 – #Rezist”, „Hora de la miezul nopții”, „Hagi”.

    ———————————————

    Episoadele anterioare

    Episodul 1: „Prietenul” Gorbaciov strânge lațul

    Episodul 2: Întâlnirea de la Malta

    Episodul 3: „Să se retragă trupele sovietice din Cehoslovacia!”

    Episodul 4: „Să trăim noi până atunci!”

    Episodul 5: Gorbaciov despre Ceaușescu: „impertinent, fanfaron, demagog”

    Episodul 6: Schema sovietică: răsturnarea lui Jivkov

    Episodul 7: Comploturile anti-Ceaușescu

    Episodul 8: Măgureanu îl pregătea pe Iliescu din 1974, sub umbrela sovieticilor

    Episodul 9: FSN era pregătit să proclame „victoria revoluției” încă din 1987

    Episodul 10: Bătrânul KGB-ist și tânărul KGB-ist

    Episodul 11: Silviu Brucan, agentul de pe axa Est-Vest

    Episodul 12: „Scrisoarea celor 6”: Poştaşul vine de la Moscova

    Episodul 13: Mari fricțiuni între semnatarii „Scrisorii celor 6”

    Episodul 14: Se strânge lațul: „agenturile” intră în acțiune

  • Incredibila impostură a marelui ziarist-escroc, care a furat donațiile pentru copiii orfani din Siria

    Era un ziarist talentat, respectat, apreciat. Lucra la o publicație prestigioasă, „Der Spiegel”. Premiile îl urmăreau la tot pasul. Și deodată s-a prăbușit totul. Cititorii germani au fost șocați să afle că marea vedetă de presă, Claas Relotius (35 de ani), și-a falsificat totul: și articolele, și acțiunile umanitare. A inventat intervuri și reportaje, dar și orfani sirieni către care îndrepta donații. Așadar, omul era și un talentat escroc.

    „Într-o branșă în care pentru onestitate unii își dau libertatea și viața, apar și secături. Un jurnalist de la Spiegel își folosește talentul <<de romancier>> nu doar pentru a excela cu minciuni în presă, pentru a fi premiat și adulat de fani, ci și pentru a-i extorca pe aceștia din urmă, de bani pentru orfani inventați chiar de el”, scrie Dani Rockhoff pentru Hotnews.ro, într-o corespondență din Germania.

    „El a înșelat, noi ne-am lăsat înșelați”

    Publicația germană „Der Spiegel” a anunțat că a depus o plângere împotriva fostului său jurnalist-vedetă, Claas Relotius, pentru presupusă deturnare de fonduri, scrie „Le Figaro”. Relotius, care a recunoscut săptămâna trecută că a inventat zeci de fapte și declarații în articolele sale premiate și super-premiate, e suspectat că a furat donațiile strânse pentru copiii sirieni rămași fără părinți după războiul care a sfâșiat țara.

    Conducerea „Der Spiegel” a aflat că Relotius ar fi cerut cititorilor să facă donații pentru orfanii de război, dar ar fi indicat contul său personal. „Der Spiegel va înainta procurorilor toate informațiile, în cadrul unei plângeri”, a anunțat publicația germană.

    Este vorba despre un reportaj care relata viața orfanilor sirieni care trăiau pe străzile orașelor din Turcia. Fotoreporterul turc care a lucrat cu Claas Relotius la reportaj a semnalat și el mari inexactități în textul publicat.

    „Der Spiegel” spune că nu mai are dubii: ziaristul a inventat complet personajele principale ale reportajului. „El a înșelat, noi ne-am lăsat înșelați”, precizează conducerea publicației, care zice că nu știe câți bani au fost colectați în urma apelului lui Relotius.

    Există bănuieli că Relotius nici n-a călătorit în țările despre care a publicat reportaje mult apreciate, cu incontestabil talent literar: Mexic, Franța, Palestina.

    Cei doi copii sirieni adoptați de o familie de medici. Ce ficțiune!

    Într-o culegere de reportaje numită „Să facem valuri”, publicată de „Der Spiegel”, Relotius povestește că a reușit, cu mari eforturi, să aducă doi copii „la o familie de medici din Niedersachsen, care i-a adoptat pe amândoi”. Acum, conducerea revistei constată, jenată: povestea este o ficțiune.

    Claas Relotius a fost angajat în redacția „Der Spiegel” în urmă cu un an, după ce o vreme lucrase pentru aceeaşi revistă ca freelancer. Recent i-a fost decernat premiul „Reporterul anului”, pentru un articol despre tineri sirieni care s-ar afla la originea războiului civil izbucnit în 2011.

    Relotius și-a dat demisia de la „Der Spiegel” duminica trecută, pe 16 decembrie. Articolele sale sunt verificate și de conducerea „Die Welt”, o altă publicație prestigioasă cu care a colaborat Claas Relotius.

  • Efectele amnistiei: Vâlcov ar rămâne cu tablourile şi lingourile ascunse prin cavouri. Să se bucure şi Lavinia Șandru, că e greu să trăieşti cu 8.000 de euro pe lună

    Consecința directă a ordonanței de amnistie și grațiere ar fi și faptul că sechestrele de bunuri aplicate în dosarele penale ar fi ridicate și statul român nu ar mai putea recupera prejudiciile, au explicat juriștii consultați de G4Media.ro.

    Judecătorul Cristi Danileț: „Amnistia înseamnă <<uitarea infracțiunii>>, ca și când nu s-ar fi produs, și ștergerea cazierului. Beneficiarul unei astfel de clemențe nu ar face închisoare, i s-ar ridica și pedepsele complementare precum interdicțiile de orice fel, cum ar fi interdicția de a alege sau de a fi ales. Nu ar mai avea cazier și nu ar fi considerat recidivist, dacă va comite o nouă infracțiune. Astfel, toate faptele vizate de ordonanța de urgență, comise până în ziua emiterii ei, ar fi șterse. Chiar dacă peste un an se descoperă că, în ziua emiterii ordonanței, un politician a luat mită sau a făcut trafic de influență, el ar scăpa, pentru că fapta este amnistiată”.

    Cele mai recente cifre, prezentate în bilanțul de activitate al fostei șefe a DNA, Laura Codruța Kovesi, din iulie 2018, arată că „în ultimii 5 ani, valoarea măsurilor asiguratorii instituite de DNA a fost de peste două miliarde de euro”.

    Au fost sechestrate inclusiv bunuri din străinătate: din Franța, Spania, Germania, Elveția, Cipru.

    Printre marii beneficiari ai amnistiei se numără „siamezii răului”, Liviu Dragnea și Darius Vâlcov, cărora în acest moment le sunt sechestrate proprietăți imobiliare și alte bunuri în valoare de milioane de euro.

    De exemplu, lui Darius Vâlcov i-au fost puse sub sechestru inclusiv lingourile de aur ascunse de acesta într-un cavou dintr-un cimitir din Slatina. La fel, tablourile unor pictori celebri, dosite  în pereții dubli ai unei „case a șpăgii”.

    Dacă va fi dată ordonanța de amnistie, toate acestea vor fi scoase de sub sechestru, iar Darius Vâlcov își va recupera și tablourile, și lingourile.

    Ar fi o veste catastrofală pentru români și pentru justiție, dar excelentă pentru Lavinia Șandru, la care ajung o parte din roadele corupției fostului ei soț. Circăreasa are mare nevoie să se înfrupte din ce mai „produce” Vâlcov, pentru că ea primește de la TVR, din bani publici, „doar” 2.000 de euro pe o emisiune săptămânală (cu audiență zero), adică 8.000 de euro pe lună.

  • Dragnea, asta cum sună? „În Danemarca, orice indiciu miniscul de abuz în serviciu – adio, carieră politică!”

    „Politicienilor danezi le e uneori mai frică de presă decât de procurori, când vine vorba de corupție. Orice indiciu minuscul de abuz în serviciu înseamnă că ți s-a terminat cariera politică, într-o țară ca Danemarca. Iar aceasta este una dintre diferențele pe care le-am sesizat aici.”, spune Søren Jensen, ambasadorul Danemarcei la Bucuresti.

    Potrivit diplomatului, Bruxelles-ul ar putea fi doar dusmanul câtorva persoane care ar beneficia în urma schimbării regulilor, dar în niciun caz al românilor, afirmă diplomatul într-un interviu acordat Hotnews.ro.

    Sunt surprins, la cazurile pe care le aveți, că presa nu este mai activă în a investiga unele dintre subiecte, atunci când vine vorba de corupție în rândul politicienilor de rang înalt, declară Søren Jensen.

    În România, majoritatea parlamentară PSD-ALDE a declanşat o amplă operaţiune de atac la statul de drept şi la independenţa justiţiei, prin modificarea legislaţiei împotriva principiilor europene. Modificările au fost puternic contestate în Raportul MCV, GRECO (grupul statelor care luptă împotriva corupţiei) şi de către Comisia de la Veneţia.

    Recent, liderii puterii politice în frunte cu Liviu Dragnea şi Călin Popescu Tăriceanu, susţinuţi de ministrul Justiţiei Tudorel Toader, au atacat conducerea DNA, reuşit debarcarea fostei şefei Laura Codruţa Kovesi. Ieri, Toader a anunţat că va cere din nou înlăturarea procurorului general Augustin Lazăr, un înfocat susţinător al luptei anticorupţie la nivel înalt.

    O ultimă lovitură anti-UE dată de coaliţia la putere a fost instalarea la vârful justiţiei a unor personaje compromise, cu o carieră marcată de pete şi conexiuni dubioase, cum este de exemplu alegerea ca şefă a CSM a Liei Savonea.