De ce se instalează şi se menţin la putere, cu voia victimelor lor, regimuri nu doar incompetente, ci şi criminale, precum cel actual pesedist?
În baza unei legi criminale, recedivişti eliberaţi prematur violează fete şi bătrâni de 80 de ani şi omoară tineri la nimereală. Şi totuşi, victimele nu suscită suficientă empatie spre a isca o revoltă în stare să forţeze demiterea demnitarilor vinovaţi. Iar CCR în loc să ajute justiţia tinde să compromită împărţirea dreptăţii. Fiindcă denunţă cooperări moral, politic şi juridic perfect legitime şi utile, chiar necesare, între magistraţi şi serviciile secrete. Ceea ce riscă să pună statul român sub stare de asediu în faţa asaltului terorist şi al crimei, organizate sau nu.
În mod normal atât şi ar fi trebuit să fie de ajuns ca milioane de români, sufocaţi de mila victimelor actuale şi potenţiale din rândul propriilor compatrioţi, să iasă în stradă şi să protesteze masiv. Să se revolte. Şi să impună schimbarea a ceea ce este de schimbat, spre a-şi salva nu atât abstractul stat de drept şi tot atât de abstracta democraţie, cât potenţialele victime viitoare. Oameni în carne şi oase.
De ce n-o fac? S-a spus că din descurajare, plictis, resemnare, din lehamite politică, letargie, pasivitate şi fatalism. Pentru că li se pare (fals) că protestele sutelor de mii de români ieşiţi în stradă, în 2017 şi 2018, n-ar fi avut alt efect decât amplificarea represiunii prin amenzi, prin bastonadele jandarmilor şi gazarea protestatarilor. Dar prea puţini se întreabă dacă, dincolo de fatalismul milenar, se mai ascund şi alte sentimente, din categoria celor inavuabile? Prea puţini scrutează cu atenţie resorturile interioare ale pasivităţii şi indiferenţei, care par să-i ţină pe mulţi departe de proteste altminteri fireşti.
Empatia e un cuvânt care a făcut o carieră extraordinară. Ca şi iudaismul, religia creştină se întemeiază pe empatica poruncă din Levitic care ne cere să ne ”iubim aproapele ca pe noi înşine”.
Revine experţilor să ne explice de ce un număr neobişnuit de mare de români pe care nu îi chinuie sărăcia preferă să-şi părăsească ţara, decât să se angajeze în ameliorarea catastrofalei situaţii politice din patrie. Iar nouă, să ne apreciem unii pe alţii substanţial mai mult. Să ne înmuiem inimile faţă de victimele reale ale nefăcutelor cleptocraţiei dragniote. Nu faţă de făptaşi.
Petre M. Iancu (Comentariul integral, pe Deutsche Welle)