Când îți părăsești vatra și treci hotarul în alte părți, descoperi că adeseori ești identificat de străini cu țara și neamul tău. Există diferite percepții, interpretări și caracteristici date popoarelor, dar dominante rămân prejudecățile și stereotipurile formate în mentalitățile colective pe diferite meridiane.
Mai totdeauna, când ajungi într-o țară sau alta, la început ești văzut și tratat nu ca individ aparte, cu plusurile și minusurile tale, ci ca reprezentant al națiunii din care te tragi. Apoi, ajungi să fii apreciat ca om, creator sau specialist calificat.
Timpul trece în goană mare, el nu ține cont de împărați, regi sau triburi încremenite în scrierile despre geneză. Lumea aleargă înainte fără să-i aștepte pe cei întârziați sau nostalgici. Multe file din trecut sunt împrăștiate de vânturile uitării, iar făloșii de ieri și alaltăieri ajung un pumn de țărână peste care răsar ierburile proaspete.
Ce a mai rămas, spre exemplu, din „veșnica și invincibila Uniune Sovietică”, din cei aproape 300 de milioane de homo sovieticus, în fuga lor halucinantă după himera comunismului și a fericirii universale? Ce a însemnat pentru neamul românesc prezența a circa 5 milioane de români în imensitatea împărăției roșii? În ce măsură conglomeratul etnic a influențat mentalitățile colective și psihologia populară autohtonă? Cu ce semne distinctive s-au prezentat moldovenii în ochii altora, cum s-au poziționat ei în raport cu alte popoare captive și ce imagine au avut, stând sub talpa rusească, alături de atâtea și atâtea seminții euro-asiatice?
Tăcere și iar tăcere… Chiar dacă s-au dus în neant peste trei decenii de la prăbușirea imperiului răului și a regimului Ceaușescu, răspunsurile Domniilor Voastre contează mult în strădania fiecăruia de a înțelege, cât mai clar și obiectiv, în ce măsură filosofia de viață a românilor – rezumată la „bietul om e sub vremi“ și „capul plecat sabia nu-l taie“ – a suferit sau nu schimbări esențiale?
Reamintesc celor mai tineri că în interiorul imperiului sovietic se aflau, fără voia lor, sute de grupuri etnice, de minorități naționale („națmeni”) și 15 națiuni, cu statut de „republici unionale”. Deși moldovenii făceau parte din poporul român, iar țara lor adevărată era România și nu Uniunea Sovietică, Rusia nu numai că le-a interzis să-și zică români, dar le-a falsificat identitatea, le-a schimbat numele și denumirea limbii materne.
Atrocitățile odioase comise de armata rusă în Ucraina secolului XXI arată cu prisosință esența neschimbată, barbară și criminală a imperiului rus de a ucide și teroriza populația civilă, băgând o spaimă de moarte în lumea pașnică din teritoriile ocupate. Nenorocirile pe care le vedeți acum în țara vecină le făceau și atunci când, nepoftiți de nimeni, au năvălit să ne „elibereze”.
La 28 iunie 1940, cetățenii români din stânga Prutului, abandonați de regele trădător Carol al II-lea, au devenit o pradă ușoară în fața monstrului înarmat cu zeci de divizii și sute de tancuri. Asasinatele în masă, gropile comune din centrul Chișinăului și Cernăuților, teroarea zilnică, arestările nocturne și deportările în Siberia a zeci de mii de fruntași, intelectuali, preoți și gospodari, uciderea a peste un sfert de milion de oameni prin foametea planificată, a continuat până la exterminarea și dispariția elitelor românești din Basarabia, Ținutul Herța și Bucovina de Nord.
Mulțimile înspăimântate, rămase în afara Țării, fără conducători și repere, au căzut „sub vremi”, plecându-și capul în fața ocupanților hidoși. Ar fi putut să se împotrivească? Să răspundă doar cei care au cunoscut și trăit în Moldova ocupată de ruși sau au trecut prin temnițele comuniste din România…
Să ținem cont că uriașa mașină propagandistică a Moscovei reușise din primii ani de invazie să tulbure mințile populației, să falsifice mai multe cuvinte-cheie și să le inverseze sensul – ocupanții deveneau eliberatori, criminalii torționari se transformau în eroi, iar patrioții „națmeni” ajungeau cei mai feroce „naționaliști”, fiindcă scăpau câte un cuvânt în limba lor maternă și, astfel, subminau „drujba narodov SSSR”. Mai adaug că în URSS orice „națmen”, dacă se opunea pașnic proceselor de asimilare și rusificare forțată, încercând în formele cele mai nevinovate să-și păstreze propria identitate, era arestat, exilat, închis, scos din circuitul public și etichetat pe viață ca „naționalist”.
Oricine a avut nenorocul să se nască în Uniunea Sovietică și să fie „națmen” cu demnitate cunoaște pe propria piele ce însemna să vorbești în limba ta maternă sau să îndrăznești să aperi drepturile elementare ale poporului din care făceai parte. Erai etichetat ca „ultranaționalist”, arătat cu degetul de ultimele lepădături și transformat în paria. Societatea se ferea de tine mai ceva decât de un lepros și te considera „dușman al poporului”.
„Govorite na celoveceskom iazâke!”
În perioada ocupației sovietice am avut nu puține discuții sincere cu mai mulți „națmeni” valoroși la Vilnius și Tallinn, la Tbilisi și Alma-Ata, la Lvov și Ternopol, la Kaunas și Riga, la Chișinău și Kiev, la Petersburg și Moscova etc. Credeți-mă: în acei ani de căutări și zbateri de supraviețuire etnică nu am întâlnit niciun naționalist nerus care să urască alte popoare sau etnii. Împreună îndrăzneam să găsim soluții pașnice pentru a convinge Moscova să ofere cele mai mici drepturi popoarelor neruse din imperiu, să nu impună cu forța sau cu metode perfide asimilarea și rusificarea. Desconsiderarea, disprețul și ura față de „națmeni”, fie în forme voalate sau deschise, veneau de la reprezentanții națiunii dominante. În puzderia de anecdote orale, care circulau de la Sahalin până la Chișinău, rolul de „prostul Uniunii” revenea „națmenilor” și, cu precădere, populației paleosiberiene „ciukcea” și moldovenilor.
Mulți ruși de rând aveau o plăcere sadică să-i umilească pe cei mai slabi, cu capul plecat, dar se temeau să-i atace deschis pe cei puternici, cu demnitate, de exemplu pe baltici. De nenumărate ori auzeai în transportul public din Moldova ocupată cum lumpenii alcoolizați, cu aere de stăpân, strigau la moldovenii care vorbeau între ei în română: „Govorite na celoveceskom iazâke!” („Vorbește omenește!”, adică în limba rusă).
Șovinii parașutați cu sutele de mii pe plaiurile moldave îmbelșugate, prin bunăvoința și cumințenia băștinașilor, trăiau ca în sânul lui Dumnezeu, dar se comportau despotic, ca o rasă superioară, sfidând orice norme de conviețuire în comun și refuzând cu dezgust să învețe două-trei cuvinte în „limba papuașilor”. Cu cât populația devenea mai încovoiată, slugarnică și docilă, cu atât creștea pofta „eliberatorilor” de a o umili în public și a o călca în picioare. Cu foarte mici excepții, rușilor din colonii le plăcea la nebunie să vadă la picioarele lor capul plecat al „națmenilor”.
Au trecut peste trei decenii de când imperiul răului s-a prăbușit. Germania învinsă s-a reîntregit. Popoarele europene și-au vindecat traumele adânci, provocate de regimurile implantate de Rusia comunistă și au revenit sau revin la normalitate. România a intrat în NATO și în Uniunea Europeană fără să-și reîntregească teritoriul național și poporul dezmembrat. Ne întrebăm în iunie 2023: o să scape în secolul XXI românii de pe ambele maluri ale Prutului de blestemul, fatalitatea și filosofia de viață că „bietul om e sub vremi”, iar „capul plecat sabia nu-l taie”?
Alecu RENIŢĂ – Revista națională „Natura”, iunie 2023