Categorie: Opinii

  • Nunta lui Cherecheș. Etalarea obscenă a avuției și puterii în fața gloatei flămânde

    Etalarea obscenă a avuției și puterii în fața gloatei flămânde, parvenitismul, impostura, forma fără fond și grandomania, prezentate lumii ca virtuți, gardul de fier așezat între grof și prostime, toate, pe Câmpia Libertății din Baia Mare, unde Cătălin Cherecheș, primar, s-a căsătorit azi. A lipsit salamul aruncat cu generozitate spre mulțime.

    Pagina de Facebook a Primăriei Baia Mare a transmis live nunta. De ce o instituție publică transmite un eveniment privat? Nu s-a căsătorit primarul, ci cetățeanul Cherecheș. Altfel, Baia Mare ar avea și primăriță. Desigur, față de faptele trecute ale primarului Băii Mari, ăsta e un abuz parfum.

    Primarul din cauza căruia Baia Mare e încremenită în sărăcie își flutură averea prin fața celor care abia își duc zilele într-un fost oraș minier, de care investitorii adevărați nu se apropie. Sunt băimărean și cunosc bine realitatea cotidiană a urbei.

    Cătălin Cherecheș și noua lui mireasă

    De unde nevoia patologică de a fi adulat de mulțimi de oameni? Dorința grandomană a Nașului care își vrea sărutat inelul. Pâine și circ. Rețeta milenară nu dă greș. Oare femeia care-l ține de mână se simte bine ca undiță de voturi?

    Pentru oamenii onești din Baia Mare, nunta lui Cătălin Cherecheș are ceva dezgustător și dezarmant, care fură orice speranță la un viitor decent. Fie el și îndepărtat.

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Asta au ucis medicii din Botoșani când au lăsat-o pe Alexandra să moară!

    * Patriarhul Kiril, păstorul ce-și mănâncă turma

    * Cine moare pentru Rusia lui Putin?

    * Liniștea păcii sau a fricii? Nu e totuna, deși pare

    * S-a sinucis ca să nu ucidă pentru Putin. „Nu vreau să-mi asum păcatul crimei”

    * Paulo Coelho cere iertare Franţei

    * Să moară Putin, să trăim noi! Visul păcii la hotarul morții

    * Arhiepiscopul Teodosie și microfonul tăiat. Printre valurile mării, valuri de râs

    * Cu diavolul nu negociezi. Îl calci pe cap și i-l zdrobești, nu există altă cale. Iar Putin e diavolul

    * Unde e Dumnezeu când Putin ucide? Există Dumnezeu?

  • Muzica grobiană care zgârie urechea – Ziariștii

    O legendă spune că, atunci când Orfeu cânta la liră, veneau să-l asculte până şi fiarele. Bănuiesc că acest lucru se întâmpla nu doar pentru că marele poet ştia să cânte frumos, ci şi fiindcă animalele au simţit că muzica poate să vindece.

    Aşa că nu m-aş mira dacă cele mai frumoase fraze care s-au scris vreodată despre muzică au fost inspirate tocmai din această întâmplare: „Muzica porneşte de la inimă şi se adresează inimilor” (George Enescu), „Dacă n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica” (Emil Cioran) ori „A cânta este cu adevărat un alt fel de-a respira” (Rainer Maria Rilke).

    Dar despre muzică se mai spune că e singurul grai fără cuvinte pe care-l înţeleg toate popoarele, este cea care linişteşte furia, aduce iubire, mişcă planete şi inimi sau, dacă n-ar fi existat cuvântul, oamenii ar fi comunicat prin muzică, aşa cum o fac îngerii.

    Şi doar marele interpret Grigore Leşe afirmă dezamăgit că: „Astăzi, puţini mai cântă din suflet, pentru că nu le cântă sufletul.”

    Şi cred că are dreptate, fiindcă muzica de calitate dispare şi este înlocuită, din păcate, cu un fel de non-muzică, un zgomot care, în loc să vindece sufletul omului, mai mult îl zgârie.

    O astfel de zgârietură mi-a fost provocată de solistul basarabean al formației Carla’s Dreams, care, fiind prezent pe scena Festivalului Internaţional de Muzică Summer Fest din Chişinău, a interpretat o piesă care-i dezonorează atât pe el, cât şi ţara în care s-a născut. Ceea ce i s-a părut acestuia un mare hit a oprit respiraţia multor chişinăuieni, care n-au înţeles cum un artist de calibrul lui a reuşit să treacă de la sublim la ridicol.

    Acesta a cântat pe scena din Grădina Botanică cu mare „ruşîni”: „Dă-ti-n…” ( şi aici urmează înjurătura de mamă).

    Elevi, studenţi şi mulţi copii însoţiţi de părinţi s-au lăsat manipulaţi cu uşurinţă de interpret şi au repetat cuvânt cu cuvânt înjurăturile care se auzeau din boxe, ca şi cum se intona piesa copilăriei: „Vine, vine, primăvara…”

    Totuşi, mă întreb, ce părere au părinţii şi bunicii solistului de la Carla’s Dreams despre prestaţia acestuia? Ce mai, un adevărat exemplu pentru societate! Una care, cu regret, nu mai ştie să deosebească binele de rău.

    Dar, până se va întâmpla acest lucru, nu pot să spun decât: Noapte bună, lume! şi Condoleanţe, Carla’s Dreams! Se vede că în drum spre Chişinău nu ţi-a murit doar demnitatea, ci şi bunul-simţ. Ruşine!

    P. S. Ar fi bine să se autosesizeze autorităţile – Consiliul Naţional al Audiovizualului, Ministerul Culturii, ONG-urile pentru drepturile copilului etc.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    * În căutarea demnității

    * Ordinea din birou

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Lui Klaus i-a mers: 9 ani de turism intens

    Lui Klaus i-a mers. A petrecut 9 ani de turism intens, în care nimeni nu i-a cerut socoteală pentru nimic.

    Cei din PNL nu l-au întrebat de ce le schimbă liderul o dată pe an și numește mai mulți premieri din PSD decât din PNL, sau de ce a transformat partidul Brătienilor în anexa Ciolacilor. S-a răzvrătit puțin și târziu Ludovic Orban, iar acum se chinuie să creeze un partid de 2%.

    Sistemul nu l-a întrebat de ce nu susține mai activ și eficient interesul național (de pildă, în cazul sabotajului austriac pe Schengen).

    Bisericile nu l-au întrebat de ce consideră că rolul unui președinte e să “dea cu flit” credincioșilor din toate confesiunile, atunci când aceștia își exprimă opinia despre, să spunem, căsătorie și familie.

    Jurnaliștii n-au avut niciodată ocazia să-i pună întrebări incomode. Nici măcar o dată pe an, ca președintele Franței, n-a acceptat un interviu major, ca să aflăm și noi cum gândește și cum rezolvă problemele națiunii. A nesocotit chiar și exercițiul respectat în orice democrație: dezbaterea electorală. Omul acesta a fost reales fără dezbatere: a fugit chiar și de curca plouată Dăncilă (o mai ține minte cineva?).

    Poporul nu i-a cerut niciodată socoteală. Nu a avut parte de mitinguri în fața palatului, de fluierături în stradă, de huiduieli. Dimpotrivă, a fost aclamat la marile manifestații anti-Dragnea, ai cărui premieri îi numise. Dar ce-a livrat acelor manifestanți? PSD e la putere, arșii se tratează tot în străinătate, România Educată e o glumă penibilă, pensiile speciale curg, justiția e total aservită mafiei de stat, iar criminalii umblă liberi dacă au bani sau relații.

    Trebuie să-i recunoaștem totuși abilitățile: a mulțumit și a nemulțumit moderat pe toată lumea, dar nu a scandalizat pe nimeni. A dat guvernarea și PNL, și PSD, și USR, apoi i-a scos de la guvernare și pe unii, și pe ceilalți. A fost și omul sistemului, și al manifestanților. A jucat și cu America, și cu Austria. N-a băgat România în criză, dar ne-a anesteziat democrația. E de toate pentru toți, nimic pentru nimeni, totul pentru sine și pentru primadona sa.

    Norocos tip! În ce ne privește pe noi: ghinion!

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Avem ce merităm, după ce am permis ca jegul periferiilor să ocupe centrul civilizației

    * Să-i lăsăm singuri cu biserica lor KGB-istă și satanizată!

    * Cum conciliezi România Mare cu Ungaria Mare?

    * Sminteala e sminteală, crima e crimă!

    * Femeia aceasta rea și coruptă

    * Războiul din Ucraina ca turnesol moral. Spune-mi cum te raportezi la Putin ca să-ți spun cine ești!

    * Regele Charles și frontul de est al civilizației

    * Cum văd eu situația politică din România

    * România europeană e singura pentru care merită să mori. Restul e mizerie, glod, trogloditism, primitivism, murdărie, barbarie. Cei care azi fac gargară suveranistă și naționalistă vorbesc pentru Rusia

    * Pravoslavnica aliniere a datei Paștelui pe calendarul iulian s-a făcut și sub presiunea politică a lui Stalin, pentru a-i separa pe ortodocșii răsăriteni de restul lumii creștine

  • „Govori po celoveceski!” – „Vorbeşte omeneşte!”

    De câte ori se apropie ziua de 31 august, gândul mă duce la anul 1989, când poporul nostru a ieşit în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chișinău să-şi revendice dreptul la limbă, alfabet, tricolor şi identitatea noastră naţională.

    Pentru mine, acea Mare Adunare Naţională a fost şi va rămâne una dintre cele mai frumoase sărbători la care am asistat vreodată. Fiindcă în acel an Basarabia şi-a recăpătat libertatea şi demnitatea, demonstrând lumii întregi că neamul nostru românesc este de neînvins.

    A fost anul când am fost puternici, mulţi, uniţi şi curajoşi. Iar acest curaj al nostru a fost alimentat şi de faptul că am obosit să trăim în minciună ori să ni se spună pe pământul nostru în ce limbă să vorbim şi care este istoria noastră.

    Eram traumatizaţi sufleteşte, iar adevărul trebuia revendicat.

    Dar cât de mult eram urâţi în propria ţară – o ştiam încă de acasă, de la tatăl meu, care îmi spunea: „Poporul nostru este unul creştin. Limba noastră nu e cea moldovenească, ci română. Iar sufletul acestui neam este unul românesc”.

    Din cauza acestor convingeri, nu doar el, dar toată intelectualitatea de-atunci era în pericol. Erau pândiţi, ameninţaţi, bătuţi pe stradă, atacaţi în presă, denigraţi, fiindcă îl apărau pe Eminescu şi identitatea noastră adevărată.

    Iar pericole erau multe. Noi, copiii scriitorilor, eram urmăriţi de la şcoală. Telefoanele erau ascultate, mama mea a fost bătută în stradă ziua în amiaza mare, pereţii din blocul scării unde locuiam erau murdăriţi cu vopsea în fiecare zi, cu mesaje de genul: „Ubiraites v Româniu!” („Căraţi-vă în România!”) ori „Fascist român”. Toate acestea se întâmplau pentru că ne doream să ne cunoaştem istoria noastră adevărată şi să fim noi înşine.

    Dar când mă gândesc la toate aceste evenimente şi prin câte au trecut intelectualii noştri şi acest popor, mă întreb ce s-a întâmplat cu noi în toţi aceşti ani. Fiindcă după acea victorie din 1989 parcă nu mai luptăm pentru nimic.

    Ori ca şi cum, de atunci până astăzi, în Basarabia a început să circule un virus nou. Unul spiritual, care-i mult mai periculos decât toate bolile existente, pentru că acesta atacă tot ce avem noi mai sfânt: limba română, istoria, demnitatea, libertatea şi tot ce-am obţinut atât de greu. Iar românul nostru nu-l simte, dar se lasă deznaţionalizat din nou de acest virus cu miros rusesc, trăind în nepăsare şi uitare.

    Astăzi, limba română trăieşte aceleaşi zile dramatice ca înainte de 1989. E umilită şi persecutată în ţara ei. Peste tot se vorbeşte numai ruseşte, copiii noştri sunt daţi jos din troleibuz fiindcă nu ştiu să vorbească limba rusă, vânzătorii nu vor să te servească dacă nu vorbeşti ruseşte. Şi, oriunde te întorci, ţi se reproşează: „Govori po celoveceski!” („Vorbeşte omeneşte!”). Ca şi cum limba mea, limba ţării mele, este una animalică. În timp ce ei n-au învăţat de-o viaţă nici măcar două cuvinte: „Bună ziua”.

    Atitudinea lor faţă de noi se poate observa şi din întâmplarea cu o rusoaică bătrână. Când i-a fost cedat locul într-un mijloc de transport, aceasta, în loc de „Mulţumesc”, a zis: „Hot odno sfoloci naşlas” („Măcar o spurcăciune s-a găsit”). Asta suntem noi pentru ei: „sfoloci” („spurcăciune”).

    Până când va înţelege acest lucru şi moldoveanul nostru, e timpul să luptăm din nou, ca şi atunci, în ’89, fiind conştienţi că pământul acesta este al copiilor noştri, al părinţilor, bunicilor şi strămoşilor noştri. Ţara aceasta a fost şi este a noastră, iar toţi cei care-i spun limbii noastre „moldovenească” urăsc limba română, deci ne urăsc şi pe noi.

    Dar în ţara lui Eminescu şi a lui Ştefan cel Mare e un singur popor – român – şi se vorbeşte o singură limbă – româna. Fără ea nu vom fi liberi niciodată.

    DE ACEEAȘI AUTOARE:

    * În căutarea demnității

    * Ordinea din birou

    * De acasă – acasă

    * Poetul neîmbătrânit și teii smulși de ruși

    * Judecata omului. Cazul medicului plecat de la înmormântarea propriului fiu ca să salveze un alt copil

    * Educați să ne urască

    * Rătăciții secolului XXI

    * Limba unui neam

    * Ceartă-te în șoaptă!

    * Lichidarea presei româneşti din Basarabia

  • Vine ora: istoria nu așteaptă! – Ziariștii

    De la „independență” încoace, am ajuns să trăim cele mai nesigure timpuri… Războiul se află la ușa casei noastre, iar moldovenii își îngroapă orele pașnice în sărbători tribale, în nunți făloase făcute cu bani împrumutați, în concerte și festivaluri fără noimă – evenimente de doi bani, menite să fardeze realitățile dure și să ascundă lipsa totală a capacităților de a securiza spațiul și teritoriul Republicii Moldova.

    Când alături se aud țipetele pruncilor ucraineni răpiți de ruși, iar Odessa se zguduie și arde sub tirul rachetelor teroriștilor putleriști, mi se pare bizară și oarbă veselia moldovenilor, aflați și ei în afara oricărui scut de apărare reală. Chefurile, mesele arhipline, postate pe Facebook, recepțiile și petrecerile organizate din bani europeni și românești, îmi amintesc de „Decameronul” lui Giovanni Boccacio, de „sărbătorile pe timp de ciumă”, de acele spaime colective care devorau comunitățile medievale, făcându-i pe unii să-și petreacă eventualul sfârșit în dezmățuri, plăceri erotice, beții și mâncăruri pantagruelice până la leșin.

    Ce fapte mărețe, ce realizări uriașe, ce garanții de securitate au căzut brusc pe capul cetățenilor moldoveni de se dau în spectacol prin satele pustiite și imită bogăția, bunăstarea și încrederea că haita teroriștilor de la Kremlin va lăsa neatacată Republica Moldova?

    Nu împărtășesc veselia falsă și sinistră a unei populații îndoctrinate și rătăcite, care nu are voință să devină stăpână în casa ei și așteaptă să se reîntoarcă „stăpânii” de la Moscova s-o „cârmuiască”.

    Nu am considerat niciodată că gloatele sovietizate, cozile de topor și mutanții reprezintă ființa națională a Basarabiei ocupate de ruși la 28 iunie 1940, chiar dacă grupurile nominalizate dominau numeric și se aflau în majoritate absolută. Se cere de spus foarte clar: în acele timpuri de ocupație, teroare și colaboraționism colectiv, de trădare și lașitate cvasitotală, inima Basarabiei românești bătea în adâncuri, pe neauzite, la singular, nu la plural. Cei care se opuneau politicilor oficiale de asimilare și rusificare forțată o făceau cu prețul libertății sau vieții lor, ei salvând de la dezonoare și îngenunchere deplină cei 4,5 milioane de moldoveni sovietici, care se căciuleau în fața satrapului Ivan Bodiul (primul secretar al CC al PCM al RSS Moldovenești) sau se întreceau, la adunări înscenate, să-l hulească, de exemplu, pe eroul Gheorghe Muruziuc, fiindcă a avut voința și bărbăția să arboreze Tricolorul românesc pe cel mai înalt furnal din RSSM, încă în anul 1966.

    Adevărul e mai mult decât trist, dar după exterminarea elitelor românești (1940; 1944-1951), mulțimile spălate pe creier au acceptat și susținut modelul sovietic, înghițind minciuna impusă de ideologii din Kremlin că dușmanul de moarte al moldovenilor îl reprezintă România și românii, care urmăresc să-i ocupe și să-i „românizeze”.

    S-au scurs peste trei decenii de la prăbușirea imperiului sovietic, dar boala infecțioasă mai persistă în capetele populației îndoctrinate și a guvernanților moldoveniști, susținuți de ciocoimea politică de la București, care finanțează – din banii poporului român – formațiunea statală separatistă de la Chișinău…

    Când puținii intelectuali cu conștiință românească, folosindu-se de paralizia imperiului în urma puciului de la Moscova din 19 august 1991, au rupt porțile închisorii rusești, populația comunizată nu s-a grăbit să devină liberă, să fugă din țarcul străin și să se reîntoarcă la casa părintească.

    La fel, nu putem ascunde adevărul, oricât de dureros ar fi: încă nu se uscase cerneala de pe Declarația de Independență a Chișinăului față de imperiul rus, când Ion Iliescu a sfidat în mod trădător votul și conținutul documentului magistral din 27 august 1991, recunoscând oficial, primul în lume, statul separatist Republica Moldova, încropit pe teritoriul istoric al României de Est.

    Noi, cei care am votat în acele clipe istorice Declarația de Independență față de Rusia imperială, ca pe un document politic și juridic tranzitoriu, știam că următorul pas legal era Unirea și reîntregirea națiunii române. Nu a fost să fie, iar agonia continuă de 32 de ani, fiindcă Primului Parlament de la Chișinău, în 1991, i-a lipsit un singur vot – votul de aur al lui Ion Iliescu – pentru readucerea acasă a Basarabiei și reunificarea României noastre.

    (Aștept de ani buni apariția memoriilor regretatului Alexandru Moșanu, președintele Primului Parlament, un politician onest și corect, memorii care ar ajuta să ne apropiem de adevăr și să înțelegem când, unde și de cine a fost deturnat Idealul Unirii în favoarea Rusiei prin perpetuarea unui stat artificial pe pământ românesc.)

    Ce n-au văzut moldovenii în 32 de ani de experimente și jocuri „de-a țara”?

    Conducătorii de paie, pendulările și ezitările îndelungate, deprinderile slugarnice, viclenia scârboasă de a suge la doi stăpâni și a sta pe două scaune, mersul în genunchi, pupatul „moaștelor” de la Kremlin, lipsa de voință și demnitate – toate prezintă măsura guvernanților moldoveni și imaginea colectivă a unei majorități iresponsabile, care a dat mereu cu cizma muscălească în România-Mamă, în patrioții adevărați, împotrivindu-se sălbatic să-și recunoască identitatea românească.

    Personal, nu am niciun motiv de veselie când văd ce ruină și epavă a ajuns R. Moldova… Mai ales că în fața mea se derulează, ca într-un film de groază, nesfârșitele atacuri perfide și diabolice, organizate timp de trei decenii, pentru anihilarea Mișcării de renaștere națională, întru înăbușirea românismului și reducerea la tăcere a tuturor patrioților basarabeni, care au luptat și au voit să reîntregească Neamul și Țara.

    Oricât de tare ar zornăi declarațiile și lozincile de „integrare europeană” sau anecdotele că „ne vom uni în UE”, tot mai mulți cetățeni responsabili se întreabă: există vreo ieșire din mizeria în care se afundă tot mai adânc R. Moldova?

    Războiul lui Putler împotriva Ucrainei, dincolo de crimele odioase comise împotriva populației pașnice, a dezvăluit lumii întregi cât de vulnerabilă este regiunea Mării Negre, iar moldovenilor „petrecăreți și veseli” le-a arătat că tâmpenia din Constituția lor cu numele de NEUTRALITATE e o înșelătorie crasă și nu costă nici cât o ceapă degerată. Rachetele rusești, care au trecut prin spațiul moldovenesc, au demonstrat și naivilor că R. Moldova se află în incapacitate totală de a se apăra și de a face față provocărilor hibride de una singură. Până și slugile Moscovei încep să conștientizeze că nicio țară din Europa nu ar rezista invaziei rusești, darmite stătulețele liliputane rămase în afara scutului NATO.

    Orice populație sau societate, prinsă în vecinătatea unui război sângeros, ar alerga în mare grabă să intre sub protecția unui sistem colectiv de apărare. Nu însă și majoritatea moldovenilor, care se tem de NATO și așteaptă armata „eliberatoare” a lui Șoigu să intre în Chișinău. Dar nu această majoritate fragilă, agresivă și rusofilă, irațională și iresponsabilă, trebuie să ne dicteze că neutralitatea și capul plecat ne apără. Când nebunul vrea să dea foc la casa plină cu copii, sătenii îl leagă până îi trec febra, boala și sminteala.

    La modul serios, cei peste trei milioane de cetățeni moldoveni nu au avut niciodată șanse mai reale, ca acum, de a tăia ștreangul agățat de Moscova și a se salva de experimentele oribile la care sunt supuși fără întrerupere, timp de trei decenii. E o greșeală fatală, care se repetă din 1994 încoace, de a aștepta ca guvernanții să ia o decizie fundamentală în favoarea tuturor, indiferent de etnie și opțiuni individuale. Clasa politică de la Chișinău niciodată nu va tăia craca pe care stă și dictează mulțimilor credule. Această operă de o importanță vitală pentru viitorul celor peste trei milioane de oameni poate fi făcută doar de toți moldovenii, uniți într-o Mișcare largă, populară și însuflețită de un singur scop: Reunirea cu Patria-Mamă – România! Peste voința poporului nimeni nu poate trece: nici ciocoimea autohtonă de la Chișinău și București, nici șovinii din Kremlin, nici odraslele cominterniștilor din Europa!

    Când auzi clopotul istoriei, care rar de tot bate, nu aștepta la răscruce să-ți crească iarba în papuci. Dumnezeu îți dă un semn: nu întârzia, agață-te de trenul trimis, care se va opri pe o clipă în gara ta uitată și părăsită. Așa cum a staționat la 27 martie 1918, la 31 august 1989 și 27 august 1991. Nu te codi: urcă imediat! E șansa ta de a te salva de un stat nesecurizat, corupt și falimentar, care își bate joc de tine; e șansa ta de a te reîntoarce Acasă, de a fi în rând cu lumea civilizată; e șansa ta de a avea o Țară adevărată, care se află în Uniunea Europeană și e apărată de NATO!

    Alecu Reniță, votant al Declarației de Independență față de imperiul rus, în 1991

  • Și se va face lumină! – Ziariștii

    Oamenii mici au mize mici. Oamenii mari au mize mari și, dacă sunt inteligenți și de bună credință, pot reuși. Cu o condiție: să fie Oameni!

    Balamucul general e bine instalat în întreaga lume. Puțin i-a mai rămas să-și atingă apogeul, ca apoi să crape. Cu sau fără grație. Molime, războaie, incendii, crime, trădări. Tot soiul de creaturi abjecte au misiunea de a ține omenirea în frică, teroare, deznădejdi.

    Ca întotdeauna, lumea continuă să fie împărțită între servitorii binelui și servitorii răului, între cei ai adevărului și cei ai minciunii, între cei ai luminii și cei ai întunericului. Sigur, proporția nu e egală. Nu a fost niciodată.

    Pentru unii a fost prilejul perfect de a pierde tot, de la minte până la suflet. S-au dus după fente și au rătăcit cărarea. Pentru alții a fost o ocazie binecuvântată, descoperitoare de sine, de unire deplină cu sinele lor, de înțelegere a adevărului pe cât de evident, pe atât de mut.

    Acum, țara în care m-am născut, în care am ales să trăiesc până la capăt și pe care o iubesc fără explicații funcționează pe principul ”Doamne-ajută!”. Căci doar El ne mai poate ajuta să ieșim, câți vom ieși, teferi la trup, la minte și la suflet, din beciul întunecat și rece în care lăcomia și paranoia servitorilor întunecați ne-au aruncat. Și vom ieși!

    Frustrarea, autosuficiența și limitarea la nonvalori sunt combustia săracă a trancănelilor nesfărșite. Lupii îmbrăcați în oi, oile îmbrăcate în lupi, năpârcile, șerpii veninoși, dihorii apasă pe accelerație până la podea, deși în față, la o distanță mult mai mică decât cea apreciată de ei, au un zid. Un ultim zid. Un zid al istoriei dincolo de care nu vor trece. Și ei știu asta.

    Peste drum, misecuviniștii, oportuniștii, narcisiștii, lebedele negre cu rochițe albe, balerinii de operă recrutați din talcioc, chelnerii băieților de aici și de dincolo par dezorientați, ușor înfricoșați și cert depășiți de rapiditatea cu care nisipurile se mișcă. La ceaiul de seară sunt mobilizate și reșapate aproape toate lichelele pe care istoria recentă le-a trimis la cabină.

    Între cele două tipuri de entități există un numitor comun: nu sunt proști, că nu niște proști au putut aduce lumea unde e acum, dar nu au caracter. Niște mașinuțe dezumanizate cărora demnitatea, onoarea, curajul, etica, moralitatea le rămân marile necunoscute. Nu oamenii deștepți ne lipsesc, ci oamenii deștepți cu caracter!

    Pe scurt, țara e bolnavă. Bolnavă rău. De 30 și ceva de ani, vracii de ocazie au refuzat s-o vindece, iar maladia a cuprins țesutul. Unii înflăcărați instigă la răzvrătire față de alte națiuni care, în închipuirea lor, ar face jocuri inclusiv pe seama noastră. Greșit. Văicărelile nu sunt altceva decât dovada neputinței.

    Îngrijiți-vă gradina, arați ogorul, desțeleniți-l de buruienile otrăvitoare și de rădăcinile putrezite, puneți sămânță sănătoasă și apoi bucurați-vă de roade! Se va face lumină!

    Toate alegerile electorale ce vor urma vor fi egale cu un mare ZERO în lipsa reformei fundamentale care ne e cu adevărat de trebuință: Reforma Morală. Pe o fundație alterată nu se poate construi nimic trainic nici economic, nici social.

    Restul e maculatură. Pardon, literatură.

  • Asta au ucis medicii din Botoșani când au lăsat-o pe Alexandra să moară!

    Medicii criminali de la Maternitatea Botoșani nu doar au lăsat trei copii orfani, ci le-au răpit șansa de a avea o casă. Alexandra și soțul munceau intens la asta. Își doreau o casă. Nimic extravagant, doar un loc în care să-și vadă copiii zburdând prin curte.

    Când ucizi un om, îi ucizi și visele. Iubirile și speranțele. Casa și fericirea din ea. Asta au ucis medicii când au lăsat-o pe Alexandra să moară. Un întreg univers s-a prăbușit, strivit de nepăsarea criminală a groparilor în halat alb. Casa la care visa Alexandra e un vis imposibil, pentru că tânăra mamă nu mai este.

    Pentru ca răul să triumfe, oamenii buni trebuie să stea deoparte. Dacă vrem ca Alexandra să fie ucisă și de noi, atunci să rămânem indiferenți la suferința celor pe care ea i-a iubit cel mai mult. Astfel, răul va fi complet. Iar noi, complici la crimă. Pare exagerat, dar nu e.

    Prieteni ai Alexandrei și oameni răscoliți de drama ei au hotărât să fie un strop de lumină într-un ocean de întuneric. Au început să adune bani pentru casa Alexandrei. 90.000 de euro. La cât s-a furat și se fură în România, ăștia sunt bani de o roabă cu șampanie într-un club din Mamaia.

    Firesc ar fi ca statul român să construiască această casă. Același stat care generează sistemul medical corupt și criminal, ce lasă copii orfani și soți văduvi. N-o să vedem asta, cum nu vom vedea nici medicii-călăi judecați și condamnați. Singura speranță a copiilor Alexandrei suntem noi, cei în care iubirea n-a murit de tot.

    Vă îndemn să donați. Eu o voi face. Las aici contul bancar în care puteți aduce alinarea voastră copiilor și soțului Alexandrei, amintindu-le că nu sunt singuri pe lume.

    🇷🇴 RON: Ivanov Daniel Gabriel
    RO52BTRLRONCRT0666984301

    📱 REVOLUT sau BT PAY: +40 (747) 459 949

  • Bălăceanu-Stolnici – un excrement pe imaginea Academiei Române, a Bisericii Ortodoxe și a Ordinului Militar Suveran de Malta

    Românii au o vorbă primită moștenire de la romani: „De mortibus nihil nisi bene” – „Despre morți, numai de bine!”. Ar fi cuvenit să spunem asta despre agentul (turnătorul) Securității comuniste, Constantin Bălăceanu-Stolnici?

    Nu! Nu este defel cuvenit!

    Dimpotrivă, îndelungata carieră de turnător parcursă în perioada 1965–1989 (24 de ani!), numărul imens de oameni care au devenit victime ale Securității în temeiul notelor informative semnate cu numele conspirative „Laurențiu” și „Ionescu Paul”, precum și parvenitismul scabros manifestat de acest fals „ultim boier de viță veche” reprezintă suficiente motive de a reaminti societății românești cine este, cu adevărat, Constantin Bălăceanu-Stolnici.

    Un excrement, un turnător nenorocit care a colaborat cu Securitatea comunistă a lui Ceaușescu cu un entuziasm și o eficiență care i-au uimit până și pe demonii în uniforme de ofițeri de Securitate!

    Bălăceanu-Stolnici se lăuda cu propria activitate de turnător, cerând ca răsplată să fie promovat profesional

    Într-un raport al Securități este cuprinsă un fel de „biografie” a activității de turnător pentru perioada 1965–1977, redactată chiar de Stolnici, însă la persoana a treia și semnată cu numele conspirativ „Laurențiu”.

    Într-un exercițiu de cinism și autoadulație, Stolnici își prezintă cu „mândrie patriotică” sinteza delațiunilor realizate vreme de 12 ani și transmite Securității propuneri pentru avansarea lui pe linie profesională, pentru a deveni astfel și mai util Securității comuniste!

    Autobiografia lui Bălăceanu-Stolnici, scrisă pentru Securitate

    „A colaborat și colaborează din anul 1965 cu Securitatea Statului. Grație acestei colaborări, și-a însușit tehnica de observare și analiză a oamenilor și situațiilor, ca și o îndemânare în redactarea unor informări. Totodată, și-a asimilat un punct de vedere precis care trebuie să-i guverneze relațiile cu oamenii din afară, fie că-i întâlnește în țară, fie în străinătate. Aceste relații implică nu numai detectarea de date pentru a fi raportate în contextul lor logic și situațional, dar și luări de poziție active pentru influențarea interlocutorilor. (…) A putut comunica în decursul anilor informații și aprecieri privind acele zone de emigrare.

    De asemenea, a putut modula într-un fel unele concepții și luări de poziție ale acestora.
    În Franța a intervenit activ pentru acreditarea unei imagini reale a situației din România, pentru a încerca să se schimbe poziția luată de cei de acolo față de problema Bisericii Ortodoxe Române, față de unele interpretari greșite privind politica externă a României și mecanismul circulației în străinătate a cetățenilor români. (…) A influențat favorabil venirea unor emigranți români în țară, în călătorie. (…) În Germania, a intervenit în special la nivelul grupului de la «Europa Liberă», încercând să orienteze în sensul instrucțiunilor primite unele luări de poziție și puncte de vedere. (…) A reușit să precizeze date interesante privind personalități române în exil, ca: … (…). A putut discuta cu fostul rege Mihai. (…) A semnalat existența unei arhive de documente privind tratatul de pace al României, la…, și a unei extrem de vaste și interesante colecții de scrisori la… A informat despre unele poziții ale lui… și ale Ordinului de Malta.

    A informat despre mulți români din exil, stabilind pe baza datelor de observație și a discuțiilor care sunt concepțiile lor, care sunt slăbiciunile lor, ce sistem de relații au, ce interes prezintă pentru noi și eventual cum ar fi putut fi influențați. (…)

    Cele de mai sus nu sunt decât o parte din activitățile desfășurate în cadrul colaborării cu Securitatea Statului Român.

    Pentru a trece la colaborare pe o treaptă nouă, mai complexă și mai vastă, trebuie: să se poată realiza contacte cu străinătatea mai intense; să se asigure o poziție mai prestigioasă. Realizarea unei poziții mai prestigioase ar însemna confirmarea titlului de Doctor Docent, care ar avea semnificația simbolică că nu mai apasă atât de intransigent discriminarea impusă de originea socială. Faptul ar fi încurajator și pentru o promovare ulterioară posibilă în cadrul Academiei de Medicină și poate chiar a Academiei R.S.R., promovări care reprezintă doar titluri onorifice, fără avantaje de preț sau de remunerație.

    De asemenea, pentru stabilitatea de viitor a Institutului (Institutul Național de Gerontologie – n. red.) și a poziției doctorului Bălăceanu, ar trebui să se intervină energic să se schimbe atmosfera groaznică ce domnește în I.N.G.G., să se atribuie sarcini de protocol doctorului Bălăceanu și să se admită principiul ca prof. (…) să circule însoțită, mai ales că sănătatea ei este șubredă. În felul acesta s-ar putea face un transfer al relațiilor prezente ale prof. (…) la doctorul Bălăceanu, relații care se vor pierde pentru țară în cazul în care prof. (…) închide ochii. S-ar pregăti astfel terenul pentru succesorul ei. Nu există în Institut nicio personalitate care să-i ia locul în afară de C. Bălăceanu.”

    Notă: „Prof. (…)” despre care Bălăceanu-Stolnici face vorbire în ultimul paragraf era, cu siguranță, venerabila Ana Aslan, căreia turnătorul voia să-i fie succesor. Argumentul infectului carierist: „Nu există în Institut nicio personalitate care să-i ia locul în afară de C. Bălăceanu”.

    Marea dragoste pentru turnătorul Bălăceanu-Stolnici a președintelui Academiei Române, Ioan-Aurel Pop

    În ziua de 6 iulie 2023, Institutul de Antropologie „Francisc Rainer“ al Academiei Române, în colaborare cu Universitatea Ecologică București, a dedicat turnătorului Securității comuniste un eveniment omagial intitulat „Constantin Bălăceanu Stolnici la 100 de ani. Sesiune aniversară și lansare de carte”. La eveniment au participat numeroase personalități ale vieții culturale, politice și religioase din România, îngrămădite să aducă omagii bătrânului turnător.

    Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, i-a dăruit lui Bălăceanu-Stolnici un „Cuvânt de prețuire”. Nu intrăm în detaliile grețos de siropoase prin care Ioan-Aurel Pop a încercat să-l descrie pe turnător ca fiind un mare caracter, un mare om de știință, o mare personalitate a societății românești.

    Sesizăm însă ironia fără de voie a unor cuvinte rostite cu acea ocazie de președintele Academiei, cuvinte care descriu cu adevărat viața de turnător a lui Bălăceanu-Stolnici: „Există oameni care de-a lungul vieții lor scriu și fac istorie deopotrivă. Nu sunt mulți. (…) Viața distinsului intelectual Constantin Bălăceanu-Stolnici este ea însăși Istorie”.

    Da, domnule Președinte al Academiei Române, aici ați nimerit-o!

    Viața excrementului Constantin Bălăceanu-Stolnici a fost o istorie a ticăloșiei și jigodismului ridicate la rang de virtuți, iar acest nenorocit a scris această istorie completând delațiuni pentru Securitatea comunistă, folosite de dictatura lui Ceaușescu pentru a distruge viețile celor care au avut curajul să se opună Demonului!

    Nedemnul președinte al Academiei Române nu se dezice de propria turpitudine și aruncă în agora românească, la moartea turnătorului, un fel de omagiu postum în care, cu o seninătate care te îndeamnă să crezi că Ioan-Aurel Pop își asumă cu simpatie ticăloșiile comise de excrementul Bălăceanu-Stolnici, atunci când rostește următoarele cuvinte: „A sfidat mereu greutăţile şi a pledat pentru spiritualitate, pentru bine şi iubire de oameni, inclusiv în anii din urmă, pe această scenă recentă a vieţii, tulburate de progresism, neomarxism şi anularea culturii”.

    O ultimă, mizerabilă și vomitivă utilizare a turnătorului Constantin Bălăceanu-Stolnici pentru promovarea ideologiei întunecate care bântuie mintea președintelui Academiei Române, o ideologie tributară naționalismului, filetismului și tot mai puternic îndreptată împotriva apartenenței României la spațiul democrației afirmate și ocrotite de Uniunea Europeană.

    Cum spuneam, vomitiv!…

    Complicitatea Patriarhului Daniel – să dai unui turnător nenorocit al Securității comuniste Ordinul „Sfântul Ioan Gură de Aur”

    Cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, turnătorul Bălăceanu-Stolnici a fost onorat de Patriarhul României cu o înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Române: Ordinul „Sfântul Ioan Gură de Aur”. Turnătorul mai fusese onorat de Patriarhul Daniel, la împlinirea vârstei de 99 de ani, cu Ordinul „Crucea Patriarhală” pentru mireni.

    Bălăceanu-Stolnici a fost și membru în Adunarea Națională Bisericească, cel mai înalt for, după Sinod, din structura BOR… probabil există o relație de mare iubire între turnător și Patriarh.

    Conform Statutului Bisericii Ortodoxe Române, Ordinul „Sfântul Ioan Gură de Aur”, cu gramată, se acordă ierarhilor (însoţit de engolpion), clericilor (însoţit de cruce pectorală), mirenilor (însoţit de cruce insignă) care au realizat o activitate deosebită în apărarea şi slujirea dreptei credinţe, precum şi în promovarea valorilor familiei creştine şi a filantropiei.

    Turnătorul Constantin Bălăceanu-Stolnici a refuzat să-și asume vinovăția, să mărturisească necesara mea culpa și să-și ceară iertare de la familiile celor care au suferit ca urmare a colaborării lui cu Securitatea comunistă. În consecință, Bălăceanu-Stolnici nu a apărat și nici nu a slujit dreapta credință! Dimpotrivă, Bălăceanu-Stolnici a slujit demonul dictaturii comuniste, a făcut din delațiunea la Securitate principalul instrument de parvenire în cariera profesională și în elita societății.

    În mesajul către Bălăceanu-Stolnici, intitulat „Omagiu și binecuvântare de centenar” și lecturat de Episcopul Vicar Patriarhal Varlaam Ploieșteanul, la evenimentul de omagiere organizat de Academia Română, Patriarhul Daniel al BOR spune despre turnător: „Pasiunea sa pentru cercetarea ştiinţifică, respectul pentru adevărurile istoriei şi preocuparea permanentă pentru deschidere şi cooperare i-au adus un loc de seamă între personalităţile care vor continua să inspire multe generații de cercetători şi oameni de cultură. (…) Dorinţa sa de a evoca raze şi chipuri de lumină din istoria, cultura şi spiritualitatea ţării noastre se arată în preocuparea sa permanentă pentru promovarea valorilor perene ale neamului românesc şi cultivarea recunoştinţei faţă de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a conştiinţei de neam, a unităţii de limbă şi credinţă, a comuniunii de cuget şi simțire românească”.

    Dumnezeu a lăsat loc de o subtilă ironie și în gestul descalificant pentru Biserica Ortodoxă Română de acordare a unei înalte distincții bisericești acestui excrement de turnător al Securității comuniste. Prin notele informative pe care le-a livrat Securității, vreme de 24 de ani, completate cu entuziasm și înalt profesionalism, se poate spune că Constantin Bălăceanu-Stolnici a fost un fel de „Gură de Aur” a Securității din slujba dictatorului Nicolae Ceaușescu.

    Preafericite părinte Patriarh, credem că lui Dumnezeu nu-i place că onorezi pe slujitorii Satanei!

    Turnătorul Constantin Bălăceanu-Stolnici – o pată de mizerie pe blazonul Ordinului Miliar Suveran de Malta

    În iunie 2003, turnătorul Bălăceanu-Stolnici devenea membru al Ordinului Militar Suveran Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim de Rodos și de Malta. Acest Ordin funcționează sub tutela Vaticanului. Ziarul „Adevărul” consemna că ceremonia „a avut loc la Nunțiatura Apostolică și a fost oficiată de Monseniorul Jean Claude Perisser, Nunțiul Apostolic, și de Mitropolitul Romano-catolic de București, Ioan Robu”.

    Turnătorul a deținut și funcția de Președinte al Familiarilor Ordinului din România.

    La momentul când a devenit membru al Ordinului, nu exista o certificare din partea CNSAS a activității de turnător al Securității desfășurată de Constantin Bălăceanu-Stolnici. Nu avem însă informația că turnătorul ar fi fost exclus din Ordinul Militar Suveran de Malta, urmare a deconspirării activității lui de agent al Securității comuniste, mai ales că „maestrul” Bălăceanu-Stolnici a turnat la Securitate inclusiv despre Ordinul de Malta!

    În consecință, excrementul Bălăceanu-Stolnici a murdărit și imaginea Bisericii Romano-Catolice și a uneia dintre cele mai venerabile și respectabile organizații de onoare tutelate de Vatican.

    Moartea turnătorului Bălăceanu-Stolnici – o radiografie a imoralității elitelor din România postcomunistă

    Turnătorul Bălăceanu-Stolnici a fost onorat de statul român, prin președintele neocomunist Ion Iliescu, cu Ordinul Național „Steaua României”. Am lăsat la final reamintirea acestei informații, ca o bomboană pe coliva degradării morale șocante în care se prăbușesc elitele României.

    După 1989, acest turnător sinistru a avut o carieră publică și profesională de mare succes. A fost permanent promovat, susținut și ocrotit de foștii membri ai elitelor PCR și Securității.
    Aproape nimic din cariera acestui excrement nu se datorează efortului intelectual veritabil și unei munci cinstite. Constantin Bălăceanu-Stolnici a fost un produs confecționat exclusiv de Securitatea comunistă.

    Activitatea lui în slujba Securității dictaturii Ceaușescu a provocat numeroase victime, culminând cu asasinarea istoricului Vlad Georgescu (1937-1988), directorul Secției române a postului de radio Europa Liberă.

    Profesorul Adrian Papahagi tocmai a dezvăluit suferințele multiple ale vrednicei sale familii de intelecuali – tatăl, bunicul, unchiul – ca urmare a turnătoriilor lui Bălăceanu-Stolnici.

    Prin urmare, Constantin Bălăceanu-Stolnici merită să rămână în amintirea românilor și în Istoria României așa cum a fost în realitate: un turnător entuziast, un colaborator scabros al Securității comuniste și o infecție mizerabilă căzută asupra neamului românesc!

    În nemăsurata și, uneori, aproape imposibil de neînțeles mila Sa, Dumnezeu i-a îngăduit robului Său, Constantin, să trăiască 100 de ani, mai mult decât suficient pentru a face căință pentru faptele lui demonice. Însă turnătorul nu a manifestat nici măcar o picătură de căință, nu a rostit absolut niciun cuvânt de regret pentru cariera lui de colaborator al Securității comuniste, carieră întinsă pe o perioadă de 24 de ani!

    Așa că mai avem de spus doar atât: Dumnezeu să-l ierte, dacă va merita iertare!…

    Post-Scriptum

    Turnătorul Constantin Bălăceanu-Stolnici va fi înmormântat cu onoruri militare, pentru că este beneficiar al drepturilor conferite de Ordinul Național „Steaua României”, cu care l-a decorat președintele comunist Ion Iliescu.

    Această ignobilă faptă – să dai onorul militar la înmormântarea unui ticălos și obedient slujitor al Securității comuniste – poate fi evitată prin implicarea președintelui Klaus Iohannis, care are puterea să decidă retragerea ordinului respectiv. Nu știu însă dacă o va face…

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    CITIȚI ȘI:

    * A murit un turnător odios al Securității: Bălăceanu-Stolnici. Cazul Vlad Georgescu – Radio Europa Liberă

    * Elogiu grețos adus de un lider PNL unui sinistru turnător al Securității: „un spirit rarisim”, „rafinat”, „generos cu natura umană”, „un credincios într-un secol al activismului periculos”

    * CTP: „A sucombat unul dintre cei mai vomitivi turnători din istoria Securității”. Primise Ordinul „Sfântul Ioan Gură de Aur”!!!

    * Iohannis a reușit deplin: Ponta – consilier onorific în „guvernul meu”! Anomalii și stupizenii

    * Stolojan: „Reforma de acum a pensiilor speciale e o caricatură. Cei care se revoltă contra PNRR nu înțeleg nimic”

    * Ciolacu și trei miniștri se duc la Bruxelles să cerșească dreptul de a supra-îndatora România, pentru a păstra pensiile speciale și a-și salva clientela nesătulă

    * Ucraina confirmă oficial că George Simion are interdicție de a intra pe teritoriul său, „în scopul asigurării securității statului”. Motivul: întâlnirile liderului AUR cu șefi ai spionajului rusesc, la Cernăuți

    * Încă o pensionare rușinoasă, după cea a șefului DNA: procurorul general „a tras pe dreapta” la 50 de ani, cu o pensie de peste 5.000 de euro!

    * Recompensă regească pentru judecătoarea care lua șpagă de la interlopi: pensie specială de 4.000 €/lună + bonus de 200.000 € pentru 5 ani nemunciți + 53.000 € șpagă neconfiscată. A scăpat de judecată prin prescrierea faptelor, după două decizii ale CCR

    * A murit deputatul implicat în măcelul de la Sibiu, din 1989, și care frecventa Ambasada Rusiei după invadarea Ucrainei

    * Orlando Teodorovici se gudură grețos pe lângă Șoșoacă: „S.O.S. este un partid frecventabil” / „Doamna Șoșoacă este omul cu care poți să faci echipă” / „Oamenii din S.O.S. vor binele României” / Școala de Vară a S.O.S. România este mediatizată de Nașul TV, oficina clanului Șoșoacă

  • Avem ce merităm, după ce am permis ca jegul periferiilor să ocupe centrul civilizației

    Avem ce merităm, după ce am permis ca jegul periferiilor să ocupe centrul civilizației. Ce înainte era tolerat, acum e celebrat. Ce se consuma în zone promiscue și nefrecventabile, acum se lăbărțează în piața centrală.

    Vulgaritatea, exhibiționismul, prostia, incultura, violența, criminalitatea sunt glorificate, mai ales dacă se pliază pe „rasele” și „genurile” care trebuie promovate.

    Subcultura și anticultura, haosul, ura de civilizație, resentimentul ocupă centrul, iar onorabilitatea, cultura, religia (toate cele înalte, frumoase, nobile și normative în civilizație) sunt împinse înspre margini și înfierate ca rasiste, sexiste, homofobe, reacționare, creștinopate, ultraconservatoare, suprematiste albe, intolerante, colonialiste etc.

    Din lașitate și oportunism, dar și din imbecilitate, cei care erau chemați să apere cultura înaltă, în special în universități, în media și în politică, au evacuat centrul și au permis vulgarității, scandalului și ideologiei să ia locul decenței, discernământului și rațiunii.

    Ideologii urii de sine, demolatorii rațiunii, apostolii marginalității și perversității au primit ministere și catedre, tribune mediatice și onoruri.

    Din nefericire, de exasperarea pe care o produc toate acestea vor beneficia autoritariștii și putiniștii.

    Decența și discernământul, prinse la mijloc între două excese, sunt prea discrete pentru a mai fi luate în seamă.

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Să-i lăsăm singuri cu biserica lor KGB-istă și satanizată!

    * Cum conciliezi România Mare cu Ungaria Mare?

    * Sminteala e sminteală, crima e crimă!

    * Femeia aceasta rea și coruptă

    * Războiul din Ucraina ca turnesol moral. Spune-mi cum te raportezi la Putin ca să-ți spun cine ești!

    * Regele Charles și frontul de est al civilizației

    * Cum văd eu situația politică din România

    * România europeană e singura pentru care merită să mori. Restul e mizerie, glod, trogloditism, primitivism, murdărie, barbarie. Cei care azi fac gargară suveranistă și naționalistă vorbesc pentru Rusia

    * Observații la rece despre Încoronarea Regelui Charles III

    * Pravoslavnica aliniere a datei Paștelui pe calendarul iulian s-a făcut și sub presiunea politică a lui Stalin, pentru a-i separa pe ortodocșii răsăriteni de restul lumii creștine

  • Ostașul nepereche – Ziariștii

    La 5 august 2021, Andrei Strâmbeanu, luptătorul pentru Reîntregirea României, își lua zborul spre veșnicie.

    Andrei Strâmbeanu părea veșnic și inepuizabil. Avea o apariție inconfundabilă în spațiul public și strălucea prin prezență de spirit, replici faimoase și cuvântări încărcate de emoții și scântei. Nu se temea de adevăr și nici de haitele de invidioși, care îi zâmbeau în față, dar îl așteptau la colț să-l sfâșie.

    Nu prea scăpa ocazia să-i zădărască pe dușmani, să-i zdrobească în cuvinte memorabile, să-i invite la dezbateri și polemici pe paginile gazetelor și revistelor, la radio și televiziune. Rar cine se încumeta să iasă pe ring cu el. Puțini cunoscuți și colegi, prieteni și neprieteni au scăpat neatinși de gloanțele sale verbale, care lăsau cicatrice adânci și, uneori, răni greu de vindecat. Însă, niciodată, niciun glonț tras în adversari sau chiar în ticăloși de ultimă speță nu era încărcat cu răutate și ură, ci cu substanța fină și rară a inteligenței native.

    Totuși, oricât de arțăgos se arăta în situații ordinare sau bizare, Andrei Strâmbeanu avea o măsură și un simț înnăscute, care îl potoleau treptat, până începea să dea înapoi din gâlceava explozivă și să-i învăluiască pe polemiștii din preajmă cu zâmbetul său unic și, mai totdeauna, senin. Slobod la gură și la gând, el nu prea voia să fie „în rând cu lumea”, își păstra farmecul individual și își ducea viața ca pe un fatum. Nu-i plăceau canoanele sociale, care i-ar fi furat din libertate și gândire. Avea fler și purta toga oratorilor de zile mari.

    Indiscutabil, a fost un intelectual de marcă, a avut talent cu carul, a știut în timpuri de secetă spirituală să dăruiască Basarabiei natale un mănunchi de texte și poezii antologice, iar „Primăvara” sa, interpretată de formația vocal-instrumentală „Noroc”, cam de o jumătate de secol împrospătează, răscolește, învie și reînvie sufletul moldovenilor năpăstuiți și rupți de Țară.

    Dincolo de interpretările nedrepte și malițioase, Andrei Strâmbeanu (născut în 1934) purta cu sine, în adâncuri, icoana de acasă și mândria de a fi văzut lumina zilei în altă țară decât Uniunea Sovietică. Într-o polemică de se zguduia Casa Scriitorilor, l-am auzit – prin ’83 sau ’84 – lăudându-se fârtaților de condei, la modul cel mai serios, că Țara lui de naștere e România și el e român, spre deosebire de alții, care aleargă cu rapoarte la Comitetul Central. A afirma asemenea adevăruri în Moldova sovietică însemna sinucidere curată.

    Acea declarație sinceră și demnă m-a determinat să-i port un respect aparte, chiar și atunci când se lăsa înșelat de unii demnitari și credea în „țarii buni” care pot face Unirea. Veneam din generații diferite, dar ne simțeam destul de apropiați, fiind legați și uniți de idealul înălțător al Reîntregirii Neamului Românesc.

    Pentru Andrei Strâmbeanu, reîntoarcerea Acasă a Basarabiei era o datorie de fiu, era un lucru Sfânt. Frumusețea lui interioară răbufnea la suprafață când rostea cuvântul lui Dumnezeu – România. Se transfigura la chip și gonea anii de străinătate și nedreptate prin cuvântări sincere, care deveneau cutremurătoare declarații de dragoste la adresa românimii și a României. Adeseori își revărsa mânia pe mancurții de la Chișinău și ciocoii de la București, dar îi considera atât de trecători și mișei, încât îi strivea cu un vers eminescian și se ducea mai departe spre culmile veșnice, unde se afla tot poporul românesc.

    Andrei Strâmbeanu face parte din generațiile de aur ale Basarabiei românești, care au ținut vie flacăra deșteptării naționale și au purtat cu ele frumusețea și lumina Idealului de Reîntregire a Țării noastre. El a fost un Om al adevărului istoric și al demnității naționale. Nu a lăsat niciodată pe nimeni să-i calce în picioare limba, istoria, cultura și identitatea românească. Nici în timpul ocupației sovietice, nici în vremurile caricaturale și fanariotice după independența mimată.

    Înainte să rostim cuvântul adio ostașului răpit de veșnicie, îi aducem recunoștința tuturor celor care au crezut și cred în Idealul nostru Sfânt.

    Drum lin spre steaua lui Eminescu, Blaga, Mateevici, Vieru și Dabija!

    Ne rugăm ca sufletul lui zbuciumat să ajungă la harta jinduită a Țării și să se contopească cu sufletul României eterne.

    Alecu Reniță – revista „Natura”, august 2021

    DE ACELAȘI AUTOR:

    * Ce-a mai rămas din cei aproape 300 de milioane de homo sovieticus?!

    * Feriți-vă de minciunile rusești, nu de adevăr!

    * Atunci am păcălit cenzura sovietică! Lupta noastră pentru alfabetul latin, în imperiul limbii ruse

    * Omul Adevărului

    * Copilul de pe malul Prutului

    * „Pacifiștii” lui Putler

    * Cu durere, despre Afganistan și victimele războiului nedrept

    * Golgota Basarabiei: 5-6 iulie 1949. Cel mai mare val al deportărilor organizate de Rusia în teritoriile românești ocupate

    * Remember: 28 iunie, ziua sfâșierii României noastre

    * Tricolorul lui Gheorghe Muruziuc