Virusurile și bacteriile sunt armatele invizibile care au obținut cele mai mari victorii. De-a lungul ultimilor 2.500 de ani, istoria a fost puternic (și tăcut) influențată de atacul adesea nebăgat în seamă al molimelor.
Citiți mai jos câteva momente cruciale, în care apariția unei epidemii (uneori, chiar pandemii) a decis traiectoria ulterioară a istoriei, așa cum o cunoaștem azi.
429 Î.H. (Înainte de Hristos): Tifosul îl ucide pe generalul-erou Pericle și ajută autocrația spartană să învingă democrația ateniană. Sfârșitul epocii de aur a democrației
La începutul Războiului Peloponesiac, purtat între două tabere grecești conduse de Atena și Sparta, o molimă formidabilă lovește orașul de sub Acropole. Venit, după toate probabilitățile, din Africa și intrat în Atena prin portul Pireu, agentul patogen distruge, literalmente, populația acestui oraș emblematic pentru istoria antichității. Conform istoricului Tucidide, mor între o treime și două treimi dintre atenieni, inclusiv legendarul general Pericle.
Lovitura se va dovedi decisivă și va schimba, în final, cursul istoriei. În acel moment, în Grecia se înfruntau cele două forțe care aveau să polarizeze mereu umanitatea: democrația reprezentată de Atena, cu tot ceea ce însemna aceasta – puterea votului popular, libertatea, înflorirea artelor, a comerțului, școala gândirii, bucuria vieții –, și autocrația simbolizată de Sparta. Lumea spartană era o dictatură sprijinită pe disciplină și militarism, constrângere, suprimarea individualității în favoarea colectivității, cultul pentru meseria armelor, împărțirea societății pe caste, exploatarea marii mase a locuitorilor de o elită restrânsă și abuzivă.
Drama vine într-un moment în care între Atena și Sparta domnește echilibrul. Atena este o putere maritimă, are un imens imperiu comercial, dispune de o flotă foarte puternică. Sparta este o putere terestră, cu o armată invincibilă, bazată pe oameni care învață arta războiului din fragedă pruncie.
Momentul epidemiei găsește armata Spartei asediind Atena. În spatele zidurilor groase, care protejează orașul și portul Pireu, atenienii nu-și fac prea multe griji. Dar boala schimbă total datele problemei. Mor între 75.000 și 100.000 de atenieni, inclusiv eroul Pericle și fiii săi. În oraș se instaurează anarhia. Istoricul Tucidide menționează că orice constrângere morală a dispărut, Atena prăbușindu-se în haos și violență.
Spaima de boala foarte contagioasă e atât de mare, încât armata spartană preferă să ridice asediul și să fugă. Atenienii rămași fără bază de recrutare (bărbații muriseră în epidemie) nu găsesc, pur și simplu, mercenari dispuși să vină în oraș, să lupte pentru bani – toată lumea se teme de epidemie.
Deși, pe moment, această molimă nu a dus la înfrângerea Atenei, iar războiul a mai durat mulți ani (431-404 Î.H.), în final Sparta a învins. Epidemia din 429 a influențat puternic rezultatul final, în primul rând pentru că Atena a rămas fără cel mai valoros general al său, strategul Pericle; în al doilea rând, pentru că epidemia (care avea să revină și în anii următori) i-a afectat puternic demografia, instituțiile, organizarea.
Cu înfrângerea atenienilor în fața autocrației spartane se încheie – consideră istoricii – perioada de aur din democrația umanității. Deși ordinii liberale instaurate în mare parte din Europa și în America i se spune azi tot „democrație”, aceasta nu seamănă cu democrația ateniană originală. Pentru omenire, valorile acelei societăți au rămas, de atunci, un deziderat niciodată egalat.
Epidemia care a stat la temelia acestei catastrofe pentru civilizația antică și chiar a lumii este și azi obiect de dispută printre specialiști.
Istoricul atenian Tucidide a descris cu precizie simptomele: boala începea cu necazuri la nivelul capului, apoi se răspândea în tot corpul. Pacienții manifestau febră, roșeață și inflamație a ochilor, gât dureros, cu sângerări și respirație anevoioasă, strănut, pierderea vocii, tuse, vărsături, pustule și ulcerații pe corp, sete teribilă, insomnii, diaree.
Există foarte multe păreri asupra bolii, de la ciumă bubonică până la ebola. Dar analiza ADN a dinților unei victime a epidemiei deshumate în Atena a relevat că respectivul om murise de tifos.
Precizare: Tucidide, principala sursă documentară a epidemiei din secolul 5 Î. H., nu era doar istoric, ci și general atenian în acel război, politician și unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai vremii; metoda sa de a relata evenimentele a influențat foarte puternic școala istorică occidentală)
323 Î.H.: Moartea lui Alexandru cel Mare. Febra tifoidă sau malaria a pus capăt primei încercări de globalizare a lumii
Împăratul Alexandru cel Mare, poate cel mai important cuceritor din istoria umanității, moare la 32 de ani, în Babilon, răpus cel mai probabil de febră tifoidă sau malarie. Un microb invizibil schimbă astfel, pentru totdeauna, soarta lumii.
Imperiul gigantic al lui Alexandru – 5,2 milioane de kilometri pătrați întinzându-se pe trei continente (Europa, Asia și Africa) – se prăbușește instantaneu, fiind împărțit între generalii macedoneni de sub comanda genialului comandant.
Până în acel moment, însă, în doar 11 ani (334-323 Î.H.), micuța armată a regelui Macedoniei a învins oștiri de zeci de ori mai numeroase, a cucerit Imperiul Persan și a rescris istoria. Pe jos sau pe cal, regele Macedoniei și al Greciei a parcurs mii de kilometri, ajungând până în Egipt, Afganistan și chiar India.
Alexandru Macedon, un tânăr impulsiv și foarte talentat ca militar, de asemenea foarte educat și inteligent, fondează zeci de orașe, încurajează cultura și comerțul, demarează un proces de integrare a civilizației și valorilor grecești cu cele orientale și chiar de hibridizare a grecilor cu persanii.
Este, practic, primul imperiu mondial din istoria umanității, prima încercare de globalizare.
Nu știm unde s-ar fi ajuns dacă Alexandru cel Mare n-ar fi murit atât de tânăr, răpus de un virus sau o bacterie. Plănuia să-și continue cuceririle în India și Asia Centrală și e imposibil de spus cât de departe ar fi mers. N-a apucat să-și consolideze cuceririle și să-și asigure un succesor.
Demarase o serie de reforme absolut vizionare, la care omenirea n-a mai ajuns, după moartea lui, timp de 2.000 de ani: greaca devenise limbă universală, în care se înțelegeau zecile de popoare de pe trei continente; orașele erau construite și dezvoltate în baza unor planuri urbanistice (sistematizate); se inițiaseră proiecte de educație a populației; guvernarea se descentralizase; artele pornind de la principiile Greciei clasice erau încurajate.
Imperiul lăsat de Alexandru a fost împărțit de generalii săi. Dar chiar și așa, cultura elenistică a influențat profund și pentru totdeauna Orientul Apropiat și Mijlociu, India și Nordul Africii.
Ultimul stat moștenitor, Imperiul Sasanid, avea să fie distrus de Islam în anul 651 După Hristos (D.H.) – așadar, la aproape 1.000 de ani după moartea lui Alexandru cel Mare, cel răpus la numai 32 de ani de febră tifoidă sau malarie.
165-190: Marea epidemie antonină a ucis 10% din populația Imperiului Roman. Începutul declinului
În Imperiul Roman, aflat încă în epoca sa de maximă putere și glorie, izbucnește o epidemie – cel mai probabil, rujeolă sau variolă. Molima antonină, numită așa după numele împăratului Marcus Aurelius Antoninus, a ucis – se estimează – circa 5 din cele 50 de milioane de locuitori ai imperiului (cam 10% din populație) și a pus pe butuci societatea, economia, finanțele, resursele umane și armata.
Istoricii cred că molima a fost adusă de trupele care luptau în Asia contra Imperiului Part (aflat aproximativ pe teritoriile ocupate azi de Pakistan, Afganistan, Iran, Irak, Siria, o parte din Peninsula Arabică și Turcia).
În 169 moare inclusiv co-împăratul roman Lucius Verus; celălalt împărat, Marcus Aurelius, rămâne singur stăpân peste un imperiu în care oamenii se tem să mai călătorească, să primească străini, să facă negoț și să se mai apropie unii de alții.
Impactul bolii este masiv în absolut toate privințele, iar din acest moment giganticul edificiu politic, fără rival și seamăn în istorie, își începe declinul ireversibil – chiar dacă va mai dura încă trei secole, în Apus, până la prăbușirea completă.
Consecința imediată este că forțele armate imperiale nu mai pot să apere granițele. Împăratul Verus moare din cauza epidemiei în 169, în timp ce comanda legiunile din Est, împotriva regelui Vologases IV din Parthia. Odată cu împăratul mor în epidemie și nenumărați dintre soldații săi, rămășițele trupelor nemafiind capabile să facă față inamicilor din Est.
În interiorul Imperiului, boala afectează grav nu doar sursele de venit (nu se mai pot strânge taxe din cauză că locuitorii mor, fug sau sărăcesc), ci și baza de recrutare pentru noi trupe. Cronicarul spaniol Paulus Orosius, din secolul al V-lea, nota că, în timpul molimei antonine, multe orașe și sate din Peninsula Italică și din alte provincii romane au rămas fără niciun locuitor!
Imperiul Roman se confruntă deja, la mijlocul secolului al II-lea, cu o presiune din partea popoarelor germanice și galice situate dincolo de granițe, în Nord, și care – silite de creșterea demografică, de schimbările climatice și de mirajul bogățiilor din provinciile romane – forțează pătrunderea la Sud de Rin și Dunăre. Puternic descompletate de epidemie și imposibil de întărit prin noi recrutări, armatele Romei nu mai pot să oprească invazia. Din 167 și până la moartea sa, în 191, împăratul Marcus Aurelius conduce personal legiunile de la granița de Nord. Luptele sunt crâncene, dar romanii nu mai au forța de a trimite legiuni pretutindeni. Unele campanii, precum o ofensivă împotriva marcomanilor, stabilită pentru anul 169, trebuie pur și simplu amânate din cauza lipsei de soldați.
Unii istorici estimează că forțele armate ale Imperiului Roman au scăzut brusc, sub impactul epidemiei de variolă, de la circa 400.000 de soldați în prima jumătate a secolului al II-lea (anii 100-150) la sub 300.000 de soldați în perioada anilor 160-180.
250-266: Epidemia care a făcut ireversibilă prăbușirea Imperiului Roman
O a doua mare epidemie, probabil de variolă (unele surse vorbesc de gripă sau o febră hemoragică asemănătoare virusului ebola), lovește Imperiul Roman aflat deja într-un evident declin. Molima, venită din Etiopia, a afectat provinciile din Africa de Nord și toată Europa Occidentală. Mor circa un milion de oameni, ceea ce generează foamete, o lipsă acută de forță de muncă și o slăbire masivă a armatei.
Între 250 și 262, scrie episcopul Ciprian din Cartagina – biograful acestei pandemii –, în momentele de maximă virulență a bolii, în Roma mor câte 5.000 de oameni pe zi. „După ce a izbucnit epidemia mortală, boala a invadat fiecare casă succesiv, făcând populația să tremure, afectând nenumărați oameni. Toți tremurau, fugeau, încercau să fugă de epidemie, expunându-și propriii prieteni, ca și cum alungarea unei persoane care era sigură că va muri ar putea să-i salveze pe ei de la moarte. Între timp, în oraș nu mai existau cadavre, ci doar carcasele multor oameni. Nimeni nu s-a mai gândit decât la el. Nimeni nu-și amintea de un eveniment similar”.
Potrivit istoricului Kyle Harper, epidemia aproape că a pus capăt Imperiului Roman. În perioada 248-268, „istoria Romei este o aglomerare confuză de eșecuri violente. Integritatea structurală a mașinăriei imperiale s-a spart. Acest colaps al legitimei puteri a invitat uzurpatorii să-și încerce norocul la tron unii după alții. Imperiul s-a fragmentat și doar succesul la limită al împăraților veniți mai târziu a reușit să adune la un loc, temporar, piesele. A fost doar amânarea actului final al prăbușirii Imperiului Roman”.
Adăugată la anarhia militară, invaziile barbare și tulburările religioase, epidemia a amplificat la maximum criza Imperiului, care a fost foarte aproape de colaps. Uriașul teritoriu a fost, chiar, împărțit în trei părți, la un moment dat: Imperiul Galic (Franța de azi), Imperiul Palmirei (Egipt, Siria, Israel, Liban, Iordania, părți din Irak și Turcia de azi) și Imperiul Roman propriu-zis (cu restul teritoriilor).
Pentru moment, statul a fost salvat de apariția câtorva cârmuitori providențiali. Împăratul Aurelian (cel care a decis retragerea din Dacia) a reunificat statul, iar urmașul său, Dioclețian, a adus stabilitatea și a introdus în 284 niște reforme care aveau să mai prelungească o perioadă supraviețuirea Imperiului Roman.
În cazul acestei monumentale construcții politice a omului se poate aplica, avant la lettre, o expresie atât de mult folosită de economiștii și politicienii de azi: „prea mare ca să se prăbușească”. Imperiul Roman, o putere care dăinuia de secole, fără niciun dușman natural pe măsură, singura superputere a lumiii acum două milenii, nu putea să dispară peste noapte. Dar, în cazul său, bolile care i-au rărit populația și dezorganizat economia au fost un important factor accelerator al declinului.
Un alt mare efect al epidemiei din 250-266 a fost determinarea unui număr foarte mare de oameni să se convertească la creștinism.
452: Decizia lui Attila de a nu ataca Roma
Un episod misterios, care și azi suscită discuții, îl reprezintă decizia lui Attila Hunul de a nu ataca Roma într-un moment aparent foarte favorabil. Învins cu un an înainte în ultima mare bătălie câștigată de Imperiul Roman de Apus, în Franța, Attila – „biciul lui Dumnezeu” – a invadat în 452 Peninsula Italică. A făcut prăpăd, ștergând de pe fața pământului orașe mari și înfloritoare, în timp ce romanii nu mai aveau resurse să i se opună.
A pornit apoi spre Roma, dar a făcut cale întoarsă după o întâlnire misterioasă cu Papa Leo. Nu se știe ce au discutat cei doi, dar barbarul ale cărui hoarde au devastat cumplit Europa, depopulând regiuni întregi și distrugând o civilizație cu greu construită în sute de ani, a renunțat la ideea de a șterge de pe fața pământului și Roma.
S-au făcut nenumărate speculații pe seama motivelor lui Attila de a renunța la „Capitala lumii” – un trofeu legendar. Printre motivele plauzibile avansate de istorici se află și acela că hunii erau îngrijorați de izbucnirea unei epidemii în Roma și împrejurimi. Armata lor era deja de multă vreme în campanie, în Peninsulă se instaura foamea. Un asediu și o cucerire a Romei ar fi presupus resurse de hrană care nu existau; în plus, o răspândire a epidemiei în rândurile hunilor ar fi fost catastrofală.
Adevărul nu va fi știut niciodată și poate că au contat mai multe lucruri în decizia lui Attila. Dar dacă o boală s-a numărat printre motivele pentru care putem vedea și azi Colosseumul și Columna lui Traian, atunci se poate spune că, măcar o dată, o epidemie a ajutat umanitatea.
541-542: „Ciuma lui Iustinian” a stopat refacerea Imperiului Roman sub comandă bizantină
Aceasta ar putea fi prima mare epidemie de ciumă cunoscută în Europa (se bănuiește că ar fi vorba de ciumă bubonică, dar natura exactă a bolii nu este sigură). Molima se abate asupra Imperiului Bizantin într-un moment în care acesta, în plină înflorire, dă impresia că poate recuceri Italia și teritoriile occidentale ale defunctului Imperiu Roman de Apus.
Estimările numărului de victime variază foarte mult, dar sunt situate între 25 și 100 de milioane de oameni în toată Europa și Asia de Vest. Există istorici care consideră că 50% din populația Europei a murit de ciumă în acei ani.
Iustinian preia puterea în 527 (avea să domnească până în 565). Își fixează, ca împărat, obiectivul de a recupera provinciile vestice devenite regate barbare după dispariția Imperiului Roman de Apus, în 471. Împăratul de la Constantinopol își urmărește consecvent obiectivele. Întâi semnează cu inamicii din Est, perșii (iranienii de azi), o „pace fără sfârșit” în 533, eliberându-și astfel mâna armată ocupată cu aceștia.
Până în 540, bizantinii reușesc deja victorii masive în Africa de Nord și Italia. Conduse de generalul Belisarius, puternicele armate bizantine zdrobesc Regatul Vandal din Nordul Africii, readucând aceste teritorii sub controlul imperial. În 535, Belisarius începe ofensiva în Italia, împotriva ostrogoților, reușind să ocupe Napoli și Roma. Urmează câțiva ani de lupte intense, dar întăririle primite de bizantini fac ca goții să fie împinși spre Ravenna, pe care o și predau în cele din urmă.
În 541 izbucnește însă epidemia la Constantinopol și lucrurile se schimbă. Luptele cu ostrogoții sunt foarte grele, împăratul nu mai poate trimite întăriri, iar cucerirea Italiei se mai amână încă 12 ani.
În imperiu, rata foarte mare de mortalitate provoacă o criză majoră a forței de muncă și un impact teribil asupra economiei. Imperiul rămâne fără soldați și fără resurse financiare deopotrivă, provocând declinul brusc al Imperiului Bizantin.
Istoricul Procopius, contemporan cu ciuma lui Iustinian, spune că boala a intrat în Imperiu prin Egipt și s-a răspândit foarte repede. „În acest timp a izbucnit ciuma, rezultatul fiind că oamenii au fost aproape exterminați. (…) A izbucnit printre egiptenii care trăiau în Pelusium. S-a răspândit și a intrat în Alexandria și restul Egiptului, apoi în oamenii din Palestina, vecinii egiptenilor, și apoi a copleșit întregul Pământ”.
Același Procopius descrie dezastrul din capitala Constantinopol, odată ce boala, purtată pe vase din Egipt, s-a răspândit din port în oraș: „Ciuma a dăinuit în Bizanț patru luni și a fost la apogeu trei. La început, nu au murit mai mulți oameni decât de obicei, dar apoi dezastrul s-a făcut tot mai mare, iar în final numărul morților ajunsese la 5.000 pe zi, apoi a ajuns la 10.000 și chiar mai mult de atât”.
Rata deceselor, de 40-70% din cazuri, și faptul că este foarte contagioasă a făcut din ciuma bubonică un adversar nimicitor pentru Imperiul Bizantin.
Diminuarea populației a provocat foamete (câmpurile au rămas nelucrate), prăbușirea încasărilor din impozite și scăderea bazei de recrutare. Imperiul n-a mai putut suporta presiunile inflaționiste și nici cheltuielile cu armata într-un moment în care se afla în plină expansiune în Vest și reîncepuseră luptele cu perșii în Est.
Această frână (ciuma a revenit în 558, iar foametea a bântuit mai mulți ani) a pus capăt șansei pe care Imperiul Bizantin a avut-o, la un moment dat, de a recuceri provinciile pierdute ale Imperiului Roman de Apus.
Adăugate la forma de organizare anacronică, impunerea unei reveniri la sclavagism, taxele foarte mari și corupție, epidemiile au făcut ca Imperiul cu capitala la Constantinopol (actualul Istanbul) să nu-și poată menține multă vreme cuceririle din vestul Mediteranei.
1520: Epidemia de variolă i-a ajutat pe spanioli să cucerească Imperiul Aztec
Epidemia de variolă a contribuit la prăbușirea Imperiului Aztec și începutul lungii perioade coloniale a Spaniei în Mexic. Variola a fost adusă de invadatorii spanioli în America și a ucis, doar în anul 1520, circa 5-8 milioane de indigeni, adică aproximativ 40% din populația Imperiului Aztec și a aliaților săi (teritorii situate în zona Mexicului de azi).
Această boală a avut o contribuție majoră la înfrângerea aztecilor. Adusă – se pare – de sclavii africani ai trupelor spaniole la invazia acestora, în 1519, variola s-a răspândit încet, pe parcursul anului 1520, în statele limitrofe Imperiului Aztec (Tepeaca și Tlaxcala). În final, epidemia a pătruns în Tenochtitlan, capitala aztecilor aflați în război pe viață și pe moarte cu armata conchistadorului Hernan Cortes.
Variola i-a lovit pe azteci într-un moment în care se părea că au șanse să iasă biruitori. Cortes fusese alungat din capitală și din imperiu în 1520, scăpând cu fuga după „Noche Triste” – noaptea în care aztecii răsculați i-au masacrat pe invadatorii spanioli. Localnicii tocmai se lămuriseră că aceștia din urmă nu erau nici zei, nici invincibili, nici binevoitori.
Cortes s-a întors cu o mică armată spaniolă și cu aliați din regatul vecin Tlaxcala. A găsit o situație complet diferită de cea pe care o lăsase. Începând cu septembrie 1520, poporul aztec fusese crunt lovit de variolă, apoi de foamete. Printre nenumăratele victime s-a numărat și noul împărat, Cuitlahuac. Apărătorii ajunseseră într-o situație foarte grea, pentru că în ultimii doi ani pierduseră doi împărați (primul ucis fusese Moctezuma) și nenumărați nobili conducători (cu un an în urmă, înainte să fie alungați, spaniolii masacraseră nobilimea aztecă în timpul unui festival).
Se poate spune că spaniolii, fără să-și dea seama, au adus cu ei o armă biologică devastatoare pentru adversarii pe care voiau să-i subjuge. În Tenochtitlan nu mai rămăseseră suficienți soldați care să-l apere. Capitala a fost încercuită, asediată timp de 8 luni și, în final, cucerită. Odată cu ea, a căzut și imperiul aztecilor.
Capturarea unui teritoriu uriaș și bogat a reprezentat un moment de cotitură în istoria celor două Americi, dar și a Spaniei și Europei.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
CITIȚI ȘI:
