Scriitorul Andrei Pleşu publică în revista „Dilema Veche” un text-reverenţă faţă de artiştii care s-au solidarizat cu protestul tinerilor magistraţi.
„Se dedică actorilor care s-au alăturat magistraților pentru a amenda derapajul impus Justiției de actuala guvernare.
E frumos să vezi mari actori preluând rolul demnității civice, în timp ce «elita» politică practică teatrul ieftin…”, sună preambulul articolului semnat de distinsul cărturar, din care am selectat câteva pasaje:
- „Pe meleagurile noastre, avem o lungă experiență a «hazului de necaz». Când situația devine greu respirabilă, ne cuplăm prompt la un dispozitiv de bancuri, bășcălie, «Radio Erevan», umor pe margina prăpastiei etc. Știm că asta nu schimbă nimic, știm că hazul nu ne scoate din necaz, dar măcar supraviețuim omenește, cu un amestec de relativism, resemnare și speranță vagă într-o improbabilă soluție providențială.”
- „Or, în ciuda acestei legitime nevoi de normalitate, situația în care ne aflăm mi se pare (și nu numai mie) descurajantă. Hazul nu mai are combustie, nu mai are virtuți compensatorii. A rămas, pe piața socială și politică, numai necazul. Nu vreau să spun că ne-am întors la comunism. Dovada e că ne putem încă plânge, în presă și pe stradă, că mai există încă partide de opoziție (fie și ineficiente), că mai avem încă un președinte ales cu mai multe procente decât partidul de guvernământ. Dar, într-un fel, deziluzia e cu atât mai mare. Pentru că o schimbare vindecătoare pare, principial, posibilă și, în același timp, de neîmplinit. Ceea ce pare că s-ar putea – nu se poate!”
- „Stăpâniți de o invidie furioasă (și finanțată de agenturi), bombănitorii nu vor să recunoască valoarea de marmură a unor politicieni de mare anvergură. Se leagă ba de studiile aproximative ale unora, ba de răutăcioase suspiciuni penale, ba de modul de exprimare al d-nei Dăncilă, hăituită barbar de misogini. Cum să nu percepi noblețea surâzătoare a lui Șerban Nicolae, spiritul sprințar al marelui Iordache, dansul inspirat al lui Daea printre oițe și cormorani, stilul de mare doamnă al Mariei Grapini, farmecul multifuncțional al Olguței, fandările de muschetar nărăvaș ale lui Liviu Pleșoianu, vioiciunea tenebroasă a volubilului Codrin Ștefănescu, autoritatea de senator roman a harnicului legiuitor și nelegiuitor Tudorel, umorul cosmic al lui Bacalbașa, rigoarea de nedomesticit a infanteristului Rădulescu-Mitralieră sau ștaiful de subofițer al lui Eugen Nicolicea? Sunteți orbi? Paralelilor ce sunteți! Străinilor de neam! Acoperiților!”
- „Unii gazetari (plătiți, firește, de «sistem») mă întreabă dacă nu cumva politica României față de Uniunea Europeană înclină periculos spre modelul unguresc și cel polonez. Recunosc, indispus, că așa este. Cu o singură mare deosebire: guvernanții unguri și cei polonezi sunt mult mai inteligenți, mai școliți, mai abili, iar nivelul de trai din țările lor, serviciile publice, kilometrii de autostradă nu suferă comparație cu starea de la noi. Nu mai spun că în mult încercata noastră patrie a început să miroasă nițeluș și a regimul Erdogan…”