Miercuri, 25 de decembrie, ne-a părăsit, la 77 de ani, unul dintre puținii ziariști curajoși ai anilor ’80: Mihai Creangă. Acesta a fost arestat în ianuarie 1989, în „lotul Băcanu”, pentru tipărirea unui ziar clandestin, anti-Ceaușescu, numit „România”. A fost eliberat pe 22 decembrie 1989.
Destinul a făcut ca Mihai Creangă să moară în aceeași zi ca și cel care l-a trimis în temniță: Nicolae Ceaușescu. Ziaristul i-a supraviețuit dictatorului 30 de ani. Amândoi au părăsit această lume în ziua de Crăciun: Ceaușescu împușcat la Târgoviște, în 1989 (la 71 de ani), Creangă răpus de boli, la el acasă, în 2019 (la 77 de ani).
Arestat pe 25 ianuarie 1989, împreună cu alți patru colegi de „complot”, Mihai Creangă a fost eliberat pe 22 decembrie 1989, imediat după ce a fost anunțată fuga lui Ceaușescu. Ulterior a făcut parte din conducerea ziarului „România liberă”, sub directoratul lui Petre Mihai Băcanu.
Anunțul morții lui Mihai Creangă a fost făcut de ziaristul Daniel Uncu, fiul lui Anton Uncu (unul dintre cei 5 arestați din „lotul Băcanu”).
Mesajul lui Daniel Uncu
„A murit ziaristul Mihai Creangă. În zi Sfântă, de Crăciun, a urcat la cele veșnice. Dumnezeu să-l odihnească!
Mihai Creangă este cel care alături de tatăl meu, ziaristul Anton Uncu, de ziaristul Petre Mihai Băcanu, de Ștefan Niculescu Maier și de tipograful Alexandru Chivoiu a făcut parte dintr-un grup de disidenți – grupul «Acțiunea R» (Acțiunea România) – care, prin puterea condeiului și a unui ziar clandestin, s-a opus dictaturii comuniste și ceaușiste. Au fost toți arestați și condamnați la închisoare, decembrie 1989 fiind momentul eliberării acestora.
Dintre toți, doar Ștefan Niculescu Maier și Petre Mihai Băcanu mai sunt în viață!”
Mărturia lui Mihai Creangă despre detenție
”Am stat în arestul Securităţii – Direcţia a 6-a cercetări penale – 93 de zile şi a urmat un domiciliu obligatoriu la Târgu Jiu, din care am scăpat după 22 decembrie 1989. Aici (la Sighet – n.red.) sunt oameni care au stat ani grei în puşcărie şi în condiţii infinit mai dure decât cele în care am stat noi. Aş zice că, prin comparaţie, detenţia noastră a fost ca într-un hotel de lux. Bineînţeles, nicio clipă nu mi-am mai văzut colegii. Nu aveam, evident, nicio ştire din afară şi eram fiecare în celulă separată. Eu am avut norocul ca fereastra de la celula mea să dea spre o aripă de la Patriarhie. Era postul Crăciunului; fiind încă iarnă, întunericul cădea destul de devreme şi vedem mereu aprinsă o luminiţă acolo, până trebuia să trag obloanele. Ştiam că mă rog lui Dumnezeu şi că am un semn prin acea luminiţă, pe care o vedeam noaptea.
Am avut doi anchetatori: unul juca rolul anchetatorului «rău», celălalt al anchetatorului «bun»; era clar că erau roluri, pentru că se urmărea, ca şi prin tortură, de data asta cu metode bine puse la punct, ruperea personalităţii. Şi atunci erai ca într-un duş cald-rece. Tot timpul se intersectau. Erai împins, prin întrebările lor, să-ţi imaginezi felurite scenarii pe care merge ancheta”.
Din „Mihai Creangă – În numele libertăţii presei”, în „Romulus Rusan (ed.) – Analele Sighet 10: Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem”, Fundația Academia Civică, 2003.
1988-1989: Patimile „grupului Băcanu”
Un grup de ziarişti români, făcând parte dintr-o organizaţie cu ramificaţii în mai multe oraşe şi judeţe, a încercat în cursul anului 1988 imposibilul: tipărirea unui ziar ilegal. După ce au încercat mai multe variante tehnice, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă şi Ştefan Niculescu Maier, împreună cu tipograful Alexandru Chivoiu, au recurs la metoda culegerii manuale, cu litere de plumb sustrase din Combinatul „Casa Scînteii”.
Au fost arestaţi în urma unui denunţ, la 25 ianuarie 1989. A urmat o anchetă dură, prin care securiştii voiau să demonstreze legătura cu servicii de spionaj străine, în special cu cele sovietice – „rețeaua Volodin” (Vladimir Volodin, care încuraja tipărirea ziarului clandestin, era corespondentul ziarului „Izvestia” în România).
O parte dintre inculpaţi au fost trimişi cu domiciliu forţat în diverse oraşe din ţară, iar lui Petre Mihai Băcanu i s-a intentat un proces de drept comun („speculă cu maşini”). Scopul era să se dezmintă acuzaţiile venite din Occident că în România ar mai exista deţinuţi politici.
Încadrarea iniţială, pe Codul Penal, era „propagandă împotriva orânduirii socialiste”. Aceasta a fost schimbată, după două luni, în diverse alte încadrări de drept comun, pentru a nu se crea impresia că regimul Ceauşescu are deţinuţi politici.
Din „grupul Băcanu” au făcut parte:
- Petre Mihai Băcanu (n. 1940) – ziarist la România liberă, cap al listei de acuzare
- Anton Uncu (1938-1998) – ziarist la România liberă
- Mihai Creangă (1942-2019) – ziarist la România pitorească
- Alexandru Chivoiu (1948-2005) – tipograf la Combinatul „Casa Scînteii”
- Ştefan Niculescu Maier (n. 1958) – inginer informatician la Institutul de Proiectări şi Automatizări.
Un membru al grupului s-a sinucis la metrou
Alexandru Chivoiu, singurul tipograf arestat în „lotul Băcanu”, s-a sinucis pe 15 septembrie 2005. S-a aruncat în fața metroului, la staţia Aviatorilor, fiind decapitat de roțile acestuia.
Chivoiu avea 57 de ani și trecea printr-un necaz: urma să fie evacuat din casa în care locuise până atunci. Clădirea fusese restituită proprietarului de drept, în urma unui proces.
Deși era şeful serviciului Administraţie de la „România liberă”, Alexandru Chivoiu n-a mai găsit puterea să lupte. La 16 ani de când fusese arestat pentru că sustrăgea litere de plumb din „Casa Scînteii” ca să tipărească o foaie clandestină, fostul tipograf n-a căutat o casă cu chirie, pentru a-și muta familia. A ales să încheie conturile cu această lume complicată.