Am citit undeva o întâmplare unde se povestește cum niște soldați ruși au intrat într-o biserică și i-au spus preotului că, dacă nu-și va opri predica, îl vor împușca.
Acesta însă, chiar dacă s-a văzut amenințat de armele lor, și-a continuat liturghia.
Soldații, de mânie, au început atunci să tragă în toate părțile: în icoane, enoriași și-n cărțile sfinte. Dar părintele parcă era surd. A închis ochii și a început să se roage cu și mai multă putere.
Continuarea acestei povești n-o știu. Doar pot să intuiesc că acel credincios al divinității a murit cu rugăciunea pe buze. Pentru că asta-i, de fapt, misiunea unui slujitor al Domnului: să se roage pentru întreaga lume, fiind un mijlocitor al nostru dintre cer și pământ.
– Advertisement –
Maxim Melinti face parte din categoria de preoți care își fac datoria cu demnitate. Acesta poate fi observat atât în biserică, cât și-n societate, unde vine mereu cu câte un cuvânt bun pentru fiecare, încercând să aducă în sufletul omului frumosul. Iar atunci când simte că n-a spus totul, se așează la masa de scris și-și transformă predica în poezie. În una în care te liniștește și te-ndrumă să iubești, să fii bun și iertător: „Doar credința este sfântă, / Ea ne-aduce nemurire / Și cu faptele unită / Izvorâtă din iubire”.
Apoi, ca și cum a stat undeva mult timp sub apă și, odată ieșit la suprafață, respiră pentru întâia oară, își ridică ochii spre cer și imploră: „Pace vrem, nu vrem război / Domnul milei, fii cu noi!” ori „Să iubim și să iertăm, / Războiul să încetăm!”.
Poeziile lui Maxim Melinti, adunate sub titlul „Universul păcii”, sunt ca niște mici predici în rimă. Și cred că nu întâmplător pe prima pagină a cărții stă așezat citatul răposatului mitropolit Bartolomeu Anania: „Preotul își face mai întâi poezia și pe urmă o scrie, sau mai exact, o scrie în timp ce o face”.
– Advertisement –
Probabil, se referă la anii lui de detenție, când a compus în mintea lui mii de versuri; iar după ce a fost eliberat, și-a păstrat într-o cutie de carton încălțămintea ruptă, afirmând: „Îi am din închisoare. Îi țin aici ca să nu cad în păcatul trufiei și să-i mulțumesc mereu Celui de Sus, care m-a descălțat de bocancii de pușcăriaș ca să-mi pună în picioare încălțări de Mitropolit”.
Spre o credință asemănătoare tinde și Maxim Melinti, având convingerea că preoții pot salva lumea prin rugăciune, dar și prin poezie, odată ce sunt așezate în fața lui Dumnezeu. Acesta ne-ar putea ierta de mai multe păcate. Fiindcă poemul nu este decât un alt cânt al sufletului.