În pelerinajele mele prin localitățile nistrene, în anii ocupației rusești, descopeream în locuri izolate – și mai ales în cimitire – comorile cioplite în piatră: răstigniri, crucifixe, troițe, inele solare, rozete, pilaștri în miniatură, cruci masive acoperite de mușchi, stâlpi decorativi, flori modelate din calcar etc.
În unele cimitire situate pe terasele Nistrului, la intrare, alături de Răstignirea mai mare, se afla Masa Pomenirii, făcută din piatră netedă, fin șlefuită.
Când am cumpărat de la Sankt Petersburg (pe atunci, Leningrad), prin 1974, prima carte despre viața și opera lui Constantin Brâncuși cu fotografii ale capodoperelor sale, am tresărit. Vedeam în fața ochilor acele tăcute și uitate bijuterii populare făcute în piatră și împrăștiate prin vetrele nistrene ale Basarabiei.
Se vede că Brâncuși s-a dus spre Vest, la Paris, să vestească lumii despre Coloana Infinitului din „Grădina Maicii Domnului”, iar spre Est, la frontiera latinității de pe Nistru, și-a trimis ucenicii să transforme pietrele în hrisoave ale veșniciei neamului și sufletului românesc.
Constantin Brâncuși este nemuritor: el și-a scris opera în marmură și granit, înveșnicind în piatră frumusețea și măsura artistică a sufletului românimii de la Hobița până la Nistru și până dincolo de Dunăre, Carpați și Tisa.
Ferice de națiunile care au un Brâncuși!