Etichetă: Ziua Naţionala

În anul 2016, Mădălina Ţinteia părăsea România pentru Canada. La 33 de ani, lăsa în urmă o activitate jurnalistică bogată, la TVR Iaşi şi Radio Iaşi. Acum, Mădălina trăieşte în Edmonton, iar recent a obţinut Diploma de Doctor în limba şi literatura franceză, la Universitatea „Est Créteil”, din Paris. Este profesor la Universitatea din Alberta, Campus Saint- Jean, lucrează pentru copiii cu nevoi speciale şi militează activ pentru drepturile femeilor. 

Marţi, la 1 Decembrie 2020, Mădălina Ţinteia scria pe profilul personal de Facebook un text profund lucid şi plin de sinceritate despre cum vede şi simte România acum, după aproape cinci ani de trai canadian. Redăm, integral, textul Mădălinei.

„Romania a devenit o ţară exterioară mie”

„În primul an de la plecarea din Romania, încă mă mai durea ţara asta, pe care o lăsam în urmă. În al doilea an de la emigrare am vrut să mă întorc, nu neapărat în România, dar măcar în Europa. În al treilea an făceam declaraţii de dragoste, amestecate cu deznădejde pe la radio-urile care mă mai chemau să mai spun una, alta, sau la televiziune. În al patrulea an, adică anul ăsta, când sunt la 2 luni de zile de a împlini 5 ani de Canada, mă uit în urmă şi nu pot decât să mă bucur că am amânat confortul pe care Romania mi l-ar fi adus atunci cand îmi doream să mă întorc în ţară.

Romania a devenit o ţară exterioară mie. Identitar vorbind, sunt româncă. Deunăzi vorbeam cu cineva din Africa şi îi spuneam că Romania este doar ţara mea fizică, iar Canada este ţara mea circumstanţială. Circumstanţele m-au adus aici. Iar despre ţara mea de suflet? Impropriu spus ţară, căci este un continent: Africa. Acolo unde nu am ajuns încă şi despre a cărei cultură cunosc doar atât cât am putut să simt. Africa este continentul meu de suflet. E poveste lungă despre cum şi de ce simt aşa.

Dacă trebuie să găsesc o rădăcină undeva, aceea ar fi o Africa pe care nu am experimentat-o, pe care doar am simţit-o. O Africa pe care am simţit-o prin minunile ei gastronomice, prin cetăţenii ei, prin cultura plină de generozitate şi munca asiduă a oamenilor, prin toleranţa pe care mi-a arătat-o, prin bucuria cu care se perindă prin lume si prin care îi amuză şi bucură şi pe ceilalţi. Africa mi se pare un continent intim, teribil de zglobiu, muzical şi colorat, asa, ca mine.”

„Mă desprind, cu fiecare zi ce trece, de o ţară disfuncţională”

„La aproape 5 ani de Canada, sunt multiculturală. Ca orice alt cetăţean plecat în lume, învăţ despre toate culturile globului (Canada îmi oferă perspectiva asta) şi mă bucur de toate distanţările sufleteşti faţă de Romania. Îmi pare că mă desprind cu fiecare zi ce trece de o ţară disfuncţională, aşa cum te desprinzi dintr-o familie disfuncţională şi începi să mergi pe picioarele tale şi înveţi să vorbeşti iar, să te uiti la copaci cu alţi ochi, să vezi un alt cer, să împarţi alte gânduri.

Nu este ipocrizie sau renegare, nici măcar egoism sau cum mai vreţi voi să îl numiţi. Este acceptarea unui fapt real, concret: nu avem niciun merit în a fi romani, avem însă merit dacă suntem oameni buni, care trăiesc în unitate cu ceilalţi. Să mă bucur că sunt româncă? Nu, nu am motive. Să mă perind ţanţoş printre alţi cetăţeni? Imi pare că aş face haz de necaz.”

„Îmi amintesc lipsa de toleranţă”

„Când mă gândesc la România îmi amintesc de o societate eminamente patriarhală, tradiţionalistă, fără deschidere spre alte rase, culturi sau religii. Nu mă identific deloc cu acestea. Îmi amintesc lipsa de toleranţă, săracia economică, fizică şi spirituală cu care ne confruntam, iar la celălalt capăt, epatarea de tip cocălăresc, pe care o reprim şi anulez din faşă. Cu cât trăieşti mai mult într-o societate lipsită de toxicitate, ca cea canadiană, te distanţezi tot mai mult de societatea toxică care sugrumă în Romania.

Îmi amintesc de mizeria si nesimţirea multora din România. Mai ales de nesimţire. Nu există zi în care să nu mă minunez de lipsa acestei nesimţiri în Canada. Aici, oamenii se respect reciproc, de la cel mai mic la cel mai mare, de la cel mai „suspus” la cel mai „supus”. Am folosit ghilimele, pentru că eu nu cunosc superioritate în funcţie de statut, atunci când mă refer la cetăţeni.

Îmi amintesc, pe alocuri, de oameni dragi şi valoroşi, pe care i-am întâlnit în drumul meu, şi de care mi-e dor. Rememorez arhitectura frumoasă a Iaşului, dar nu şi blocurile comuniste. În rest, nimeni nu poate schimba sentimentul de distanţare pe care îl am faţă de România.”

„Nu mai sper nimic, deloc. Nu pentru ţara mea”

„Acum, nu mai regăsesc niciuna dintre lacrimile pe care le varsam pe la Radio Hit, cu 3 ani în urmă sau 2, Atunci, îi doream Romaniei să se facă bine. Din păcate, nu mai este loc de bine când celulele canceroase au cuprins-o din interior. Nu e de plans, ci doar de acceptat. Nu mai sper nimic, deloc. Nu pentru ţara mea. Sper doar pentru prietenii mei şi familia mea, în mod individual.

Ce pot spune este că nu văd nicio schimbare în România. Lucrurile sunt din ce în ce mai urâte, tergiversăm acţiuni, iar atitudinile majoritare nu s-au schimbat. Mă doare? Nu, nu mă mai doare nimic din ceea ce Romania ar putea fi. Îmi dau seama că anii mei, cât mai am de trăit pe pământ, nu vor putea schimba cu nimic valul de neputinţă care a acaparat România.

Nu am răspuns niciunui mesaj de „La mulţi ani” primit la 1 Decembrie. Vă rog să nu judecaţi si să nu luaţi totul personal. Nu mă identific cu această „sărbătoare”, nu o percep ca fiind sărbătoare. Nu celebram eu mare branză nici când eram în România, dar acum chiar că nu văd deloc niciun liant cu… 1 Decembrie.”