Peisajul armatei ruse, văzut din interior și de la firul ierbii de un voluntar, este unul dezolant: comandanți nepăsători cu oamenii lor, un sistem corupt și birocratic, cu ofițeri care primesc toate recompensele și soldați folosiți drept carne de tun, atacuri haotice și prostești, foarte mulți oameni cu moralul scăzut și care refuză să lupte. Totul este relatat de Viktor Șaiga, voluntarul rus care a petrecut o lună pe frontul din Ucraina și și-a scris pățaniile.
Jurnalul lui Victor Șaiga are 5 părți și a fost tradus de Dmitri, un estonian stabilit în Marea Britanie, la Londra, și care de la începutul războiului se ocupă cu transcrierea în engleză a tot felul de mărturii, documente, articole și informații relevante apărute în Rusia.
De ce au rușii atâtea pierderi în Ucraina: voluntarul rus spune despre comandanții care își trimit cu nepăsare trupele în atacuri nepregătite, haotice, iar artileria inamică este devastatoare
Partea a doua a jurnalului este încă și mai șocantă decât prima. Viktor Șaiga relatează cu lux de amănunte dezastruoasele și haoticele încercări ale comandamentului de a captura localitatea Dolgen’koie. Ucrainenii au masacrat nenumărați militari ruși pe care divizia îi arunca la nimereală către sat, în asalturi dezordonate și nesusținute de artilerie, aviație sau blindate. Într-un rând, scrie voluntarul rus, a fost trimisă acolo o unitate motorizată cu 8 tancuri, care a intrat direct în ambuscadă, fiind prinsă sub foc încrucișat. S-au pierdut tancurile și toate vehiculele blindate, iar infanteria rusă a fost respinsă.
Here’s the second part of the diary of a Russian volunteer in Ukraine Viktor Shayga – you can access the full text here: https://t.co/y2KhJwESUs
Attached as an excerpt if you’d like to read it. pic.twitter.com/LR9oPjHjvd
— Dmitri 🇺🇦 (@mdmitri91) May 19, 2022
Acestea încercări prostești, repetate, au dus la moartea a foarte mulți militari și la refuzul a tot mai mulți soldați de a executa atacurile. Celor care au refuzat li s-au luat armele deși se aflau în prima linie și au fost trimiși în spatele frontului, chiar dacă ei erau dispuși în continuare să execute misiuni defensive și chiar ofensive, dar nu de o asemenea manieră.
Frustrările sunt uriașe în rândurile trupelor, scrie Șaiga. Camarazi care s-au comportat eroic pe câmpul de luptă, care au dovedit inițiativă și au lichidat unități întregi ale armatei ucrainene, au fost dați la o parte de conducerea diviziei, care-și arogă toate meritele și își împarte toate recompensele primite de la stat. Așa că inclusiv soldații entuziaști, care s-au luptat cu eroism, au ajuns să ceară ruperea contractului și s-au întors acasă.
„Minciunile constante” și lipsa de apreciere din partea conducerii militare au făcut ca soldații să nu mai aibă încredere în superiorii lor și chiar să-i urască
Viktor Șaiga scrie că militarii ruși din prima linie se întreabă de ce sunt tratați astfel de comandanții lor, iar răspunsurile pe care și le dau nu sunt deloc încurajatoare. „Ne tot întrebam de ce suntem trimiși în aceste asalturi nebunești?! Ne-am gândit că poate era pentru a localiza artileria inamică în timp ce ne bombarda? Sau pentru ca ucrainenii să își epuizeze stocurile de obuze pe noi? Mulți au avut sentimentul că am fost distruși în mod deliberat. Cred că comandamentul nostru avea pur și simplu sarcina de a cuceri Dolgen’koie și efectiv i-a trimis pe toți cei care au putut fi trimiși. S-a ajuns la un punct în care, la începutul lunii mai, au început să trimită doar 7 oameni la atac!!!“, relatează voluntarul.
Acesta scrie că soldații din divizia sa își pierduseră complet încrederea în conducere „din cauza minciunilor constante”, iar „după o atitudine atât de dezgustătoare și josnică din partea conducerii noastre, mulți nu au vrut să rămână și să lupte în această unitate… inclusiv eu“.
Episodul doi tradus de Dmitri se încheie cu o constatare de ansamblu: „Tanchiștii au avut pierderi uriașe… Tancurile noastre au fost lovite cu zecile în timpul atacurilor și în timpul marșului… În general, avem pierderi imense de vehicule, atât BTR-uri cât și BMP-uri, camioane, vehicule de geniu… Dar cel mai înspăimântător lucru este cantitatea de oameni care mor în fiecare zi, ajung invalizi și câți sunt capturați…“.
Viktor Șaiga – Voluntar rus în Ucraina: „Pot să înțeleg, comanda poate face greșeli, dar când îți dai seama că liderilor pur și simplu nu le pasă de tine și ești trimis la o moarte sigură și fără sens, te descurajează cu adevărat să mai lupți“
„Partea 2.
Anterior în Viktor Șaiga:
Un moment a fost relevant – starhina (sergent major – n. red.) noastră (care nu a intrat niciodată în atacuri el însuși) a dat una dintre mitralierele PKM unui tip. L-am întrebat pe tip – „a intrat glonțul în țeavă?”. Eu, personal, nu știam cum se introduce centura mitralierei înăuntru. Știam doar cum să o scot din siguranță și să trag. Tipul a spus că habar nu avea și că în unitatea sa (în Valuiki) i s-a spus că va fi șofer. Am chemat starhina noastră. A încercat să trimită glonțul în țeavă, dar nu a reușit. Mitraliera s-a blocat. Apoi a venit praporcikul nostru senior, care a luptat în Cecenia. I-a luat două minute să încarce mitraliera. A reușit. Așa a fost pregătit acest atac.
Sfârșitul primei părți.
Partea a doua.
…Totuși, după cum s-a dovedit, nu a fost un atac asupra lui Dolgen’koie. Fie că planurile s-au schimbat, fie că ofițerii au făcut o greșeală, dar noi am mers pur și simplu pe o cărare de-a lungul câmpurilor și arbuștilor spre satul Suligovka, care se afla la aproximativ 2,5 kilometri de Brajniki, și care era deja sub controlul nostru de 6 zile. Cu toate acestea, noi nu știam asta. Ne tot gândeam că urma să atacăm Dolgen’koie și că trebuia să luăm prima stradă din acest sat. În timp ce mergeam, armata ucraineană ne-a observat și a început să ne bombardeze cu GRAD-uri și mortiere. În timpul celui de-al doilea bombardament, destul de masiv, mi-am luat deja adio de la viață – am crezut că asta a fost tot, că următoarea bombă fie îmi va smulge picioarele, fie mă va ucide pe loc. A fost cu adevărat înfricoșător.
Tipul căruia i s-a dat o mitralieră avea 38 de ani și nu prea era obișnuit cu activitatea fizică. Era foarte epuizat de la marșul și alergatul cu o mitralieră, o pușcă de asalt și o vestă antiglonț, iar inima a început să îl doară. Am raportat acest lucru comandantului nostru. Acesta mi-a spus să rămân cu el și să acopăr retragerea răniților din companiile care erau în fața noastră. Ne-am dat puțin înapoi, am așteptat răniții (erau 4 dintre ei, răniți ușor – unul la mână, altuia i-a intrat un șrapnel în spate prin vesta blindată, altul avea o rană ușoară la picior – toți mergeau singuri). Răniții au plecat mai departe, dar noi am mai rămas încă 40 de minute. Am auzit cum băieții noștri au fost bombardați cu GRAD-uri încă o dată. Apoi, eu și acest tip am coborât în satul Brajovka. Eu aveam o mitralieră. După ce am stat acolo timp de 3 ore, am mers cu cineva pe BTR-ul (transportor blindat – n. red.) cuiva la Suligovka. Celălalt tip s-a dus și el acolo pe BTR-ul celei de-a doua companii. Dar eu nu știam atunci că este vorba de Suligovka și credeam că mă duc la Dolgen’koie, pe care trebuia să o capturăm.
„Mulți comandanți de companii din cele două batalioane ale regimentului 752 le-au spus luptătorilor lor că suntem trimiși la moarte sigură, deoarece ucrainenii sunt bine pregătiți. Patru cincimi dintre noi au refuzat să meargă. La fel am făcut și eu“
În Suligovka mi-am găsit compania. După-amiază, comandantul ne-a spus că nu ne-am îndeplinit obiectivul și că a doua zi dimineață trebuie să mergem să atacăm Dolgen’koie. Mulți comandanți de companii din cele două batalioane ale regimentului 752 le-au spus luptătorilor lor că suntem trimiși la moarte sigură, deoarece ucrainenii sunt bine pregătiți. Așa că au spus – decideți singuri dacă vreți să mergeți sau nu. Patru cincimi dintre noi (dacă nu mai mulți) au refuzat să meargă. La fel am făcut și eu. În multe privințe, pentru că pur și simplu nu aveam energia fizică pentru a continua să merg într-un asalt. Cu toate acestea, mulți voluntari din alte companii au mers în acel atac de dimineață. Nu și eu. Din compania noastră, trei persoane au mers, inclusiv locotenentul major. El a fost rănit la picior. După cum ne povesteau cei care s-au întors mai târziu din asalt – au fost 7 kilometri de mers pe jos prin câmpuri între Suligovka și Dolgen’koie. Au plecat la ora 10 dimineața și abia la ora 16 au reușit să ajungă la 600 de metri de sat. Erau epuizați. În tot acest timp au mărșăluit sub bombardamente grele de mortier și artilerie. Au început să apară morți și răniți. Când i-au raportat comandantului nostru de batalion, maiorul Vasiura, despre morți și răniți, acesta i-a înjurat: „Lăsați-i și continuați să înaintați!!!”.
Au spus că comandantul plutonului de recunoaștere care se deplasa împreună cu companiile noastre descompletate a fost rănit. El însuși le-a spus cercetașilor săi să continue să meargă înainte și să sprijine atacul, iar pe el să-l ia mai târziu. A numit un alt comandant pentru ei. La sfârșit, ei l-au luat. Când aproape au ajuns la Dolgen’koie, bombardamentul cu mortiere a devenit foarte intens. Un tanc ucrainean a început să tragă. Acest lucru s-a soldat cu și mai mulți morți și răniți. Ofițerii (care erau în viață și nu erau răniți) nu știau ce să facă. Atunci, unul dintre voluntari (mi-a spus asta personal; avea 40 de ani și timp de 12 ani înainte a servit pe bază de contract, inclusiv în GRU; un veteran al luptei) a spus: „Băieți, trebuie să ne retragem, altfel vom fi zdrobiți de mortiere și cei care rămân în viață vor fi terminați”. Așa că s-au retras. Toată lumea era epuizată. A fost foarte dificil să cărăm răniții. Ne-am întors la ora 23:00. Unul dintre voluntari, Andrei din Kursk, care a venit împreună cu mine, a spus că mulți pur și simplu au fugit în timp ce se retrăgeau. A strigat la ei să ajute la scoaterea răniților, dar nu au ajutat. A spus că a vrut să ia o pușcă de asalt și să înceapă să tragă în ei din spate… Astfel, comandantul plutonului de lansatoare de grenade, căpitanul Nikolaev, care a fost târât timp de 4 ore, a murit din cauza pierderii de sânge… Nu l-am cunoscut personal, dar toată lumea spunea că era o persoană foarte bună… Așadar, acesta a fost un atac la Dolgen’koie pe 20 aprilie…
„Ne tot întrebam de ce suntem trimiși în aceste asalturi nebunești?! Ne-am gândit că poate era pentru a localiza artileria inamică în timp ce ne bombarda? Sau pentru ca ucrainenii să își epuizeze stocurile de obuze pe noi?“
După acest atac, aproape toată lumea a refuzat să meargă la un alt atac în ziua următoare… Doar o parte (11 oameni din rămășițele a două batalioane) au rămas și au fost trimiși chiar pe linia frontului, în tufișuri, la jumătate de kilometru de Suligovka, pentru a ajuta pușcașii motorizați din Sahalin care țineau apărarea acolo… Este important de menționat că, în principiu, mulți dintre cei care au refuzat să atace (inclusiv eu) erau gata să țină apărarea sub focul mortierelor, dar totuși ni s-a spus să mergem cu ei singuri până la Izium. De fapt, ne-au luat armele. Ne-au luat armele chiar în prima linie a frontului…
Aș mai adăuga că, din cauza minciunilor constante, nu mai puteam crede în comandamentul nostru. De două ori înainte de atacuri ni s-a spus că totul va fi bine, că artileria inamică a fost suprimată, că în fața noastră alte unități ale noastre avansează deja și că trebuie doar să ajungem la ele… Dar de fiecare dată acest lucru s-a dovedit a fi o minciună și s-a soldat cu pierderi absurde pentru noi. Ne tot întrebam de ce suntem trimiși în aceste asalturi nebunești?! Ne-am gândit că poate era pentru a localiza artileria inamică în timp ce ne bombarda? Sau pentru ca ucrainenii să își epuizeze stocurile de obuze pe noi? Apoi ne-am întrebat dacă nu cumva era pentru a distrage atenția armatei ucrainene? Nu știu. Mulți au avut sentimentul că am fost distruși în mod deliberat. Privind înainte, voi spune că, pe baza faptului că diferite unități au încercat să cucerească Dolgen’koie, cred că comandamentul nostru avea pur și simplu sarcina de a cuceri Dolgen’koie și efectiv i-au trimis pe toți cei care au putut. S-a ajuns la un punct în care, la începutul lunii mai, au început să trimită doar 7 oameni la atac!!! Din câte am înțeles, alte unități s-au dus să atace Dolgen’koie de una sau două ori înainte de a se opri. Cred că pe 1 mai OMON și alte forțe speciale (posibil SOBR) au mers și ele acolo. De asemenea, nu au reușit să o cucerească. Pur și simplu s-au plimbat în altă zonă cu rămășițele regimentului nostru. Doar că în alte unități comandamentul avea grijă de subalterni, în timp ce conducerea noastră, din câte am înțeles, nu se îngrijea de noi. Regimentul 45 de recunoaștere al Forțelor Aeropurtate a încercat să avanseze prin pădure până la Dolgen’koie pe 19 aprilie, în timp ce se îndreptau spre Suligovka. Nu au reușit – a avut loc un schimb de focuri intens în pădure, în dreapta noastră. Am auzit foarte bine. Parașutiștii au avut o persoană ucisă, s-au retras și au refuzat să avanseze spre Dolgen’koie.
„După o atitudine atât de dezgustătoare și josnică din partea conducerii noastre, mulți nu au vrut să rămână și să lupte în această unitate… inclusiv eu“
În Suligovka am stat 3 zile, apoi eu și un alt tip din compania mea (el servise anterior în spețnaz ‘Vitiaz’ pe bază de contract) și un tip din altă companie am plecat împreună spre Izium cu un camion. Acolo am ajuns într-o locație de la periferia orașului Izium, unde erau adunați toți așa-numiții „500”, cei care au refuzat (să ia parte la atac – n. red.).
Am ajuns acolo în jurul datei de 25 aprilie. Am fost practic folosiți ca forță de muncă – am săpat tranșee, am cărat saci de pământ pentru a întări sediul diviziei, am tăiat pini pentru adăposturi. Aproape în fiecare zi ne aduceau noi „refugiați” (soldați ruși care refuzaseră să ia parte la asalturi – n. red.). Poveștile lor erau chiar mai tragice decât ale noastre… Noii voluntari erau aruncați imediat pe Dolgen’koie la sosirea în Ucraina. Nu mai erau ofițeri, așa că îi alegeau pe cei mai înrăiți dintre voluntari (cei care au luptat în Cecenia și Siria), îi numeau seniori, le dădeau radiouri și îi trimiteau la asalt… La sfârșitul lui aprilie ne-au adus în jur de 18 oameni care au înaintat ca un grup mare de 120 de persoane. Au spus că, în afară de ei, o altă unitate a atacat Dolgen’koie din altă direcție. Poate de aceea au ajuns la Dolgen’koie fără să fie bombardați cu mortiere. Mai aveau de parcurs 300-400 de metri când au intrat sub foc încrucișat de la două mitraliere… Chiar mai aproape de ei erau poziții ale puștilor de asalt ucrainene. Au început lupta. Băieții noștri aveau și ei mitraliere și RPG-uri. Din câte am înțeles, au ucis cel puțin 6 pușcași de asalt, dar au fost nevoiți să se retragă din cauza mitralierelor ucrainene pe care nu le-au putut suprima. Cel mai probabil, mitralierele erau amplasate în poziții bine fortificate. Băieții au spus că dacă ar fi avut un pic de ajutor, dacă mitralierele ar fi fost suprimate cu elicoptere sau tancuri, atunci ar fi intrat în Dolgen’koie…
„În total, 340 dintre rezerviștii antrenați au ajuns în Ucraina. După o lună de bombardamente, au rămas doar 57“
Când eram încă în Suligovka și am trecut la atacuri, se spunea că pușcașii motorizați din Klinți au intrat în Dolgen’koie cu o companie completă pe BTR-uri, dar se spune că au fost trimiși intenționat, deoarece s-a tras asupra lor din trei direcții. Cu toate acestea, s-au retras totuși singuri din ambuscada triunghiulară din Dolgen’koie. Ei au spus că a fost chiar înainte de venirea noastră, înainte de 19 aprilie, că 8 tancuri și infanterie au intrat în Dolgen’koie, dar au decis să continue să meargă în loc să ia poziții, așa că tanchiștii au înaintat și aproape toți au fost loviți, iar apoi infanteria a fost și ea împinsă afară…
În luna mai au adus rămășițele „Bars” (rezerviști antrenați veniți din toată Rusia) – 14 persoane. Au asaltat Dolgen’koie timp de o lună și au rămas în zonă. Din câte am înțeles, au fost atașați la conducerea diviziei noastre “rele”. În total, 340 dintre ei au ajuns în Ucraina. După o lună de bombardamente, au rămas doar 57. Mai mult, jumătate dintre supraviețuitori se aflau la cartierul general. Cei mai mulți dintre ei erau răniți. Nu au avut niciun schimb de focuri, toate pierderile au fost provocate de focul artileriei ucrainene…
Părerea mea este că, dacă nu era artileria ucraineană, puterea și precizia ei, atunci ai noștri ar fi zdrobit armata ucraineană în schimburi de focuri. Aceasta este opinia mea.
În ceea ce ne privește pe noi, voluntarii, după părerea mea eram în general pregătiți de luptă și puteam ataca destul de bine (atât cât ne permiteau abilitățile și cunoștințele noastre), doar că după o atitudine atât de dezgustătoare și josnică din partea conducerii noastre, mulți nu au vrut să rămână și să lupte în această unitate… inclusiv eu.
Pot să înțeleg, comanda poate face greșeli, dar când îți dai seama că liderilor pur și simplu nu le pasă de tine și ești trimis la o moarte sigură și fără sens, te descurajează cu adevărat să mai lupți.
„În tot acest timp, în toată divizia, doar ofițerii primeau recompense de la stat. Niciun sergent sau soldat nu primea vreun premiu“
Încă un lucru – în tot acest timp, în toată divizia, doar ofițerii primeau recompense de la stat. Niciun sergent sau soldat nu primea vreun premiu. Am vorbit cu cinci membri ai statului major cu contract din compania noastră. Erau foarte tineri – 19-22 de ani, amabili și bucuroși în ciuda a tot ceea ce se întâmpla. Au cucerit localitatea Kamenka alături de alte unități ale noastre. Dintre ei, opt persoane au intrat în zona lor. Au ucis 12 luptători ucraineni în luptă. Unul dintre cei uciși a fost un ofițer. Au găsit un radio asupra lui. De la radio au aflat că ucrainenii pregăteau întăriri în zona lor – 40 de persoane trebuiau să îi ajute pe ucraineni în Kamenka. Băieții noștri și-au dat seama de unde vor veni ucrainenii și le-au întins o ambuscadă. Au ucis toate cele 30 de persoane în luptă. Acești băieți au între 19 și 21 de ani. Sunt excelenți în a trage cu orice – RPG-7, „Muha”, mitraliere. În multe privințe sunt încă niște copii, dar au luptat până la moarte – cu curaj și până la capăt… De ce niciunul dintre ei nu a primit vreun premiu?! De asemenea, au refuzat să atace Dolgen’koie și mai târziu au plecat cu noi în Rusia și și-au rupt contractele.
Armata ucraineană ne bombardează în permanență pozițiile cu mortiere, artilerie, Tocika-U. Habar nu am de unde a luat Ucraina atâtea Tocika-U. Dar în Izium, antiaeriana noastră doborâse multe dintre ele în fiecare zi. Asta au spus ei. În general, vorbind despre divizia noastră, antiaeriana noastră era cea mai bine lucrată, cea mai pregătită de luptă, din câte am înțeles.
Tanchiștii au avut pierderi uriașe… Tancurile noastre au fost lovite cu zecile în timpul atacurilor și în timpul marșului… În general, avem pierderi imense de vehicule, atât BTR-uri cât și BMP-uri, camioane, vehicule de geniu… Dar cel mai înspăimântător lucru este cantitatea de oameni care mor în fiecare zi, ajung invalizi și câți sunt capturați…
Sfârșitul părții a doua.“