Mă uit la ea şi, sincer, nu ştiu de unde s-o iau. Azi tace, mâine plânge, poimâine vorbeşte, răspoimâine cere voie de la masculul alfa aflat deasupra sa pe linie de partid, înjură UE în casa ei cu nesimţire de matroană, minte, spurcă un continent întreg, pleacă în concediu special să dea liber la jandragnerie pentru masacrarea propriului popor, dispare, tace, revine, linge magiun de partid, se linguşeşte, face pace, vrea poză la Bruxelles, ţine de mână stâlpul UE, vine în ţară, minte iar, şi iar, şi iar. Ce specie! Şi ce rateu!
Ba-mi vine s-o-njur, când văd cum omoară cealaltă Românie, ba mi-e milă de ea, apoi mi-e milă de mine şi de cei ca mine, mai ales când văd că nu se-ajută pe sine, aş ierta-o dac-ar da un semn de minim respect pentru lumea normală la cap, dar îmi vine s-o urăsc atunci când văz că pariază doar pe prostie, mă rog, e-n elementul ei, dar orişicât…Şi-atunci, fraţilor?
Zău, de unde s-o iau?! De la Videle? E loc zdruncinat de cutremurul ceauşist, cu oameni buni, ce vină au ei? Ce strică toţi cei obligaţi să trăiască în zgarda vieţii promiscue, la mâna baronilor. Ieri, comunişti, astăzi neo-comunişti. Fesenişti. Capitalişti. Bogaţi, adică, dă-o-ncolo de etichetă!
Deci, nu Videle-i problema. Nu şi nu. Nu locul de unde „răsare” boala e cauza primordială, ci sursa reală a bolii.
Şi-atunci, de unde s-o iau? Din faptul că tot citeşte pe hârtie şi nu se-aude ce scrie negru pe alb? Bine, bine, poate fi…Dar chiar asta-i durerea? Ştiu oameni care n-au colecţie de diplome (deşi puteau cumpăra un dulap), dar au făcut ceva cu viaţa lor. Şi a altora. Au dat viaţă. Viaţă, altora. Au născut afaceri. Mici şi mari. Dau pâine. Nu sunt prim-minişti. Nici miniştri. Nici baroni. Nici mincinoşi preţioşi vânturaţi în ventilatorul TV, trimişi să înfunde urechile omului simplu cu viruşi „AlexCoiţă”. Sunt oameni simpli, care FAC şi vor să fie lăsaţi să facă şi pe viitor. Care nu trândăvesc. Nu se-agaţă de scaun. Nu fentează viaţa. Nu pupă-n dosul şefului. Nu cerşesc leafă europarlamentară, pe care o merită un milion de oameni înaintea lor. Construiesc. Şi lasă în urmă. Nu fac umbră pământului degeaba.
Dar ea ce face? Nimic. Păi, tocmai asta o face mare! A-nal-fabe-ta! A-nal-fabe-ta! Aţi văzut filmuleţul tipului de la Rezistenţa TV, supărat pe ţoapele PSD, astă-vară, la mare. Tare! Milioane de vizualizări! De ce? Că România s-a săturat de ele. De femeile „roşii”, care fentează viaţa. N-au valoare. Sunt şi mult sub femeile ne-PSD, ca femei. Ca femeie, zic. Sigur că nu-mi pasă de tocuri, de măsura sutienului, de botox. Iubesc natura vie, ca mine tot românul „ortodox” (anti-referendum). Dar zău că nu asta-i atracţia fatală!
Şi-atunci, de unde s-o iau? Dacă de la Videle nu-i cazul, de şcoală nici atât că-i pasă, ca femeie nu trece sticla şi nici ochiul de bărbat de stat, care să fie explicaţia unei asemenea intoxicaţii cu fad, cu zero şi nimic de nimic?
Sincer, nu există nicio explicaţie. E România, pur şi simplu. Paradoxul Mioriţei. Produsul lumii căreia nu-i pasă. Care „duce”, trăieşte după „capul plecat, sabia nu-l taie”. Când unii „nu se bagă”, intră cine are tupeu şi acceptă jocul de slugă la butoniera interlopilor cu papion, palat şi linie directă spre Pernambuco. De unde fură ei, are şi ea. Şi celelalte. E complicitatea non-valorilor. A laşilor şi laşelor. A nulităţilor ambi-sex care, nicăieri în lume, n-ar putea belferi ca aici.
E mister şi nenorocire deopotrivă. Un accident al istoriei, care ne va folosi la capitolul „Ciuma Roşie”. Învăţaţi lecţia şi feriţi-vă de ea! Că doare, doare rău. O astfel de ruşine naţională sper să fi fost de-ajuns pentru România.
La Videle? N-are ce căuta? Belina este lumea ei. Ori „samba do Brasil”. Doar ca spectatoare. Lângă Daddy. Că-n Costa Rica, nu mai încape. Se strânge laţul lumii, adio experimente traumatizante! Să fim fericiţi! Avem ocazia să fim contemporani cu ultimii dinozauri ai politicii de sumă nulă. Va trece, ca orice epocă glaciară. După care o vom revedea doar în muzeu. La secţiunea „catastrofe”.
