Pe ulița asta am crezut că sunt veșnic, iar cei de 20 de ani păreau bătrâni. De aici am plecat spre „școala de popi”, la Seminar. Aveam valiza de lemn într-o parte și bunica evlavioasă în cealaltă. La a patra ușă era o maică, izgonită de Decret. Macaria. Citeam amândoi în chirilică, din cărți uitate de vreme.
Nu era asfalt. Vara, căruțele stârneau perdele de colb, iar toamna frământau glod. Mergeau la târg, în Săveni. Tropot de copite și plesnitură de bici. Se auzea din casă, alături de ticăitul ceasornicului de pe bufetul cu mileu.
Duminica, bunicul pleca la biserică. Își scria de cu seară pomelnicul. Punea fix 10 lei. Pălăria și pomelnicul. Le lua ultimele și se pierdea în capătul uliței, pe lângă sinagogă.
Casele fuseseră evreiești, cu prăvălii la stradă și locuințe în spate. Un secol, s-a trăit bine la Săveni. Erau mulți evrei, sinagogi și ulițe ca cea pe care am copilărit.
Eu n-am găsit evrei la Săveni. Plecaseră. Care în lagăr, care în Palestina. Au lăsat casele și ulița.
Ieri, am ajuns la Săveni. Pe rând, casele își astupă ochii. Își pun tăblii de lemn la ferestre, să nu vadă. Nu mai aparțin lumii. Timpul lor a trecut. Se ascund, să moară singure. Au înțeles că nimic nu dăinuie. Doar eu nu înțeleg, pentru că nu pot.
O parte din mine moare cu ulița asta, ce m-a mințit: nu e veșnică, și nici eu, care am crezut că sunt.
