Povestea continuității bimilenare a poporului român pe aceste meleaguri a apărut în secolul ca o replică la pretențiile emise de unguri, care susțineau că ei sunt de un mileniu în Transilvania, dar aceste argumente nu mai au azi absolut nicio relevanță, scrie Hari Bucur-Marcu, cunoscut expert internațional în politici de apărare. Acesta scrie că argumentele privind continuitatea și etnicitatea n-au avut, de fapt, niciodată o prea mare importanță în stabilirea frontierelor, pentru că în final a cântărit, până la urmă, puterea militară și cine a câștigat războaiele. Acum, Putin a invocat aceleași argumente desuete de ordin etnic pentru a târî lumea într-un război devastator, iar susținerea lui de către românii rămași în aceeași paradigmă nu are de ce să surprindă.
Fostul ofițer de aviație relatează un episod din 1994, când un omolog maghiar a încercat să-l provoace la o dispută pe tema continuității românilor și ungurilor pentru a primi răspunsul că, de fapt, problema nu are nicio importanță. Apoi, Hari Bucur-Marcu își dezvoltă ideea și arată că teza faptului că poporul român s-a format acum 2.000 de ani, apărută în perioada dictaturii ceaușiste, este nu doar imposibil de susținut, dar și complet irelevantă.
În actualul sistem de securitate global, nu mai interesează pe nimeni cine și de cât timp este într-un loc, noul principiu apărut după 1945 fiind acela al dreptului popoarelor la autodeterminare pe căi pașnice.
Hari Bucur-Marcu este expert internațional în politici de apărare, managementul apărării și instituționalizarea domeniului public al apărării naționale. Acum în vârstă de 69 de ani, acesta a fost ofițer de aviație, ultima funcție în Armată fiind cea de șef al Serviciului Strategii de Apărare de la Statul Major General. În perioada 1990-2003, conform CV-ului, „a fost responsabil de, sau s-a implicat intim în aspecte esențiale ale reformei Armatei României, cu deosebire în relația cu NATO și a lucrat nemijlocit în structurile Alianței ca șef de secție învățământ și instrucție. Este cavaler al Ordinului Național «Pentru merit», în recunoașterea contribuției sale la integrarea României în NATO“.
Iată mai jos argumentația lui Hari Bucur-Marcu despre irelevanța continuității unui popor sau altul în argumentația privind dreptul la existență al țărilor din ziua de azi.
„Nu aș discuta azi povestea asta, dacă nu am avea Federația Rusă, prezidată de Putin, care duce de mai bine de un an și jumătate un război devastator, criminal după normele de drept internațional și complet imbecil, plecând de la asemenea «argumente» etnice”
„Teza” cum că „noi românii suntem aici de două mii de ani” a apărut trei sferturi de secol mai târziu decât teza „mileniului ungar”. Și a fost exact de tipul: dacă voi, ungurii, ziceți că sunteți aici, în bazinul Carpaților, de o mie de ani (în 1896, Budapesta a găzduit o imensă expoziție dedicată acestei teze, care teză a fost apoi rafinată și argumentată continuu, până la data apariției tezei românești), atunci noi românii susținem că suntem tot aici, în bazinul Carpaților, de două mii de ani!
Exact ca la poker, cu dublarea mizei!
Doar că, dacă e să folosim simbolistica pokerului, vorbim de o cacialma, cu „teza” asta.
În 1994, pe timpul unei discuții informale, într-un grup mai larg, în California, un coleg de-al meu maghiar a adus în discuție chestia asta, spunând că ei, ungurii, într-adevăr pot proba că sunt aici de o mie de ani, pe când noi, românii, nu putem spune același lucru, d-apoi să dovedim că am fi aici de două mii de ani.
La care eu i-am răspuns, spre dezamăgirea tuturor celor din asistență, care se așteptau de la mine să promovez „teza” ce circula în România deja de un sfert de secol, cum că ar exista o „continuitate” a poporului român, pe aceste meleaguri, dublu milenară: „și ce dacă?” (So what?)
Ce dacă ungurii au fost aici de o mie de ani, iar românii nu au fost tot aici de două mii de ani? Poate nici măcar de o mie de ani? Poate că nici măcar de șapte sute de ani? Ce relevanță are „continuitatea” asta, atât pentru maghiari, cât și pentru români?
Desigur, niciuna!
Înainte de primul război mondial ar fi avut o oarecare relevanță. În perioada în care ordinea mondială era definită de concertul de puteri europene, învingătoare la finalul războaielor napoleoniene, câteva națiuni s-au unificat pe temeiuri de comunitate etnică (Germania, Italia, România) ori și-au dobândit o identitate recunoscută internațional, pe repere de istorie comună.
Fără îndoială, în acea perioadă antebelică, argumentul esențial a fost cel de putere, în special de putere militară (pe temeiuri de putere economică industrială), dar a contat, cel puțin sub forma de concesie, și argumentul etnic. Astfel încât una dintre rațiunile primului război mondial a fost și cea a reconfigurării statelor, deci a frontierelor, în funcție de acest criteriu etnic, justificat istoric.
Inclusiv Regatul României a intrat în război, doi ani mai târziu, pentru materializarea unirii tuturor românilor într-un singur stat.
Dar unul era pe atunci argumentul etnic și altul era și este și astăzi argumentul continuității bimilenare a românilor, ori a continuității milenare a maghiarilor.
Faptul că pacea de după primul război mondial nu a soluționat această marotă etnico-strategică națională a fost unul dintre motivele pentru care a fost iscat cel de-al doilea război mondial.
Abia pacea de după acest al doilea război mondial, prin instituirea noii pe atunci ordini mondiale, în formatul Națiunilor Unite, a abandonat justificarea unui război pe criterii etnice, instituind în schimb dreptul popoarelor la autodeterminare, pe cale pașnică.
Ceea ce face irelevant criteriul primordialității și continuității prezenței unei anumite populații pe un anumit teritoriu, așa cum face irelevant orice argument de natură etnică, în rezolvarea diferentelor dintre state.
Nu aș discuta azi povestea asta, dacă nu am avea Federația Rusă, prezidată de Putin, care duce de mai bine de un an și jumătate un război devastator, criminal după normele de drept internațional și complet imbecil, plecând de la asemenea „argumente” etnice.
Fără nici cea mai mică îndoială, Putin a contat de la început și încă mai contează pe preluarea atitudinii revanșarde și revizioniste, pe criterii etnice, a rușilor de sub comanda sa și de alte grupări politico-naționaliste, mai ales din țările Occidentului.
De aceea nu are cum să fie de mirare că așa-zișii naționaliști români, cei care umblă permanent în gură cu „teza” continuității bimilenare a românilor pe aceste meleaguri de legendă sunt și pro-putiniști declarați.
Cum nu ar trebui să fie de mirare nici arătarea lor cu degetul și nici punerea lor la colț, de orice european responsabil și cu mintea la el, activă.