Tatăl meu a murit. Vestea mă găsește într-un tren sordid, ce intră în București în zorii zilei de 25 ianuarie 2023. Telefonul Spitalului din Baia Mare livrează scurt. „Condoleanțe”.
O săptămână în urmă
Tatăl meu e în secția Paleative a Spitalului din Cavnic. Lipsa dotărilor e înfiorătoare. Cer mutarea lui în Baia Mare. Doctorița îmi spune că spitalele nu-l primesc. „În starea lui, moare pe drum.” Tata nu mai vorbește. Stă cu oxigenul pe gură și clipește greu. Moartea lui e o chestiune de zile. Verdictul e unanim.
Doctorița mă asigură că la Cavnic e bine îngrijit. Au de toate. „Va muri liniștit. Cu demnitate.” Îmi zic și asistentele. Le spun că revin pe seară. Plec. E dimineață, ora 10. Tata e pe mâini bune.
Ajung în Baia Mare. Mă gândesc că tata mai are puțin de trăit, iar până diseară e mult. Mă întorc la Spitalul din Cavnic. E ora 15. Îl întreb dacă știe cine sunt. Tata mișcă afirmativ capul și privirea. E conștient. Lângă pat, o butelie de oxigen. Înaltă și metalică. Cu robinet. Tata e conectat la ea. Brusc, respiră greu. Mâinile îi tremură. Se zbate. Saturația de oxigen e sub 50.
Chem medicul. Nu e. A plecat acasă, mi se spune. Vine asistenta. „E tot mai rău”, îmi zice. „Uitați-vă ce saturație mică are!”
Tata se sufocă, contorsionat. Îmi vine ideea să întreb dacă în butelie e oxigen. Asistenta privește butelia și-mi spune: „Nu e oxigen”. Nu pare șocată. Nici mirată. Plămânii bolnavi ai tatălui meu sunt conectați la o butelie de oxigen fără oxigen. De cât timp? Nu se știe.
Îi spun asistentei să aducă urgent o butelie de oxigen și un medic. Regretă, dar medic nu e. Omul de la întreținere aduce altă butelie. Model identic. O conectează. Saturația tatălui meu crește la 92.
Mă așez lângă pat. Îi ating mâna. Îmi răspunde, clipind. E conștient. Trăiesc ultimele clipe alături de tata. Asistenta nu tace. „De la București sunteți? În ce sector stați? Am o fată acolo, la facultate.”
Încerc să n-o aud. Îl privesc pe tata, care pâlpâie. Asistenta mă privește, mirată. Pleacă.
Corpul tatălui meu se mișcă spasmodic. Iar. Gura deschisă larg caută aer. Din nou, saturația de oxigen e sub 50. Chem omul care a adus butelia. O privește. „E stricată, domnu’. Buteliile astea trebuia de mult duse la casare.” Îl privesc, tâmp. Nici a doua butelie nu dă oxigen.
Asistenta revine. Cu ea, și un ambulanțier de la SMURD. E înalt și gras. Cer oxigen. Tata se zbate. „E gata moșu’. Nu mai are mult”, rostește tare ambulanțierul. Omul e calm. Binedispus, chiar. Cu un soi de curiozitate morbidă, privește agonia tatălui meu. Are palmele mari și stă rezemat de patul lui tata, pe care-l scutură când vorbește. Pe obrazul stâng al tatălui meu curge o lacrimă. E mare și lasă dâră. Lumina iernatică a ferestrei o face scânteie.
Vine oxigenul. Aparatul e modern, conectat la priză. A fost disponibil permanent. Saturația urcă iar peste 90. Tata se liniștește. Nu mai clipește. Nu răspunde. Creierul lui a fost privat de oxigen minute în șir. Prăbușit pe scaun, îl privesc. Între el și moartea prin sufocare stă vizita mea neanunțată la spital.
Ies în curte. Trag în piept aerul de munte și privesc casele de pe dealurile domoale ale Cavnicului. Lumina scade. Curând, se lasă întunericul.
Opt luni mai târziu
Nu obișnuiesc să public aici despre familie și prieteni apropiați. Cu puține excepții, la cererea lor, nu am transformat rude sau oameni dragi mie în subiecte de presă. Există o linie roșie, dincolo de care aș trăda încrederea celor care mi-au dăruit-o prin prietenie, confidențe, ajutor și altele.
Totuși, am scris despre condițiile în care tatăl meu și-a trăit ultimele ore din viață la Spitalul din Cavnic, Maramureș, ca să știți că nu vorbesc de pe pereți când critic sau relatez despre ororile sistemului medical de stat din România. Nu am dorit ca moartea tatălui meu să devină spectacol național, de aceea nu am făcut publice la 25 ianuarie, anul curent, suferința și umilința la care l-au supus acele cadre medicale.
Am reușit, miraculos, să-l transfer pe tata la Terapie Intensivă, în Spitalul din Baia Mare. Acolo a fost îngrijit exemplar de medici și asistente cu vocație. A murit beneficiind de cele mai bune îngrijiri, până în ultima clipă.
Tatăl meu a plătit o viață întreagă contribuția la sistemul de Sănătate din România. La final, sistemul i-a dat un bocanc în cap, cu speranța că va elibera mai repede statul român de povara unei pensii de plătit și a unui om de îngrijit.
Tata a fost un om bun, cinstit, cuminte, educat, discret. De ce, mereu, acești oameni sunt victimele de serviciu ale unui stat care-și devorează cei mai buni fii și cele mai bune fiice?