Filosoful Gabriel Liiceanu (78 de ani), directorul prestigioase Edituri Humanitas, pune lucrurile în ordinea lor firească, în cee ce-l privește pe regizorul Sergiu Nicolaescu (1930-2013). Într-un text publicat pe Contributors.ro, pe un ton indignat, Liiceanu îi definește pe Sergiu Nicolaescu și Adrian Păunescu drept „cei mai prodigioși complici ai regimului Ceaușescu”.
Indignarea lui Gabriel Liiceanu e generată de odele aduse lui Sergiu Nicolaescu la Radio România Cultural, instituție media finanțata de Guvernul României.
Textul lui Gabriel Liiceanu
„Complicii”
„În zilele începutului de an, postul public Radio România Cultural (plătit din banii de la buget ai românilor) ne-a amintit pe site-ul său, la rubrica Portret, că se împlinesc 8 ani de la moartea lui Sergiu Nicolaescu, «personalitate artistică de excepție», «actor, scenarist, regizor, producător de film şi om politic». Poate că mulți se vor recunoaște în acest portret. În ce mă privește, vorba lui Ilie Năstase, «eu nu mă regăsesc printre oamenii aceștia și nici ei printre mine». Fac parte mai degrabă din «elita anxioșilor», cum a numit-o Cioran, care e înclinată să vadă în Sergiu Nicolaescu, cât și în confratele lui, Adrian Păunescu, pe cei mai prodigioși complici ai regimului Ceaușescu. Nu e vina mea că încep noul an pe tonul indignării. Dar m-am simțit provocat.
***
Când, în decembrie 2020, Humanitas a încheiat anul lansând ultimul volum al trilogiei lui Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului, nu știam că acest al treilea volum, având subtitlul Complicii – primele două volume sunt Călăii și Victimele – , își va vădi actualitatea cu atâta promptitudine. Ce sunt complicii, în acest dans macabru în trei, care a adus pe lume cea mai cumplită urgie a speciei noastre?
Răspunsul lui Thierry Wolton e simplu: lumea e interesată fie de modul în care s-a instaurat comunismul, fie de cauzele prăbușirii lui. Or, adevărată întrebare nu privește nici instaurarea (întotdeauna prin lovitură de stat), nici prăbușirea lui (prin faliment economic și implozie). Adevărata întrebare este: cum se face că un regim politic ilegal, criminal și falimentar a durat atât? Cum de cea mai sumbră distopie a minții omenești s-a putut întrupa în plămada istoriei cu atâta acuratețe? Cum de a putut dura atât de mult o formațiune politică «contra naturii» (o «orânduire», cum îi plăcea să-și spună, revendicând o fictivă «legitate a istoriei»), care, în loc de cartofi, ceapă și ouă, nu putea să furnizeze populației decât teroare, promisiuni vide și munți de minciuni? Iar răspunsul este: a durat atât de mult datorită complicilor. Exprimat lapidar în cuvintele lui Wolton: «Complicii nu au făurit comunismul – asta au făcut călăii –, dar l-au făcut să dureze».
***
Și iată-ne, la 30 după «eliberarea de sub jugul comunist», celebrând complicii comunismului: fie cu ei în viață, fie la un an, trei sau, iată, opt de la moartea lor. Cum se numește regimul în care ne aflăm? Cum îl botezăm, «științific» vorbind? Care este identitatea lui istorică? Ce înseamnă «perioadă de tranziție»? De unde, pornind, tranzităm și către ce? Și a cui tranziție? A «poporului român»? De vreme ce toate punctele-cheie ale economiei, contractele cele mai bănoase cu statul, funcțiile publice cele mai importante sunt, toate, pe mâna membrilor «Maleficei Instituții» (cum a numit un scriitor român din exil Securitatea comunistă), unde mai apare «poporul»? Nu a rămas el mic, batjocorit și abia ițindu-se în fundal din spatele propriei lui mizerii? Nu, serios, în ce regim politic trăim?
În țara asta, în urmă cu câțiva ani, televiziunile «mogulizate», prin care tropăie pensionarii Securității sau mai tinerii lor urmași, plângeau moartea lui Iulian Vlad, șeful Securității lui Ceaușescu. În Grădina Icoanei din București, și nu numai, au fost ridicate post mortem statui ale «porcului nostru de serviciu», cum i-a plăcut lui Păunescu însuși să-și spună la un an-doi după apariția lui în noul decor al istoriei. Pentru o dată, era onest: de unul singur, cu ziarul și «cenaclul» lui, Păunescu a făcut pentru Ceaușescu, vreme de două decenii, cât jumătate din toată Securitatea.
M-am întrebat care din cei doi – Păunescu și Nicolaescu – a contribuit în mai mare măsură, în calitate de complice, la perpetuarea năpastei Ceaușescu. Cel care strângea tineretul pe stadioane și, la adăpostul muzicii folk, ridica în final arena în picioare punând-o să strige «Partidul, Ceaușescu, România»? Sau cel care a participat, manipulând impactul imaginii, la batjocorirea istoriei prin falsificarea ei?
Nu cred să existe infracțiune spirituală mai mare decât contrafacerea istoriei naționale. Decât punerea generațiilor ei «în slujba». Decât transformarea patriotismului în diversiune, propagandă și minciună lucrativă. Decât prostituarea «teleologică» a istoriei, care, la capătul ei, face ca Spiritul «înaintașilor» Burebista și Decebal să se regăsească pe sine, îmbogățit de istoria glorioasă parcursă în două milenii, în figura unui analfabet viclean. În această categorie a calpuzanilor de istorie poate fi încadrat autorul filmelor Dacii și Mihai Viteazul, «producții istorice de referință», cum le numește Radio România Cultural.
***
Ce poate fi mai înalt imoral decât tupeul «călăilor și complicilor» de la noi? Cu ce voce de piept și cu ce demnitate emfatică au intrat în «noua» istorie! Același text comemorativ al «României Culturale» ne spune că Sergiu Nicolaescu a fost «o figură centrală în zilele Revoluției din decembrie 1989». Ce ciudat se joacă cu legea non-contradicției istoria tranziției noastre! Printr-un spectaculos tour de passe-passe marca FSN, omul care avusese un rol central în «Epopeea Națională» lansată cu ocazia «tezelor din iulie» din 1971 de Ceaușescu, menită să-i hrănească acestuia fantasmele, a alunecat vertiginos pe noul versant al istoriei și a descins neînfricat, cu arma în mână, în mijlocul acțiunii revoluționare. Până mai adineaori, ne servise minciuni dacice împachetate în magia ecranului. Eu cred că toată viața de după ʼ89, Sergiu Nicolaescu a traversat-o imaginându-se într-unul din filmele lui proaste în care se ditribuia singur. Numai că de data asta, figuranții eram noi. Iar filmul era mai prost ca niciodată.
În 12 ianuarie, când regimul Iliescu a organizat o «zi de doliu național pentru cei căzuți în Revoluția din decembrie 1989», cu «Gelu Voican Voiculescu, Ion Caramitru și Sergiu Nicolaescu vorbind manifestanților din Piața Victoriei», ipocrizia și tupeul «emanaților» au atins cote maxime. Sau poate mă înșel și acesta n-a fost decât un modest început? Poate și mai mare a fost nerușinarea celor care ne-au întâmpinat la o răscruce a istoriei cu un mănuchi de trei trandafiri roșii în mână când, ulterior, l-au desemnat (căci desemnat a fost) pe Sergiu Nicolaescu senator în toate legislaturile postdecembriste (cu excepția celei din 2004-2008), președinte al Comisiei senatoriale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989, apoi membru în Colegiul Național al Institutului Revoluției Române. Ce butaforie la scară națională! Sau poate trebuie să ne obișnuim cu gândul că aceasta e însăși «normalitatea» în care s-a instalat societatea noastră de trei decenii încoace? Oare nu ei, bricoleurii comunismului, și nu ei, complicii lor, au făcut până mai ieri legile democrației și au instrumentat «procesele Revoluției»?
Așadar, lor să le ridicăm statui. Lui Păunescu și lui Nicolaescu. Iar pe Constantin Bălăceanu-Stolnici, «ultimul boier român în viață», un adevărat aristocrat de modă veche, cu barbișon și baston cu măciulie de argint, unul dintre cei mai prodigioși turnători ai Securității comuniste (nume de cod Ionescu Paul), să-l onorăm, deocamdată – în așteptarea statuii, desigur – doar cu titlul de «cetățean de onoare al Capitalei» acordat de PSD și Gabriela Firea. Acestora să le cinstim memoria! Nu Elisabetei Rizea, nu Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, nu Doinei Cornea, nu lui Liviu Cornel Babeș, nu lui Călin Nemeș.
***
Când citim în paginile «spovedaniei» Elisabetei Rizea că au existat prizonieri politici cărora li s‑au scos dinţii cu cleştele de cuie, smulgându‑li‑se gingiile odată cu dinţii; că o femeie era călcată în picioare până când îi ieşeau plămânii prin coastele rupte; când citim că Elisabeta Rizea a stat legată de mâini de un cârlig din plafon, că i‑au rămas în celulă dinţii şi părul («în pat dinţii din gură, cole jos păru’»), când aflăm – din altă mărturie – că un ţăran ridicat noaptea este smuls din casă cu stâlpul casei cu tot – toate acestea, trăite, văzute sau auzite, nu constituie temeiuri suficiente pentru ca bătăile inimii să ni se oprească şi pentru ca părul să ni se ridice măciucă în cap? «Păi aş zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un om», spune la un moment dat, în spovedania ei, Elisabeta Rizea. «Atâtea sunt de spus…»
Așadar, lui Păunescu și lui Nicolaescu să le ridicăm stratui. Nu Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, cei care, în deceniile în care istoria ne transformase în infirmi ai expresiei, ne-au înapoiat, vorbind în locul nostru, darul cuvintelor. Dar nu lor le ridicăm statuie. Nu-i ridicăm statuie nici Doinei Cornea, care, făcând ce a făcut, n-a așteptat nimic de la nimeni. Trăind în lumea nelibertății în care trăiam cu toţii, Doina Cornea şi-a pus problema libertăţii în termeni de destin personal: poate oare un om să trăiască în nelibertate şi, totodată, să fie împăcat cu el? Dacă acest dialog, început ca un murmur rostit în intimitatea fiinţei ei, s-a transformat în cele din urmă în «dialog cu un tiran», lucrul se explică prin faptul că, în mersul său, Doina Cornea a întâlnit în mod fatal, în persoana lui Ceaușescu, pe cel care-i leza demnitatea. Și l-a întrebat, calm, stăruitor și cu o voce subțire, cu ce drept o face.
Nu-i ridicăm statuie nici lui Liviu Cornel Babeș, care și-a dat foc pe-o pârtie de schi în martie 1989, lăsând în urma lui o placardă pe care era scris «Stop, Mörder! Brașov = Auschwitz»; nici lui Călin Nemeș, actorul din Cluj asupra căruia s-a tras din ordinul unui căpitan de armată în decembrie 1989, și care, în iulie 1993, la 33 de ani, s-a sinucis văzând în ce direcție merg lucrurile, convins că «la venirea morții», oamenii din generația lui «se vor întâlni cu tinerii căzuți la revoluția din 1989» și că vor trebui să le dea socoteală.
«Trei zile dacă mai trăiesc, spune Elisabeta Rizea, daʼ vreau să ştiu că s‑a limpezit lumea.»
***
S‑a limpezit oare lumea noastră? Mai degrabă s‑a ales. S-a limpezit, s-a ales, deocamdată prin cărți, prin adevărul rostit. S-a ales după subtitlurile celor trei volume ale trilogiei woltoniene. De o parte a lumii, călăii: regizorii ororii şi supraveghetorii ei, astăzi morţi, dispăruţi, ştiuţi, neştiuţi, ascunşi, protejaţi. Apoi victimele: cei cărora «li s-au smuls dinţii şi gingiile cu cleştele de cuie». Dar și cei care au așteptat, cu toată ființa lor, o limpezire a lumii care, în fapt, n-a venit.
Zvonul acestei alte istorii – până de curând interzisă, ignorată sau tăcută – începe treptat să se amplifice şi să capete, în paralel cu istoria contrafăcută, un loc în conştiinţa noastră. Și chiar dacă această altă istorie nu a intrat încă în manualele școlare, ea a început să umple rafturile bibliotecilor noastre. «Faptele noastre sunt oricum destule ca să facă o istorie», spune consăteanul Elisabetei Rizea, Cornel Drăgoi. Și ea va continua să fie scrisă. «Atâtea sunt de spus…»
Acesta, așadar, e zvonul altei istorii decât istoria făcută în mod ticălos și complice, pentru ecranele de propagandă ale comunismului, de către recentul comemorat de la Radio România Cultural, Sergiu Nicolaescu. «Om politic controversat», titrează site-ul. Auziți: «controversat»!
***
Ce-am vrut să spun cu toate astea? Că stăm tare rău, în continuare, cu simbolurile noastre de Bine și de Rău. Nu cred că începem cum se cuvine anul, îngăduind unei instituții publice să adauge, fie și numai un portet de-o pagină, la cultul complicilor unui regim criminal.
P. S. De ani de zile, în preajma alegerilor, mă lupt să-mi conving anturajul că «nu sunt toți la fel». Recent, noul primar al Sectorului 1, mi-a pus la îndemână un argument solid: a deschis simbolic, în ultimele zile ale anului care a trecut, Parcul «Elisabeta Rizea». Nu sunt toți la fel.”
Momentul-cheie a fost decizia de organizare a mitingului de către Ceauşescu. „Scoaterea în stradă a populaţiei şi strângerea la un loc a unui număr foarte mare de manifestanţi erau foarte dificil de realizat, având în vedere măsurile deosebite luate de Ceauşescu în acea perioadă. Aceasta se putea face numai cu aprobarea lui. În noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989, ofiţerul de serviciu de la Centrala Industrială de Electronică l-a anunţat pe colonelul Păsăreanu să se prezinte la serviciu pentru organizarea unui mare miting în Capitală, programat pentru ora 9.00. Tot ce se dorea era ca mase mari de oameni să fie strânse la un loc. De acum, pentru organizaţie, cuvântul de ordine era «boicotarea mitingului».”
