Pe 30 noiembrie se împlinesc exact 83 de ani de la începutul Războiului de Iarnă: atacarea Finlandei de către Rusia sovietică, în 1939. Atacul Uniunii Sovietice s-a produs neprovocat, fără declarație de război, după ce Guvernul finlandez refuzase să satisfacă pretențiile teritoriale emise de Moscova. Inițial considerată de toată lumea ca o formalitate, operațiunea s-a transformat însă într-un coșmar pentru ruși, care au pierdut sute de mii de oameni și cantități uriașe de echipament în fața micii, dar excelentei armate finlandeze.
Rușii erau deja pe val în toamna lui 1939. Invadaseră Polonia împreună cu germanii și anexaseră jumătatea estică a statului polonez. În Extremul Orient, la granița cu Mongolia, generalul Gheorghi Jukov îi zdrobise pe japonezi în bătălia de la Halkin Gol. Totul mergea conform planului, anexarea țărilor baltice Letonia, Estonia și Lituania era inevitabilă, apoi urma ca Stalin să-și îndrepte atenția spre România.
Moscova a cerut Finlandei să-i cedeze mai multe teritorii din sud, despre care Stalin considera că i-ar fi mai utile lui. Presa sovietică a primit ordin să evite cuvântul „război” când se referea la invazia din Finlanda
După mai bine de 10 ani de eforturi susținute de un imens complex militar-industrial, Armata Roșie era cea mai mare și mai bine echipată din lume. În acest context, sfidarea Finlandei a fost privită de toată lumea – inclusiv de occidentali – ca o nebunie. Guvernul de la Moscova stabilise că anumite teritorii finlandeze i-ar trebui Rusiei și, în consecință, le ceruse de-a dreptul de la Helsinki, propunând la schimb niște zone pustii din nordul înghețat, spre Marea Barents.
Refuzul finlandezilor a fost urmat de o invazie totală, lansată de-a lungul întregii granițe. Mai multe surse susțin că, inițial, Rusia sovietică a intenționat cucerirea întregii Finlande și instalarea la Helsinki a unui regim-marionetă comunist. Evoluția ulterioară a evenimentelor a determinat însă Kremlinul să-și revizuiască în jos pretențiile.
Puterea de la Moscova a dat ordin ca invazia să nu fie numită „război”. Presa sovietică a botezat acțiunea „operațiune specială”.
Terenul fusese pregătit din vreme. Iosif Stalin considera că Finlanda ar putea invada Leningradul (!) sau împiedica mișcările flotei sovietice. Propaganda sovietică descria conducerea de la Helsinki drept o „clică reacționară fascistă”.
După ce rușii au bombardat Helsinki și au omorât 100 de persoane, ministrul de Externe de la Moscova a spus că, de fapt, avioanele aruncaseră coșuri cu pâine și ajutoare umanitare pentru populația înfometată!
Atacul lansat pe 30 noiembrie 1939 a început cu bombardarea capitalei Helsinki. Loviturile aviației sovietice au produs moartea a 100 de civili și distrugerea a peste 50 de clădiri. În fața criticilor internaționale, ministrul de Externe de la Moscova, Viaceslav Molotov, a dat un răspuns năucitor: avioanele rusești nu bombardaseră orașele finlandeze, ci aruncaseră ajutoare umanitare populației finlandeze înfometate! Nu fuseseră bombe, ci coșuri cu pâine, a spus batjocoritor rusul, la întrebarea reporterilor străini.
Drept pretext pentru invazie a fost folosit un incident bizar: o patrulă de grăniceri sovietici a fost atacată de o entitate necunoscută, ceea ce a dus la moartea a 4 militari și rănirea altor 9. Finlanda a negat la momentul respectiv orice implicare, mai ales că încerca pe cât posibil să evite furnizarea de motive pentru un atac rusesc. Ceva mai târziu, cercetări făcute de istorici finlandezi și ruși deopotrivă au concluzionat că a fost vorba de o operațiune sub steag fals, pusă la cale de NKVD pentru a fi folosită de URSS drept casus belli.
Dealtfel, documentele publicate multe decenii mai târziu din arhivele sovietice aveau să arate că, în 1938 și în primăvara lui 1939, comandamentul rusesc folosise în jocurile de război exact acest scenariu, al unui incident de frontieră petrecut în preajma satului Mainila.
După ce, timp de peste 70 de ani, istoriografia oficială rusească a acuzat Finlanda că a pornit războiul din 1939, în 2013 însuși președintele rus Putin a recunoscut, la o întâlnire cu istoricii ruși, că sovieticii au declanșat acest conflict pentru a „corecta greșelile” făcute la trasarea frontierei în 1917!
Pierderi colosale înregistrate de Armata Roșie în principal din cauza nepăsării comandanților față de viața soldaților, din cauza proastei organizări și a logisticii dezastruoase
Conflictul sovieto-finlandez va dura 3 luni o săptămână și 6 zile și va avea o evoluție total neașteptată. Liderii Rusiei bolșevice se așteptau la o victorie ușoară. Armata lor era cea mai bine echipată din întreaga lume și o copleșea numeric pe cea finlandeză. Se credea că finlandezii vor face act de prezență și că războiul se va încheia în câteva zile.
Însă comandamentul incompetent, lipsa de motivație a soldaților și tactica inadecvată ale sovieticilor, corelate cu determinarea și buna pregătire a finlandezilor, au dus la eșecul ofensivei din 1939. Apărătorii au respins atacul din 30 noiembrie – 22 decembrie, rușii înregistrând pierderi înfiorătoare.
După o pauză în care au regândit strategia, au adus în luptă artileria grea și tancurile KV, rușii au reluat atacul și în februarie au reușit să spargă, în cele din urmă, linia defensivă Mannerheim.
Victoria va fi obținută de ruși abia în primăvară, după repetate asalturi, dar cu prețul a circa 150.000 de morți, 200.000 de răniți, 3.500 de tancuri și 500 de avioane pierdute. Multe din aceste pierderi au fost generate de nepăsarea comandanților față de viața militarilor ruși, de ordinele prostești și de incompetență. În zona Suomussalmi, mii de soldați ruși au murit înghețați, pentru că nu primiseră haine de iarnă, iar temperaturile scăzuseră chiar până la -43 de grade Celsius (record atins pe 16 ianuarie 1940).
Alte zeci de mii au murit în atacuri frontale sinucigașe, comandate cu nonșalanță de generalii sovietici. Din acest motiv, trupele Armatei Roșii aveau un moral foarte scăzut, în multe cazuri refuzând pur și simplu să execute ordinul de a pleca la atac. Sistemul logistic era foarte prost, soldații din prima linie fiind lipsiți de echipamente esențiale, hrană, medicamente și muniție.
Elocvent este cazul asaltului către orașul Viipuri. Evenimentul s-a petrecut în ultimele zile ale războiului, când era pe cale să se semneze tratatul de pace între Finlanda și Rusia în termenii doriți de Moscova. Conform textului acestui tratat, orașul Viipuri urma să revină Uniunii Sovietice. Dar Stalin și mareșalul Timoșenko au ordonat Diviziei 70 de infanterie să-l cucerească înainte de semnarea actelor. Comandantul diviziei, generalul Kiroponos (viitorul comandant al Frontului de Sud-Vest care în 1941 s-a prăbușit în fața ofensivei germane deși avea o superioritate de aproape 10 la 1 la tancuri), s-a supus orbește. Atacul a fost dat peste gheața Golfului Finic, iar finlandezii au bombardat suprafața înghețată, unde s-au înecat absolut inutil mii de soldați ruși.
Finlandezii au înregistrat în acest război 25.904 morți, 43.557 răniți, 1.100 prizonieri și au pierdut 20-30 de tancuri și 62 de avioane.
În urma armistițiului din 13 martie 1940, URSS a anexat mai multe regiuni strategice de la granița cu Finlanda – în total, 9% din suprafața țării pe care o atacase. Planul de ocupare a întregii Finlande a fost abandonat din cauza rezistenței acerbe întâmpinate.