ziaristii.com

Etichetă: povesti la gura sobei

  • Cârnațul – Ziariștii

    Era cea mai bătrână femeie din sat. Atât de bătrână, că nici nu i se pomenea vârsta. Venea din vremuri imemoriale, despre care povestea ca și când s-ar fi întâmplat ieri: „Ehei, când a început Războiul…”

    „Care război, țață Anică? Al Doilea”, o întrebam noi, din curiozitate, nu ca s-o tachinăm. Ne fixa cu privirea ei de acvilă seculară, de sub basmaua țesută la război (la alt fel de război, la care lucra în zilele lungi de iarnă), și articula scurt, ca un Herodot al uliței: „Nu, maică, Primul”.

    Era una dintre multe „țațe Anici” de pe uliță. De 40 de ani, era văduvă de război. Din Al Doilea Război Mondial. Îi murise bărbatul la Cotul Donului, iar de atunci trăia singură, în căsuța ei cu două camere și cerdac, acoperită cu șindrilă. O căsuță care iarna era mereu caldă, pentru că avea pereți din grinzi de stejar, tencuiți cu mortar și văruiți în alb.

    În iarna aceea, când se anunțase la radio că a murit tovarășul Leonid Ilici Brejnev și se pusese muzică de doliu, a venit o zăpadă cum nici măcar țața Anica nu pomenise. A nins cinci zile fără oprire, cu fulgi când mai mari și alene plutitori, când mici și deși, iar pe uliță au început să se audă șușoteli: „Auzi? Dacă mai ninge două zile așa, cade acoperișul pe mine și mă omoară-n somn”.

    Se văitau oameni în putere, cu case de cărămidă acoperite cu țiglă sau tablă, doar pe bătrâna din căsuța veche, cu cerdac de lemn și acoperiș de șindrilă, n-o mai auzea nimeni. Nu mai fusese văzută de două zile. Ea, care obișnuia să le dea binețe celor ce treceau prin fața casei sale…

    E drept că rar mai răzbătea câte-un sătean prin nămeții până la brâu. Oamenii încercau să mențină o potecuță îngustă, dar zăpada se tot așeza, iar pe ici, pe colo se prăbușeau pereții tunelului alb.

    O avea lemne în târnaț? Dar la izvor o putea ajunge, să ia apă?

    Am ieșit în uliță și am luat-o la vale, spre căsuța bătrânei, „înarmat” cu o lopată. Eram deja voinicel, mă apropiam de 13 ani și știam a mânui uneltele din gospodărie.

    Au fost ceva obstacole până la căsuța cu cerdac. Am mai curățat poteca, îndepărtând zăpada cu lopata, am mai trecut și pe deasupra, acolo unde era prea multă și se bătătorise, iar într-un final am ajuns la țața Anica.

    Nicio urmă de potecă spre casa bătrânei! Zăpada îmi venea până la gât și vedeam pe deasupra ei: colo gardul de ulucă, dincolo curtea complet albă, nici scara de urcat spre târnaț nu se mai vedea. Stratul de omăt ajunsese sus, la pridvorul de lemn.

    Să strig? Mai bine nu. Ce rost ar avea? Oricum, tot ce-ar putea face ar fi să iasă în cerdac, să constate o dată în plus că e prizoniera zăpezii.

    M-am apucat de treabă. Zăpada zbura în stânga și-n dreapta, aruncată de lopata cu coadă de lemn și lamă de oțel. Înaintarea era greoaie, dar încet-încet se forma o cărare ce ducea spre poartă. Cei trei-patru metri mi-au luat vreo juma’ de oră, dar odată ajuns în fața porții, s-a ivit prima problemă: nu aveam cum să intru în bătătură. Poarta se deschidea spre interior, dar nu putea fi împinsă, pentru că în curte era zăpada de un metru!

    Am tras zăvorul, căruia-i cunoșteam rostul, pentru că de multe ori i-am cosit bătrânei iarba prin grădină ori i-am săpat porumbul, de multe ori i-am dus găleți cu apă, de la izvorul din vale, dar și de mai multe ori m-a strigat ea, din târnaț, când mă vedea trecând cu găleata de pește pe care-l prindeam cu mâna, pe Bâlta, pe Râușor sau pe Valea Neagră: „Cărtior, o codiță de pește!”. Mă opream pe loc, o coteam la stânga, trăgeam zăvorul porții, urcam în târnaț, puneam găleata jos și o lăsam pe bătrână să-și aleagă câțiva pești. Îi tremura mâna de abia mai putea să ducă lingura la gură, dar când vedea peștii vii în căldarea cu apă – cleni, mrene, porcoi, boienei, uneori câte-un lin -, parcă-i dispărea și tremuriciul. Mâna ei noduroasă prindea peștele ca un clește și-l arunca într-o postavă de lemn. Și tot ea zicea: „Gata, să mai duci și-acasă, că sunteți mulți”.

    M-am cățărat pe gard și am privit spre casa aflată la câțiva metri: nici țipenie de om. Atunci am observat că nu ieșea fum pe horn. Afară era ger, îți îngheța mâna pe lopată, dar țața Anica nu avea foc în sobă. Asta nu era bine!

    Am sărit în curte, cu lopata după mine. Pluteam în stratul de omăt. Mi-a luat ceva timp până când am dat zăpada cât să se poată deschide poarta, apoi am făcut cărare până la scară, am curățat treptele, am ajuns în târnaț.

    „Țaț-Anică! Țaț-Anică!” Cioc-cioc în ușa de lemn.

    „Da, mamă, intră!”

    Am apăsat pe clanță și am intrat. Întotdeauna ținea ușa descuiată, niciodată nu învârtea cheia aflată pe dinăuntru. Nici noaptea, când dormea.

    Stătea pe marginea patului, învelită într-o pătură, iar mâna dreaptă îi tremura mai tare decât de obicei. Și capul îi tremura, cu broboadă cu tot. Era speriată, lemne nu avea, găleata de apă era goală.

    Era frig în casă, iar soba era rece. Soba aceea pe care o găseam mereu caldă și de pe care ne dădea mereu un măr sau o gutuie… uneori scotea dovleac din cuptor…

    „Auzi, mamă, a căzut vreun acoperiș?”

    „N-a căzut nicio casă”, i-am spus, „doar câteva cotinețe, așa am auzit”.

    Bătrâna era speriată că nu-i rezistă acoperșul de șindrilă. Casa era veche, căpriorii aveau pe puțin 70 de ani, iar zăpada de un metru apăsa cu mare greutate.

    Nu era timp de pierdut. Am luat lopata și am făcut potecă până la stiva de lemne, care se afla în spatele casei. Am dus un braț în casă, am dat să bag un lemn în sobă, dar țața Anica a zis: „Lasă, mamă, că fac eu focul, îi știu rostul”.

    Am luat din nou lopata și am făcut potecă spre izvor. Era cale mai lungă, dar spaima că vine seara și nu apuc să croiesc pârtie mi-a dat putere. I-am umplut bătrânei găleata cu apă, dar și două urcioare. A băut două căni, îi era tare sete…

    „Ce-o fi cu găinile mele? N-au mâncat de două zile. Nici rațele…”

    Am luat lopata și am făcut potecă spre cotețul păsărilor. Era mai aproape, lângă stiva de lemne, n-a durat mult.

    Am dus vreo zece brațe de lemne în târnaț și i-am spus: „Țaț-Anică, stai liniștită, că mai vin și în zilele următoare!”.

    Și-a frecat mâinile tremurânde și a îngăimat niște scuze: „Auzi, mamă, ți s-o fi făcut foame… ce să-ți dau eu ție, că n-am putut… nici apă n-am avut…”

    „Nu-i nimic, țaț-Anică”, i-am zis, „stai liniștită, că nu mi-e e foame”.

    Îmi era! Tremuram de foame, de la pârtiile făcute și de la frigul de afară. Am dat să plec, dar bătrâna și-a amintit: „Auzi, mamă, am tăiat porcu’, da-s toate la afumătoare…”

    Se însera. Am luat lopata și am croit pârtie spre afumătoare, dar puterile mă lăsau. Erau ore bune de când mă tot luptam cu zăpada, și eram o mână de om…

    Se lăsa întunericul când s-a rupt coada lopeții. Mai aveam puțin până la ușa afumătoarei, dar parcă nu mai ajungeam… Am aruncat coada de lemn și am apucat partea ei metalică, de tablă, cu care am continuat treaba. Ultimul metru l-am eliberat cu mâinile goale, pe orbecăite, pentru că lama lopeții era atât de rece, încât mi se lipeau degetele pe ea și mă dureau buricele lor. Parcă mai caldă era zăpada decât lopata…

    M-am dus în casă, m-am lipit de sobă și m-am dezmorțit. Se încălzise bine odaia bătrânei! Se înviorase și țața Anica, umbla de colo-colo. A zis: „Cărtior, stai aici, că vin acum”. Și a ieșit, trăgând ușa după ea.

    A revenit cu o bucată de slănină afumată, una de tobă, un caltaboș și un sângerete. A pus pe masă, a tocat pe o farfurie de lut. A scos, nu știu de unde, niște murături minunate. „Ia, mamă, și mănâncă! Ți-o fi foame de la atâta zăpadă”.

    „Nu, țaț-Anică, nu mi-e foame… Nu trebuia…”.

    Dar îmi era o foame de lup. Am mâncat și șuncă afumată, și tobă, și caltaboș, și sângerete. Am asortat cu usturoi, dintr-o cotovaică de pe masă. Mi-a dispărut tremuriciul.

    Bătrâna mă privea cum mănânc. Era mai bucuroasă decât dacă ar fi mâncat ea. Și de-odată s-a lovit cu palma peste frunte: „Vai de capul meu, cum uitai?! Îs hodoroagă, mamă, nu mai țin minte… Stai aici, că vin acum!”

    A tras din nou ușa după ea și s-a întors cu un cârnat mare, încolăcit. „Uitasem să aduc cârnaț, da’ bine că-mi adusei aminte”.

    Mi-a tocat pe farfurie cu mâinile ei împovărate de reumatism, am luat o bucată, două și gata.

    „Ce-i, mamă, nu-ți place cârnațul? Poate nu l-am făcut bun, n-oi fi pus destul mușchete…”

    „Nu, țaț-Anică, e foarte bun, da’ mă săturai. Mâncai multă tobă”.

    „Las’ că ți-l dau acasă”.

    „Nu, că anu’ ăsta am tăiat și noi porc. Lasă-l aici, că mâine vin să-ți dau jos zăpada de pe casă”.

    Era cald și bine în casa bătrânei. Afară se lăsase un ger tăios, de-ți înghețau nasul și urechile.

    Când am ieșit în uliță, am văzut șuiorul de fum ce ieșea din hornul casei pe care tocmai o eliberasem din chingile zăpezii. Fumul se ridica spre cerul care, la ora aceea, sticlea de stele.

    A doua zi am eliberat acoperișul casei de povara stratului gros de omăt. Și am mâncat cel mai bun „cârnaț” din vremurile zăpezilor de altădată.

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    POVEȘTI LA GURA SOBEI:

    * Pițărăul

    * Zăpada

    * La săniuș

    * Primiți cu Moș Crăciun?

    * Căsuța din poveşti

    * Coricovul

    * Dudul

    * „Grigore Cartianu, nu-i prima oară când m-ai făcut să plâng!”

    CITIȚI ȘI:

    * Dezlănțuire de ură a unui anti-vaccinist român din Suedia față de fiica sa, doctorița Laura Ghibu, care a îndrăznit să-i pună la punct idolii conspiraționiști: Dana Budeanu, Monica Pop și popa Terheș

    * Rusofilul Cozmin Gușă insinuează că Ambasada SUA s-ar ocupa cu otrăvirea „patrioților” de tip George Simion!

    * Cine sunt cei patru parlamentari AUR cu care-i amenința ziaristul vulgar pe procurorii DNA: doi foști marinari, un jurist și o asistentă medicală

    * AGENȚII HAOSULUI (1). Leșinata Revoluție Neofascistă. De ce au eșuat Batalioanele de Asalt ale AUR în tentativa de ocupare a Parlamentului

    * Nemernicia propagandiștilor PSD: îi compară pe huliganii AUR cu protestatarii anticorupție din 10 august

    * Radu Moraru către Șoșoacă: „Diana, draga mea, te implor: ia-mă consilier!” / „Ești inteligentă, Kovesi e zero pe lângă tine” / „Te-aș pune șefa procurorilor din România, să bagi spaima în toți” / „Dacă facem echipă, nu ne mai învinge nimeni”

    * Mișcare de maximă gravitate: CCR aruncă România în afara UE, nerecunoscând supremația legislației europene! Dorneanu respinge o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene

    * Inspecția Judiciară i-a pregătit lui Cristi Danileț o nouă execuție. După ce l-a făcut „infractor TikTok”, îl bagă la „magistrați politici”

    * SERIAL: „Sfârșitul Ceaușeștilor” (39) / Variantele morții lui Milea

    * Părinții lui Nicolae Ceaușescu sunt pictați pe pereții bisericii din Scornicești. Andruță și Alexandrina stau lângă Mihai Viteazul și Tudor Vladimirescu

  • Zăpada – Ziariștii

    POVEȘTI LA GURA SOBEI

    Zăpada

    Ningea de trei zile neîncetat. Ningea cu fulgi mari, pufoși, fulgi jucăuși, care scoteau și mâțele din casă, unde se răsfățau la căldura sobei.

    Noi, prichindeii, ne bucuram fără măsură, scoțând câte-un uau! în fiecare dimineață când trăgeam colțul perdelei și vedeam omătul alb depus peste noapte. Uau, e până la genunchi! – am constatat după prima noapte de ninsoare harnică. Uau, e până la brâu! – după a doua noapte. Uau, se face de doi metri! – după a treia noapte.

    Și tot ningea, și tot ningea, iar noi ne bucuram de parcă am fi vrut s-o țină așa toată iarna, să se facă zăpada cât casa. Era bucuria spectacolului nemaivăzut, asociată cu albul acela de o puritate absolută. Mai simțisem asta când a venit circul în sat, cu două mașini mari, cu prelată, iar dintr-o mașină a coborât șarpele boa – așa strigau babele prin sat, e șarpele boa! -, iar pe noi ne fascina însuși numele, trebuia să fie un șarpe mitic, un șarpe legendar. Ne era frică de el – dacă ne înghite? -, dar mai mare decât frica era curiozitatea, căci șarpe boa nu se mai văzuse pe ulița noastră de la facerea lumii sau, poate, de la trecerea cometei.

    Șarpele boa a venit și a plecat, după ce l-a pupat pe obraz pe circarul care-l lăsa să i se înfășoare pe după gât, dar ninsoarea aceea nemaivăzută se tot așeza și promitea să nu mai plece până hăt la primvară, acoperind curțile și ulița și gardurile și pomii, iar babele ziceau că va înghiți și casele, căci zăpada asta e mai flămândă decât șarpele boa.

    Pe noi, cei mici, nu ne speriau nici șoaptele că au început să pârâie căpriorii caselor, că țața Anica lu’ Tică se ruga cu fața la răsărit să nu vină acoperișul peste ea. Noi ne puneam ciorapi groși, de lână, mănuși tot de lână – aveam două oi, le tundeam primăvara cu foarfeca de tablă – și ne avântam în imensitatea albă. Era treaba noastră să facem pârtii, dar era și bucuria noastră, prima dintre bucuriile acelor zile de poveste.

    Luam lopețile și croiam pârtie spre grajdul vacilor și cel al oilor, apoi spre cotețul porcilor și, în fine, spre cel al păsărilor. Ne opream din treabă ca să strângem ouăle într-o cotovaică – trei de gâscă, șapte de rață, zece de găină… mereu număram ouăle, era triumful nostru din fiecare dimineață, dar și garanția că avem cu ce ne potoli foamea.

    Făceam apoi pârtie spre afumătoare, să ajungem la cârnații, toba și slănina pe care le afumam cu rumeguș galben, de fag. Încă o pârtie până la stiva de lemne, ca să avem ce pune pe foc, și încă una spre claia de fân și șura de coceni, aflate în grădină, căci trebuia să dăm de mâncare vitelor de trei ori pe zi. De la pârtia principală ne abăteam la dreapta spre cotețul câinelui, iar la stânga spre „buda din fundul curții”, care de fapt era tot în grădină.

    Ne întorceam și croiam potecă pâna la cișmeaua de peste drum, de unde ne umpleam gălețile și urcioarele, dar unde adăpam și vitele.

    După o așa treabă, repetată de două-trei ori pe zi, căci zăpada se tot așeza, ne apuca o foame de lup – sau de șarpe boa?! -, pe care o potoleam fără amânare. Iar în timp ce înfulecam, vedeam pe fereastră munții de zăpadă care, desenați de lopețile noatre, se înălțau până sus, spre streașină.

    Cu ochii pe nămeți, ne-am amintit de Anica lu’ Tică. Dacă o să cadă acoperișul peste ea? Femeia trecuse binișor de 70 de ani, iar noi o știam singură dintotdeauna. Era o femeie tăcută, își ținea necazurile numai pentru ea. Se șoptea că bărbatul ei a fost primar liberal, înainte de război, dar l-au arestat după, și dus a fost. A fost un om harnic și bun, ziceau unii. A fost un bandit, strigau alții, n-a vrut să intre-n colectiv! N-a vrut, dar l-au băgat cu forța, că n-a rămas nimeni cu pământul și cu vitele lui, acum totul era al colectivului. Noi, prichindeii, nu pricepeam nimic, dar mâncam dude, vara, din duzii lu’ Tică – așa li se spunea pomilor de pe drumul vacilor, spre pădure. Fuseseră plantați când era Tică primar, acum erau mari și făceau dude pentru tot satul.

    Țaț-Anică! Țaț-Anică! Ușa se deschise, iar bătrâna apăru în prag, cu broboada ei nelipsită de pe cap și cu cămașa albă, mereu curată. Țaț-Anică, venirăm să-ți zăpada jos de pe casă! Femeia se închină din târnațul casei ei de lemn, cu două odăi modeste și cu pardoseală pe jos.

    Mai întâi făcurăm pârtie de la poartă până la scara casei, cu lopețile noastre de tablă – pârtie îngustă, cât să treacă un om. Apoi ne cocoțarăm pe casă, trei ghemotoace neastâmpărate, cu trei lopeți speciale, de placaj, pe care ni le făcuse nea Mihai la fabrică, le bătuse în cuie și le închegase cu clei. Erau lopeți ușoare, dar mari, numai bune de împins zăpada la vale, trebuia doar pornită, că apoi se ducea singură: păzea, avalanșăăăăă!

    Mă, copii, umblați ușor, să nu cădeți, că-i șindrila putredă!, zicea țața Anica, din târnaț, cu vorba ei molcomă și tristă. Nu-i era că-i facem gaură în acoperiș, cât îi era să nu ne lovim…

    Când am terminat cu acoperișul, ne-am dat drumul la vale, ca pe derdeluș, plonjând pe creasta muntelui de zăpadă format la streașina casei. Bătrâna ne-a poftit în casă, să ne omenească, dar noi ne-am apucat să-i facem trecere prin munții aceia de zăpadă, căci altfel nu putea ajunge nici până la cotețul găinilor. La final i-am adus apă de la izvoru’ lu’ Buligan și i-am trecut pragul.

    Era o casă sărăcăcioasă, de bandit liberal sau mai degrabă de femeie singură. Dar o casă curată, bine îngrijită. Pe plita sobei, într-o tigaie, sfârâiau câțiva cârnați, semn că țața Anica avea gânduri mari cu noi. I-am spus că nu ne e foame, deși ne era o foame de lup – sau de șarpe boa -, dar ea ne-a poruncit ferm: De la mine nu pleacă nimeni nemâncat! Și a adăugat cu glas scăzut, mai mult pentru ea: Oi fi eu săracă, da’ ceva să pun pe masă tot oi avea…

    Și, până să se frigă cârnații, ne-a tocat pe o farfurie de lut tot ce avea prin afumătoare: și caltaboș, și tobă, și sângerete, și slănină subțirică, bine aleasă… Ne-a pus pe masă felii mari de pâine făcută de ea, în vatră, dar și câteva cepe. Ne-a turnat în ulcele vin fiert cu aromă de măr.

    Am mâncat atunci cel mai bun caltaboș și cea mai bună tobă și cel mai bun sângerete și cea mai bună slănină și cei mai buni cârnați. Și cea mai bună pâine. Și cea mai bună ceapă. Și am băut cel mai bun vin fiert, cu cea mai bună aromă de măr, în cel mai reușit ospăț din câte au existat de la facerea lumii. Sau, poate, de la trecerea cometei.

    P. S. Țața Anica nu mai e de mult. Și nici casa ei de lemn, acoperită cu șindrilă. Nici zăpezile acelea nu mai sunt, ulița arată acum de Crăciun cum arăta de obicei de Paști. Doar duzii lu’ Tică se mai străduiesc să reziste, martori ai atâtor istorii bune și rele, ai atâtor zăpezi și canicule, ai atâtor oameni trecători…

    Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

    ALTE POVEȘTI LA GURA SOBEI:

  • Evazionistul – Ziariștii

    POVEȘTI LA GURA SOBEI (9)

    Această poveste am publicat-o pe 6 octombrie 2017, deci e destul de recentă. Ministru de Finanțe era ÎPM Varujan Vosganian (Înalt Prea Miruitul). Deodată i s-a năzărit să ne impoziteze pătrunjelul din grădină, penele de pe gâscă, oul de sub cloșcă, vișinele din vișinată, corcodușele din pârleaz… tot, tot, tot.

    Tocmai dădeam o raită pe la Brădiceni, așa că m-a trăsnit un gând vinovat: ce-ar fi să fac evaziune, uite-așa, în ciuda lui Fosganian?

    Așa îi zicea o bătrânică de pe ulița mea, o mămăiță care-mi amintea de bunică-mea – Baba -, care-mi spunea: „Ehei, o să vezi tu ce-o să-i facă Vorbaciov lu’ nenorocitu’ ăsta”, nenorocitu’ fiind Ceaușescu. Și eu îi ziceam: „Gorbaciov!”, iar ea: „Așa, Vorbaciov”. „Taci, Babă, că te bagă la beci!”, strigam la ea, să fiu sigur că nu aude altceva. Iar ea, la cei aproape 90 de ani: „Mă bagă pe dracu’! O să-mi ia pătrunjelu’ din grădină, aia o să-mi facă!”

    N-am înțeles eu de ce pătrunjelu’ și nu păstârnacu’. Dar acum știu: Baba era vizionară, aștepta turismul decembrist al lui Vorbaciov și, peste ani, descălecatul la Finanțe al lui Fosganian.

    Așadar, povestea din urmă cu 15 luni, postată atunci pe Facebook, cu poză cu tot.

    Evazionistul

    Fac evaziune. Fac evaziune la greu. De dimineață adunai ouăle din cuibare, opt la număr – ouăle, nu cuibarele. Patru lei, Vosganiane, îți dădui gaură la buget! Cotcodac, cotcodac, și banii rămaseră la mine.

    Fac evaziune fără măsură. Mersei în grădină și luai leuștean pentru ciorbă, plus o mână de pătrunjel pentru fasole. De unde fasole? Tot din grădină, dar asta a fost culeasă prin august. Reține, Vosganiane: nicio lețcaie la buget!

    Fac evaziune non-stop. Deși e octombrie, găsii multe pătlăgele micuțe, gen Cherry, prin rămășițele vegetației tomnatice. Astea-s dintr-alea care răsar singure, din semințele căzute anul trecut. Sunt deosebit de gustoase. Crezi, Vosganiane, că dădui buzna să plătesc vreo taxă? Aș! Mâncai și roșiile, rămăsei și cu banii în buzunar.

    Fac evaziune cum respir. Uite, culesei un coș de mere, trei pere și câteva gutui – ultimele din acest an. Câștigă și bugetul ceva din bogăția asta? Zero împușcat, Vosganiane!

    Fac evaziune ca un infractor înrăit. Mâine adun varza, s-o punem la murat, în putină, pentru iarnă. Taxe – ioc.

    Cu nucile ai scăpat mai ușor, Vosganiane. Anul ăsta nu s-au făcut nici de gust. Le-a lovit gerul la floare, în aprilie. Pe partea asta n-a fost rost de evaziune. Dar crede-mă, Varujane, anul trecut am făcut o căruță de nuci. Iar Fiscul nici n-a știut de ele.

    Ceapă, usturoi, morcovi, cartofi – de toate am făcut. Zacuscă de-aia bună. Bulion și zarzavaturi. Dulcețuri și compoturi. Tu-ți dai seama, Varujane, câtă evaziune?

    Și, hai să ți-o zic pe aia tare: am făcut și câteva căzănele. Plus vinișoru’ pus deoparte. Mai mănâncă omul, dar mai și bea. Astea-s d’alea, grele, cu impozite și accize. Pe hârtie, Varujane, că banii au rămas la mine. Hai noroc și sănătate!

    Gata, acum vă las, că vine un prieten să-mi aducă niște castane, din pădurea lui de la Tismana. Le fierb și le consum cu o bârdacă de must. Poate și coc vreo câteva, Vosganiane. Ghinion: nu-ți dau niciun impozit. Nici pentru castane, nici pentru must.

    Îți promit, Vosganiane, că la anu’ produc și mir, dar impozit tot n-o să plătesc! Aflu rețeta și fac un butoi de ulei sfințit. Știu, e mult, dar și voi sunteți mulți. Ați umplut Parlamentul cu oameni nevinovați care au nevoie de mir. Trebuie să vă ungeți din cap până la tălpi, Varujane, că nu e joacă! Sunteți expuși, vă dă târcoale banu’ – ochiul dracului. Doamne ferește, vine Codruța și vă ia…

    Ai mai pomenit, Vosganiane, un evazionist atât de înrăit? Cu indivizi ca mine, de unde-o să vă mai plătiți voi atâtea pensii nesimțite? Și de unde-o să mai luați șpăgi de zeci de milioane?

    Asta e, Vosganiane, pofta-n cui! Va trebui să vă mulțumiți cu șpăgi de un milion de euro, cel mult două, că vremurile-s grele. Nu-i ușor nici pentru voi să guvernați într-o țară de evazioniști…

    Citiți și alte povești la gura sobei:

    8. Cârja

    7. Ulița cu garduri de ulucă

    6. Căsuța din poveşti

    5. Coricovul

    4. Dudul

    3. Primiți cu Moș Crăciun?

    2. La săniuș

    1. Pițărăul

  • Cârja – Ziariștii

    POVEȘTI LA GURA SOBEI (8)

    Cârja

    Taică-meu – fie-i ţărâna uşoară! – a umblat în cârje timp de 13 ani. Din 1978, când i-au fost amputate labele picioarelor (suferea de arterită), până în 1991, când a căzut la pat pentru multă vreme, paralizat de un atac cerebral.

    În cei 13 ani a folosit mai multe perechi de cârje. Şi le confecţiona singur, din lemn de frasin, de salcâm sau de brad; uneori chiar de tei, că era mai uşor. Un prieten i le despica la gater, iar el le trăgea la rindea, le lustruia cu glaspapir şi le fixa în şuruburi.

    Îşi îngrijea cârjele ca pe propriile picioare. Când mergea la zidărie – pentru că el continua să ridice case, să zugrăvească odăi şi să repare sobe, luându-mă pe mine ca salahor sau ucenic de zidar -, ţinea cârjele alături de el, lângă ligheanul cu mortar şi la nevoie sus, pe schelă, ca să se deplaseze de colo-colo.

    Când mergea la heleşteie, să dea cu undiţa după un clean, o ştiucă sau un caras, îşi punea cârjele la umbră, să nu le ardă soarele, şi îşi dădea drumul pe fund, pe povârniş în jos, până la două palme de marginea apei.

    Când se făcea adălmaşul, la sfârşitul vreunei lucrări, îşi fixa cârjele sub masă, luându-le parcă martore la noua lui ispravă de zidar.

    Când aduna prune sau corcoduşe în grădină, îşi rezema cârjele de tulpina pomului şi se târa pe fund, sprijinindu-se în mâini, cu dexteritatea unui acrobat.

    Când făcea cu căzănelul, sub acoperişul pe care se auzeau stropii ploilor reci de toamnă, îşi folosea cârja pentru a înteţi sau a domoli focul, aşa încât să iasă ţuica la timp şi s-o deguste şi el fără teama că o va lua borhotul la vale din cauza presiunii din alembic. Și tot cu cârja scormonea în jăratec după cartofii copţi ori întorcea porumbii-de-lapte de pe o parte pe alta, să nu se facă scrum.

    Când era singur şi avea nevoie de lemne de foc, îşi făcea braţul cârlig şi apuca vreo câteva bucăţi de stejar uscat, iar cu cealaltă mână se proptea într-o cârjă, şi aşa ducea braţul de lemne în casă, la gura sobei.

    Când stăteam în bătătura casei de la Brădiceni şi ne spunea poveşti din timpul războiului, cu nemţii care le dădeau copiilor ciocolată şi cu ruşii care le-au furat o oaie, ori din timpul milităriei sale aventuroase şi al şcolii de meserii de pe Valea Oltului, apuca o cârjă şi ne arăta cu ea direcţia, uite, acolo sus, la munte, m-am ascuns trei săptămâni, cu Jean al Băboaicii, în fânarul unei babe, când au trimis potera după noi să ne ducă în arestul garnizoanei.

    Seara, înainte de culcare, ungea cârjele cu vaselină pe la încheieturi şi le punea la marginea patului, rezemate de perete, mulţumit că peste noapte nu are să le plouă. Când le ungea cu vaselină, o făcea cu o atenție specială, aşa cum îşi ungea picioarele cu gaz-de-lampă, ca să le ferească de reumatism.

    În nopţile lungi de iarnă folosea o cârjă ca să împingă lemnele mai spre fundul sobei, ca să se coacă merele din cuptor şi să prindă aromă gutuile de pe brâul sobei.

    Era maestru al deplasării cu cârjele. Şi le fixa la subţiori şi se proptea în ele, cu mâinile sale puternice de zidar, apoi îşi balansa corpul, ajutându-se de cioturile picioarelor. Ceea ce urma era magie curată: bătrânul prindea o viteză uluitoare, plutind parcă pe deasupra pământului şi dispărând în scurtă vreme după cotul uliţei, pe drumul spre heleşteie…

    A folosit cârjele timp de 13 ani, ca unică posibilitate de deplasare prin hârtoapele uliţei, şi nu s-a smiorcăit vreodată că i-a rupt cineva cârja. Dacă vreuna a cedat, bătrânul a reparat-o ori a înlocuit-o cu alta, dar de plâns, nu s-a plâns niciodată. Şi-a purtat necazul şi suferinţa şi cârjele cu demnitate, niciodată cu resemnare.

    Cele două cârje, întotdeauna meşterite de el, făceau parte din el, erau a doua pereche de picioare. Mie, copil fiind, chiar aşa mi se părea: că i-au mai crescut două picioare de lemn, la fel cum Meşterului Manole – tot zidar şi el – îi crescuseră aripi de şindrilă.

    Atunci, în copilărie, am avut mereu impresia că în nopțile ploioase de vară, când cântau greierii sub fereastră, cârjele tatălui meu vor înfrunzi şi le vor creşte lăstari lungi, precum nuielele de salcie plângătoare…

    Citiți și alte povești la gura sobei:

    7. Ulița cu garduri de ulucă

    6. Căsuța din poveşti

    5. Coricovul

    4. Dudul

    3. Primiți cu Moș Crăciun?

    2. La săniuș

    1. Pițărăul

  • Ulița cu garduri de ulucă – Ziariștii

    POVEȘTI LA GURA SOBEI (7)

    Ulița cu garduri de ulucă

    Minunate imagini, cele cu fețele brăzdate de vremuri ale bunicilor noștri! Mă regăsesc în ele, pentru că am copilărit într-o curte binecuvântată de bunici, am alergat cu picioarele goale pe o uliță neasfaltată, dar bine rânduită, străjuită de garduri de ulucă, printre cârduri de găște și de rațe, zbenguindu-ne cu câinii și jucându-ne cu pisicuții.

    Acolo, în acei ani magici, am învățat să prețuim pâinea scoasă din vatră și laptele muls de la vacă, am pus arpagicul în pământ ca să scoatem ceapa, am trăit bucuria de a ne hrăni cu roadele pămânului.

    Am mers cu vitele la păscut și ne-am înfrățit cu codrul. Am prășit porumbii sau cartofii, am cosit fânul, l-am luat în furci și l-am încărcat între loitrele carelor la care înjugam dragele noastre văcuțe.

    Toamna ne aducea culesul strugurilor, bucuria mustului și claca voioasă de la depănușatul porumbului. Iarna – derdelușul, săniușul, focul jucăuș din sobă, mirosul gutuilor strecurate în cuptor. Primăvara – fuga prin pădure după ghiocei, găinușe, cocoșei, brebenei și viorele. Vara – răcoarea zăvoaielor, apa cristalină din izvoare și scăldatul în gâldanele Bâlții ori în lacurile din Cioropei.

    Dar câte n-am făcut, isprăvi și ștrengării deopotrivă! Deși au trecut anii, n-am uitat nimic. Sunt amintirile cele mai dragi, care mă vor însoți până la finele drumului pe acest pământ. Și care mă trag, magnetic, spre rădăcini.

    Imaginile acestea stârnesc furtună printre amintiri. Ele reînnoiesc speranța regăsirii drumului de întoarcere spre ulița cu garduri de ulucă.

    Fericiți cei care știu că vor găsi în prag fața brăzdată a bunicilor ori mâinile muncite ale părinților!

    Citiți și alte povești la gura sobei:

    6. Căsuța din poveşti

    5. Coricovul

    4. Dudul

    3. Primiți cu Moș Crăciun?

    2. La săniuș

    1. Pițărăul

  • Căsuța din poveşti – Ziariștii

    Căsuța din poveşti – Ziariștii

    POVEȘTI LA GURA SOBEI (6)

    Căsuța din poveşti

    Mi-e dor de căsuța bunicilor, care arăta precum cea din fotografie.

    O căsuță cu două odăi, în care au crescut opt copii, zeci de nepoți și strănepoți. Și nu s-au plâns niciodată că nu e loc.

    O căsuță înjghebată din bârne de stejar și acoperită cu șindrilă. Pereții erau văruiți în alb, iar pe jos era lut galben, bine bătătorit și acoperit ici-colo cu preșuri țesute la război.

    O căsuță cu târnaț (pridvorul oltenesc) și cu scară de lemn. Podul ținea și loc de afumătoare, unde iarna atârnau cârnații și fâșiile de slănină.

    O căsuță în care bunica țesea la război, iar bunicul făcea focul dis-de-dimineață și punea pe plită oala de ceai sau fierbea laptele muls în zori.

    Și tot bunicii, ca doi vrăjitori, coborau în fiecare zi gutui și mere din fânar sau le aduceau din beci, pentru a le pune pe brâul sobei, ori băgau o jumătate de dovleac în cuptor.

    Dar casa bunicilor nu mai e… A rămas doar amintirea ei, laolaltă cu amintirea unor oameni buni, cărora Dumnezeu le-a dăruit 91 și, respectiv, 89 de ani.

    Bunicul fusese rănit în primul război mondial și hăituit de comuniști după cel de-al doilea. Bunica a hrănit zeci de guri flămânde, din grădina ei magică, în care ne-a învățat pe toți să dăm cu sapa și, prin dărnicia pământului, să producem roade. De toate avea Baba (așa îi ziceam): roșii, castraveți, ardei, fasole de mai multe feluri, cartofi, ceapă, usturoi, morcovi, porumb, cocoșei (un soi de porumb mărunțel, pentru făcut floricele pe plita încinsă – pop-cornul de azi), dovlecei, pepeni galbeni, lubenițe verzi cu miezul roșu, sfeclă, hrean, pătrunjel, mărar, țelină, izmă (mentă), cimbru, busuioc… plus mere, pere, prune, gutui, cireșe, vișine, zmeură, agrișe, coacăze… și câte-oi fi uitat…

    De toate avea Baba în grădina ei miraculoasă, al cărei pământ negru și curat, pe alocuri pietros, ne învăța de mici, pe când mergeam de-a bușilea, să-l zgârmăm cu ghearele, să-i simțim mirosul reavăn, să-l gustăm – da, să-l gustăm -, să-l îndrăgim ca pe o ființă deosebită, să-l facem parte din sufletul nostru, oriunde ne-or duce drumurile vieții…

    După bunici și după căsuța lor de poveste vom ofta toată viața. Doar pământul a rămas, așteptându-ne să-l răvășim cu săpăliga sau cu cazmaua, pentru a ne dărui hrana lui curată. Pentru a ne dărui viață.

    Citiți și alte povești la gura sobei:

    5. Coricovul

    4. Dudul

    3. Primiți cu Moș Crăciun?

    2. La săniuș

    1. Pițărăul

  • Coricovul – Ziariștii

    POVEȘTI LA GURA SOBEI (5)

    Coricovul

    Am regăsit coricovul ca pe un părinte: tot mai bătrân, tot mai gârbovit, dar la fel de cald. Își pierduse frunzișul în toamna târzie și nici poame nu mai avea.

    Am căutat cu febrilitate pe jos, în iarbă, iar sub covorul de frunze galbene, la adăpostul unui smoc de păpuriș, am găsit o coricovă. Era un miracol că n-o găsiseră boturile cu senzori ale oilor.

    Am mușcat din ea cu bucuria copilului căruia fructele acre ale aceluiași copac, care străjuiește pajiștea întinsă a Perilor, deasupra pârâului Ficău, i-au potolit setea în verile toride și foamea în toamnele brumării.

    Am mușcat cu recunoștință și cu sfială. Același gust acrișor-parfumat, aceeași senzație reconfortantă. Vitamine în stare pură. Și mai ales amintiri.

    Coricovul acesta mi-a fost refugiu când, pe la șase ani, m-au încolțit câinii ciobanilor. M-am cățărat în copac cu viteza unei maimuțe și am stat acolo până când câinii au fost chemați de șuieratul unui baci, iar eu am putut să mă îndepărtez, furișându-mă printre ferigi și păpuriș.

    Altădată l-am salvat eu pe el. L-am văzut de la distanță: scotea fum. Am fugit spre el, lăsând vacile fără păstor. Am cărat apă cu pumnul, din Ficău, până când am stins focul din scorbură. Noroc că era un foc mocnit, fără flacără. Și că nu bătea vântul.

    Scorbura aceea era locul în care ascundeam câte o cutie de chibrituri, să n-o ajungă ploaia. Tot acolo lăsam prada de peste zi, în așteptarea serii: pește din Ficău, câțiva cartofi din tarlaua colectivei, șiraguri de ciuperci sau vreun săculeț cu ghindă. Traista cu merinde o agățam de o creangă, mai sus, să nu ajungă vacile la ea.

    Are o energie specială coricovul din Peri, chiar și așa gârbovit. L-am îmbrățișat și m-am rugat, în gând, să-l găsesc în picioare, cu sevă încă în ramuri, și data viitoare. Aș vrea să-l știu așa și la sfârșitul lumii. Căci, la fel ca în cazul părinților, nu-mi pot imagina lumea fără el.

    P. S. Coricove = mere pădurețe.

    Citiți și alte povești la gura sobei:

    4. Dudul

    3. Primiți cu Moș Crăciun?

    2. La săniuș

    1. Pițărăul

  • Dudul – Ziariștii

    POVEȘTI LA GURA SOBEI (3)

    Dudul

    E tot acolo dudul: cum treci podul Bâlții, pe stânga, de veghe pe Drumul Vacilor. Acum și-a pierdut frunzișul, dar vara își etalează bogăția de verdeață și minunăția dudelor de un albastru-vinețiu, culoarea cernelii.

    De multe ori m-a salvat dudul acesta. În verile toride, când veneam din împărăția vacilor, mă opream pentru a-i gusta dudele zemoase și dulci, care-mi țineau și de foame, și de sete. Tăcut și blând, îmi dădea din puterea lui. După ce mâncam o burtă de dude, mă simțeam zmeul zmeilor.

    Nu mâncam dude de pe jos, ci doar din coroana paradisiacă. Mă cățăram în pom ca un Tarzan de Oltenia. Îmi încolăceam mâinile și picioarele subțiri în jurul trunchiului, iar din câteva mișcări eram sus, în frunziș. Apoi era floare la ureche: săream din creangă în creangă cu dexteritate de maimuță. Ajuns pe ramurile subțiri din vârf, redeveneam vizibil, făcând să exclame câte-o femeie aflată în trecere: vezi, mă, copile, să nu cazi, că-ți rupi gâtul!

    Gâtul nu mi l-am rupt, căci dudul m-a salvat chiar și atunci când, întinzându-mă prea mult după fructele cele mai dulci, aflate la extremitatea crengilor, am simțit spaima prăbușirii. Nu m-am zdrobit însă de pământ, pentru că dudul mi-a întins un pat de rămurele care a amortizat căderea, scoțându-mi în cale și câteva crengi de care să mă agăț din zbor.

    Când veneam de la pădure, cu toporul pe mână, mă opream să-i curăț uscăturile. Nu era treabă ușoară, căci creanga de dud, când se usucă, devine tare, aproape metalică. Era multă osteneală în a curăța dudul, însă răsplata era regească: fructele dulci și răcoritoare îmi redau puterea, ba chiar ieșeam în câștig.

    Din vârful dudului am privit revărsarea apelor, la inundații. Se umflase Bâlta cum n-o mai văzusem niciodată. Valurile izbeau cu putere în podul de lemn, amenințând să-l doboare. Atunci m-a cuprins spaima: cum mai ajung eu în sat?! Am așteptat câteva ore ca apele să se retragă, dar în zadar: Bâlta se umfla de la o oră la alta, devenind tot mai amenințătoare.

    Pe înserat, de frica nopții, am coborât din dud și mi-am asumat riscul mortal: am trecut târâș podul de lemn, cu burta lipită de bârne și cu ghearele înfipte în lemnul zgâlțâit de furia apei. La două palme sub mine, valurile învolburate erau gata să mă înghită. Dar m-am ținut bine. Ajuns pe malul celălalt, am gonit prin apa care începuse să acopere drumul, formând pâraie-pâraie. Abia sus, pe coasta de la Buligan, m-am oprit pentru a privi grozăvia din spate. Eram un copil de șase-șapte ani care învățase ce e spaima de moarte.

    Tot din vârful dudului, altădată, am văzut-o pe Cotencioaia prinzând pește otrăvit de bâlteni cu lipan. N-aș fi crezut că o femeie de 65-70 de ani se poate avânta în gâldane până la brâu, cu fustele plutindu-i pe deasupra apei ca volaura unei parașute, pentru a prinde clenii ce navigau în derivă cu burta-n sus.

    În coroana dudului m-am refugiat când m-am trezit cu o turmă de mistreți la o sută de metri de mine. Nu m-au atacat, dat mi-a fost teamă. Se crăpa de ziuă, eu mergeam la coasă, sus, în Peri, iar mistreții se retrăgeau spre pădure după ce peste noapte făcuseră prăpăd în porumbii C.A.P.-ului. Știam că scroafele devin periculoase dacă au purceii cu ele. Iar de la înălțimea dudului i-am numărat: 6 mistreți mari și 11 purcei.

    Într-o vară am găsit dudul plângând. Lacrimi mari i se prelingeau din scrijelitura făcută cu briceagul de un neisprăvit cu hormoni în loc de creier: „Iubi Marcella. T-e măriț cu mine?”. Am luat balegă de vacă și am pus-o pe rană, legând-o cu o cârpă găsită pe marginea Bâlții, adusă de ape. Am pansat dudul de mai multe ori în acea vară, iar rana s-a vindecat.

    Marile suferințe ale dudului aveau să vină însă spre sfârșitul anilor ’80. La școala primară din sat, într-o sală de clasă, au fost aduși viermi de mătase. Școala avea normă de gogoși, iar larvele erau lacome: mâncau multă frunză de dud. Nimic altceva, doar frunză de dud.

    Duzii de pe Drumul Vacilor au fost măcelăriți în fiecare an. Mai întâi le-au fost tăiate ramurile subțiri, apoi crengile mai groase, ajungând niște schelete hidoase, lipsite de frunze. Dudele au devenit o amintire. Nici nu mai aveam unde să mă cațăr.

    Stăteam sub dudul meu și plângeam împreună cu el: dudule, dragule, ce ți-au făcut? Nu mai puteam să-i alin durerea, rănile erau prea mari. Nu-i tăiaseră doar degetele, ci și mâinile, și picioarele. Îi scoseseră ochii, să nu mă mai vadă. Îi tăiaseră urechile, să nu mă mai audă. Îi ciuntiseră gura, să nu-mi mai vorbească. Dudule, dragule… Te doare, dudule?…

    Era nu doar o cruzime, ci și o nedreptate. El, dudul, a hrănit atâtea generații de copii ai satului, iar drept răsplată, a fost schilodit. În acele vremuri am aflat că aceeași soartă avusese și cel ce plantase duzii: Tică, primarul Brădicenilor din anii ’30. Când au venit comuniștii, l-au băgat în pușcărie, pentru că fusese liberal. Avea să se prăpădească de tânăr, doborât de suferințele din temniță.

    Pe văduva sa, Anica lu’ Tică, femeie bătrână în anii ’80, am găsit-o plângând lângă dudul de pe Drumul Vacilor, așezată pe o legătură de surcele. Am plâns împreună cu ea, apoi i-am dus lemnele acasă. Bătrâna era ostenită și, odată în plus, rănită.

    Dar tu, dudule, ai renăscut! Parcă ai avea șapte vieți, dragul meu dud! Ți-ai recăpătat coroana maiestuoasă, ți s-au vindecat rănile. Iar vara continui să ne dai dude zemoase și dulci, așa cum o faci de pe vremea războiului mondial și a temnițelor comuniste și a marilor inundații și a barbariei viermilor de mătase.

    Ești nemuritor, dudule! Iar prin tine a devenit nemuritor și cel ce ți-a dat viață: primarul-martir, Tică. Bărbatul Anicăi lu’ Tică.

    —————————————-

    Am publicat acest text, pentru prima dată, într-o postare pe Facebook, pe 26 decembrie 2017. Anul trecut, pe vremea asta. Printre sutele de comentarii frumoase, unul venea de la Alex Ștefănescu, marele critic literar. Alex a scris așa:

    „Asta înțeleg eu prin LITERATURĂ BUNĂ. Bravo, Grigore Cartianu! Îmi place foarte mult, mă entuziasmează tot ce scrii. O carte care ar cuprinde asemenea istorisiri ți-ar da dreptul să treci pe sub Arcul de Triumf al literaturii române”.

    Am simțit nevoia să-i răspund cu aceeași prietenie:

    „Mulțumesc, dragul meu Alex! Ești generos ca de obicei. Îți pot confirma că poveștile copilăriei vor fi strânse într-un volum, imediat ce bătăliile civice îmi vor oferi un răgaz. Deocamdată, suntem cu arma la picior”.