Magistrații români nu se mulțumesc cu salariile uriașe și pensiile speciale de zeci de mii de lei pe care le obțin ieșind la pensie până în 50 de ani, ci continuă să scoată de la statul român noi și noi sume exorbitante. O notă confidențială a Ministerului de Finanțe consultată de jurnalistul Mircea Marian, de la Defapt.ro, arată că până acum judecătorii și asistenții judiciari au obținut de la stat, în procese pe care le-au judecat tot ei, sume de circa 1 miliard de euro!
În perioada 2008-2022 au fost 22.800 de procese intentate de magistrați statului român, de pe urma cărora lucrătorii din justiție au fost despăgubiți cu 5 miliarde de lei.
Ceea ce urmează întrece însă orice imaginație. Tot în urma unui proces pe care l-au judecat între ei, magistrații au obținut o majorare retroactivă a salariilor începând din 2021. Suma totală pe care le-o va da statul este de 16,1 miliarde de lei (cu tot cu penalități), adică mai bine de 3,2 miliarde euro.
PIB-ul României pe 2023 se estimează că va depăși cu puțin 300 de miliarde de euro. Așadar, o castă privilegiată de puțin peste 4.000 oameni – judecători și asistenți judiciari – va lua peste 1% din tot ce a produs întreaga țară în acest an, banii în discuție neincluzând salariile.
Mai mult decât atât, judecătorii ieșiți deja la pensie la 45-50 de ani, cu pensii de până la 10.000 de euro pe lună, au dat și ei statul în judecată. Colegii lor aflați în activitate le vor analiza cererea de a primi, la rându-le, pensii și mai mari, recalculate în conformitate cu procesul deja câștigat despre care am amintit mai sus, prin care s-au majorat retroactiv salariile.
Conform notei de la Ministerul de Finanțe care a fost văzută de jurnalistul Mircea Marian, e vorba de doar 4.144 de judecători și 177 de asistenți judiciari. Acestora li se adaăug judecătorii pensionați din 2021 încoace.
Iată mai jos fragmentul relevant din documentul de la Ministerul de Finanțe: „Procesul de acționare în judecată (de tragere la răspundere civilă) a ordonatorilor de credite din sistemul judiciar, în paralel cu a Ministerului Finanțelor a căpătat amploare şi a crescut exponențial (spre exemplu, la finalul anului 2022, existau pe rol peste 3.250 de dosare civile, iar ultima majorare a valorii de referinţă sectorială (VRS) prin ordine emise de ministrul justiţiei (în care a fost atras și Ministerul Finanțelor) a fost contestată prin alte circa 1.000 de contestaţii, formulate de cvasitotalitatea celor 4.144 de judecători şi 177 de asistenţi judiciari aflaţi în funcţie la nivelul lunii decembrie 2022, la care se adaugă judecătorii care s-au pensionat în ultimii ani. Astfel, pentru judecători, cheltuielile bugetare pentru achitarea de drepturi salariale restante (diferenţe salariale) efectuate doar în perioada 2010-2022 au totalizat 4.579.420 mii lei, respectiv circa 927.890.908 euro, fără a lua în considerare sumele executate silit prin conturile Ministerului Finanțelor (care depășesc cu mult suma de 4.579.420 mii lei) şi nici creşterile salariale recunoscute de angajatorii din sistem şi incluse în drepturile salariale curente”.
PSD și PNL aveau termen limită până la care să facă reforma pensiilor speciale data de 31 decembrie 2022. În curând se face un an de la depășirea acestui termen convenit cu Comisia Europeană și stipulat în PNRR, dar în continuare nu s-a mișcat nimic. Statul român pierde în 2023, prin subvenționarea pensiilor speciale, 12,5 miliarde de lei – asta, fără să fie luate în calcul despăgubirile obținute în procesele de care am amintit mai sus.
Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă au tergiversat și au amânat de doi ani această problemă până când, astă-vară, au anunțat clar că nu au de gând să facă reforma pensiilor speciale. Mai mult decât atât, după două luni în care au vorbit despre austeritate, reducerea costurilor statului, iar Ciolacu a proclamat în Parlament că „s-a terminat cu șmecheria”, în loc să fie tăiate pensiile speciale uriașe și necuvenite, s-a încercat confiscarea banilor pe care-i au românii în activitate în pilonul II de pensii!
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
În termeni financiari, Rusia a cheltuit până acum, cu războiul de agresiune din Ucraina, suma de 167 de miliarde de dolari – adică aproape 8% din întregul PIB al țării pe anul 2022, relevă revista Forbes, franciza din Ucraina. Reuters scrie că, doar în anul 2023, cheltuielile cu Armata au ajuns la 100 de miliarde de dolari, adică o treime din toate cheltuielile publice ale țării!
În calculul privind banii înghițiți de război intră strict cheltuielile directe, fără a fi calculate și cele indirecte.
Iată în ce a pompat banii regimul Putin din 24 februarie 2022 până acum:
– 51,3 miliarde de dolari pentru echipamente militare și provizii,
– 25,6 miliarde de dolari pentru compensații plătite familiilor celor morți în luptă,
– 21 de miliarde de dolari pentru compensații plătite celor rămași invalizi,
– 35,1 miliarde de dolari pentru salarii,
– 34 de miliarde de dolari au reprezentat pierderile de echipamente militare.
În total, e vorba de 167 de miliarde de dolari.
Autorii acestei statistici n-au inclus costuri indirecte mult mai greu de cuantificat, cum ar fi pierderea reprezentată de dispariția de pe piața muncii a sute de mii de oameni mobilizați și a altor milioane plecați din țară pentru a scăpa de mobilizare, banii și materiile prime direcționate către industria de armament, distrugerile provocate infrastructurii prin atacurile de represalii lansate de ucraineni, retragerea multor firme străine din țară, scoaterea sistemului bancar din circuitul mondial etc.
Agenția Reuters scrie că, inițial, era prevăzut ca în 2023 Rusia să aloce 50 de miliarde de dolari războiului. În loc de asta, doar în primele 6 luni s-au cheltuit 54 de miliarde, iar suma e de așteptat să ajungă la 100 de miliarde până la sfârșitul anului.
În perioada ianuarie-iunie 2023, Guvernul Rusiei a cheltuit, în total, 14,97 trilioane de ruble, din care 5,59 trilioane au mers la Armată și cheltuielile adiționale războiului. De unde se calculase că la „apărare națională” va merge 17,1% din buget, realitatea indică o apropiere de 33%.
Statele Unite au acordat până acum Ucrainei asistență militară în valoare de puțin peste 46 de miliarde de dolari.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
România a ajuns în situația să cheltuiască pentru salariile bugetarilor 76% din încasările estimate pentru acest ani 35% din Produsul Intern Brut, a anunțat Marcel Boloș, ministrul Finanțelor. „Suntem pe locul 2 în UE la ponderea cheltuielilor de personal din veniturile curente ale statului”, a spus ministrul în misiunea „Proiect de țară”, de la Prima News, citat de News.ro.
Cifrele sunt amețitoare. Marcel Boloș: „Nu trebuie să dau eu foarte multe intepretări, să nu fiu criticat, dar asta spune multe despre cheltuieile de personal: 120 de miliarde de lei sunt aceste cheltuieli anual (cu salariile bugetarilor – n. red.). Mai adăugaţi 180 de miliarde la asistenţa socială sau cele 110 de miliarde la pensii”.
Așadar, 410 miliarde de lei (adică 92 de miliarde de euro) merg la salarii, pensii și asistență socială. La alcătuirea bugetului pe 2023 – una care deja s-a dovedit că a fost prea optimistă –, astă-iarnă, s-a luat în calcul că statul român va încasa în acest an 540 de miliarde de lei (108 miliarde euro).
PIB-ul României în 2023 a fost estimat, în bugetul aprobat de Parlament, la 1.552,1 miliarde lei (310 miliarde de euro).
Aceste cifre arată de ce Comisia Europeană insistă atât de tare pentru reforma pensiilor – cu eliminarea pensiilor speciale, care mănâncă peste 12 miliarde de lei – și pentru reducerea birocrației. România a ajuns la 1,2 milioane de bugetari, la o populație oficială de 19 milioane de locuitori (în realitate, probabil în jurul a 16 milioane, restul fiind plecați în străinătate). În 1989, ultimul an în comunism, când nu exista posibilitatea de informatizare existentă azi, România avea puțin peste 600.000 de oameni în administrație, la o populație de 23 de milioane de locuitori.
PSD și PNL se opun cu îndârjire eliminării pensiilor speciale și restructurării aparatului birocratic, ambele fiind considerate bazinul lor electoral. Sute de mii de membri de partid ori pile ale membrilor de partid au fost angajați la stat, umflând schemele de personal pe salarii foarte mari fără să facă nimic. În acest moment, salariile la stat sunt cu 30% mai mari decât în privat.
Explicațiile sociologului Barbu Mateescu
Sociologul Barbu Mateescu a descris situația într-un interviu acordat recent.
„Partidele mari în România, până în acest moment, au fost PSD și PNL. Ele au luat primele două locuri, dacă nu mă înșel, la toate alegerile din ultimii 20 de ani, dacă includem și PDL-ul. Și partidele astea n-au vrut niciodată să schimbe ceva. Ele au văzut și văd statul drept mijloc de asistență socială. Cel mai mare program de asistență socială din România. «Ți-e frică să te deci la privat, ți-e lene să mergi în străinătate, du-te, mamă, la stat! Înscrie-te la noi, la partid, și te ducem la stat!»”
„Se spune că România cheltuiește foarte puțin pe asistență socială. Programul oficial de asistență social este terifiant de subfinanțat, dar nimeni nu se uită câți oameni pun pâine pe masă pentru că s-au înscris în PSD sau în PNL și i-a angajat unde s-a nimerit. Ai făcut științe politice? Hai, du-te la Cernavodă, la centrala atomică! Ai făcut biologie? Perfect, te vei ocupa de resurse umane la Ministerul de Externe!”
„Un program de asistență socială, ei asta au văzut. Noi, partidul, eu, Ciolacu, exist pentru că asigur la câteva sute de mii de familii mâncare de la stat. Și pentru că reușesc să fac asta, ei mă țin sus, într-o funcție publică, și mănânc mâncare mai bună decât la Buzău. Pâinea e mai bună, caviar, o țigară mai de calitate, o haină mai scumpă, să mă simt și eu bine. Asta e tot.”
„Mecanismul este foarte bine pus la punct. Statul nu e văzut ca un subiect, e văzut ca un obiect, este ca la șaormă. Noi tăiem din stat niște resurse pe care le dăm la membrii noștri de partid. Dar nimeni nu s-a preocupat în PSD sau PNL ce e cu statul. Ce facem noi cu statul? Ce înseamnă birocrație? Astea sunt gânduri complexe…”
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Ritmul în care Guvernul PSD-PNL împrumută bani de pe piețele internaționale, îndatorând România, continuă să crească, și mai grav fiind că datoriile sunt făcute pentru a acoperi cheltuieli curente, cum ar fi pensiile speciale, și nu pentru investiții în infrastructură ori economie. Datoria publică a ajuns deja în februarie de 707 miliarde de lei (140 de miliarde de euro), adică peste 50% din PIB-ul țării, scrie „Ziarul Financiar“.
În intervalul ianuarie-februarie, Guvernul PSD-PNL a crescut datoria României cu 40 de miliarde de lei (8 miliarde de euro), scrie Mediafax. E un ritm nemaivăzut în istoria țării, absolut inexplicabil în mod rațional, ținând cont că România ar trebui să se concentreze pe accesarea fondurilor PNRR și a altor bani gratuiți dați de UE, în loc să facă împrumuturi la dobânzi foarte mari de pe piețele internaționale.
Perioada noiembrie 2021-mai 2023 a fost una dintre cele mai nefaste din istoria României, la capitolul risipei resurselor financiare. S-au făcut împrumuturi colosale, de zeci de miliarde de euro (sute de miliarde de lei), care s-au topit fără niciun efect în economie – direcționați fiind de PSD și PNL către pensii, salarii și clientela de partid.
La sfârșitul anului 2019, scrie ZF, România avea o datorie publică aproape la jumătate de cea actuală, de 373 miliarde lei, adică 35% din PIB-ul țării la acel moment.
La sfârșitul lunii februarie 2023, datoria pe termen mediu și lung a țării era de 677 miliarde lei, în timp ce 30 de miliarde de lei reprezentau datoria pe termen scurt.
Un efect cât se poate de concret al acestor datorii uriașe, făcute prostește și la dobânzi-record, este că acestea vor pune în dificultate tot mai mare guvernele viitoare. Mediafax scrie că, pe măsură ce datoria crește, aceasta va fi tot mai greu de rostogolit. În 2023, de exemplu, România va avea nevoie de finanțări de 150 de miliarde de lei pentru a achita datoriile scadente și dobânzile aferente. Acești bani reprezintă deficitul bugetar pe anul curent și refinanțarea datoriilor vechi.
Cu cât datoriile cresc, cu atât România cheltuiește mai mult cu dobânzile.
Acestei situații foarte dificile i se adaugă gaura bugetară de 20 de miliarde de lei pe care Guvernul PSD-PNL a descoperit-o în luna aprilie, după nici 4 luni din 2023. Ministrul Finanțelor, masonul Adrian Câciu, numit de PSD și susținut de Dan Voiculescu pentru această funcție, a greșit alcătuirea bugetului pentru acest an, supraestimând cu mult încasările și subestimând masiv cheltuielile. Rezultatul a fost că, în aprilie, premierul Nicolae Ciucă a descoperit că lipsesc 20 de miliarde de lei (4 miliarde de euro) pentru a acoperi cheltuielile de funcționare a statului.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Abuzurile sfidătoare comise de PSD, cu complicitatea PNL, împotriva orașului București au determinat Forța Dreptei, partidul lui Ludovic Orban, să inițieze o Lege a Capitalei, care să oblige Guvernul la returnarea unei părți din banii pe care-i produce orașul. Bucureștiul produce peste 25% din PIB-ul României, dar ministrul de Finanțe pus de PSD, Adrian Cîciu, a refuzat – la ordinul direct al lui Ciolacu – să acorde vreun ban Primăriei pentru subvențiile necesare sistemului de termoficare.
De peste un an, coaliția PSD-PNL persecută sistematic Capitala din dorința de a se răzbuna pe primarul independent Nicușor Dan.
– Primăria Generală a depus 38 de proiecte pentru programul PNDL 3, botezat Anghel Saligny, dar Guvernul n-a aprobat nici măcar unul singur! Coaliția PSD-PNL-UDMR a împărțit cei 50 de miliarde de lei pe criterii strict politice: PSD a primit 44% din bani, PNL – 40%, UDMR – aproape 7%. Restul de sub 9% a fost lăsat la toate celelalte localități care n-au intrat sub controlul coaliției la alegerile locale. Între acestea, Bucureștiul, unde au intrat din PNDL 178 de milioane de lei. Prin comparație, județul Olt (clanul baronului Stănescu – PSD) a primit de la Guvern de 10 ori mai mult, adică 1,66 miliarde lei!
– Bugetul pe 2022 a fost, în cazul Bucureștiului, același cu cel din 2021, deși prețurile la gaze, electricitate și servicii au explodat.
– Primarul Nicușor Dan a solicitat ca și Capitala să beneficieze de o subvenție la energia termică din partea Guvernului, așa cum s-a întâmplat și cu toate celelalte localități controlate de PSD, PNL și UDMR. A fost refuzat pe un ton violent și arogant de Ciolacu și Cîciu, care i-au zis „să se ducă la doamna Clotilde să-i dea bani”.
Totul, în condițiile în care Bucureștiul produce peste 25% din bugetul României!
PSD caută prin aceste sabotaje sistematice să înrăutățească pe cât posibil condițiile de trai în oraș, astfel încât la alegerile din 2024 oamenilor să le fie prezentată Gabriela Firea, candidata partidului, drept soluția salvatoare.
„Bucureştenii au dreptul la o viaţă prosperă, civilizată, democratică, nu la o viaţă plină de promisiuni şi de şiretlicuri, în care Ciolacu să spună: Voi nu meritaţi subvenţia pentru termie, pentru că n-aţi ales pe Firea“
Forța Dreptei, partidul lui Ludovic Orban, a inițiat în aceste condiții o Lege a Capitalei, care să stopeze abuzurile Puterii. Deputatul Antonel Tănase a declarat că legea prevede ca o parte din ceea ce produce Bucureștiul să se întoarcă obligatoriu la bugetul orașului.
Deputatul i-a acuzat pe Sorin Oprescu și Gabriela Firea, primarii de dinaintea lui Nicușor Dan, că au neglijat complet infrastructura orașului, ocupându-se doar de pomeni, târguri și festivaluri: „Au făcut doar cheltuieli de imagine. Au tocat peste 14 miliarde de euro, fără ca să rămână nimic notabil în urma lor. Noi susţinem un om onest, inteligent, modest, care se luptă aşa cum ştie el, cu mintea analitică şi calculată, cu toate problemele cu care se confruntă bucureştenii astăzi, respectiv: apa caldă, termia, congestia din trafic. Susţinem, da, şi spunem: Marcel, trebuie să înţelegi că noi vom promova o lege a Capitalei, pentru că în Bucureşti se produce 25% din PIB şi se cuvine ca o parte din acest PIB produs de bucureştenii din clasa de mijloc să se întoarcă în bugetul Capitalei şi să facem investiţiile necesare, astfel încât să avem un nivel de trai decent, european“.
Antonel Tănase a acuzat stilul arogant al PSD, care se răzbună acum pe bucureșteni pentru că n-au votat „cu cine trebuie”: „Bucureştenii au dreptul la o viaţă prosperă, civilizată, democratică, nu la o viaţă plină de promisiuni şi de şiretlicuri, în care Ciolacu să spună: ‘Voi nu meritaţi subvenţia pentru termie, pentru că n-aţi ales pe Firea, pentru că nu aţi fost în firea voastră‘. (…) Noi suntem opoziţia la regim. Noi nu suntem opoziţia la comicii amatori Ciolacu – Ciucă. Nu, noi suntem opoziţia la regimul Iohannis eşuat. Noi va trebui în 2024 să marcăm decisiv. Pentru asta trebuie să lămurim alegătorii români, care sunt foarte dezamăgiţi de tot ce s-a întâmplat pe scena politică românească, că noi avem dreptate, că mesajul nostru este corect, că ceea ce am făcut noi era necesar pentru a păstra democraţia“.
Este important de semnalat că la evenimentul de lansare a organizației București a Partidului Forța dreptei au asistat Ionuț Moșteanu, Vlad Voiculescu și Simona Spătaru din partea USR și Eugen Tomac și Sebastian Moise din partea PMP. Nu e prima oară când lideri ai acestor trei partide de dreapta se afișează împreună la diverse evenimente. Există șanse destul de mari ca, până la alegerile 2024, să se coaguleze un pol al dreptei format din aceste partide și care să încerce să contrabalanseze noul USL apărut din refacerea alianței PSD-PNL.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
România a înregistrat o creștere economică de 788% în perioada 2000-2022, de departe cea mai mare din întreaga Europă în intervalul măsurat, relevă o hartă publicată pe contul Amazing Maps de pe Instagram. Chiar dacă informațiile nu sunt noi, impactul vizual al hărții prezintă extrem de clar, dincolo de orice posibilitate de relativizare sau contestare, impactul pozitiv unic pe care l-a avut pentru România aderarea la Uniunea Europeană (2007) și NATO (2004).
Datele folosite de cei care au realizat harta sunt de la Statista.com, un cunoscut site care centralizează date și statistici din întreaga lume. Însă sunt ușor de conformat și din alte surse. Dacă apelăm informațiile de la Banca Mondială, vedem că România avea un PIB de 35,95 miliarde dolari în 1999 și de 37,25 miliarde dolari în 2000, iar în 2021 a avut un PIB de 284 miliarde. Așadar, conform Băncii Mondiale, creșterea PIB-ului României din 1999 până în 2021 a fost de 811%, iar din 2000 până în 2021 a fost de peste 762%.
UE a ajutat cele mai sărace țări să recupereze cel mai rapid decalajele. După România, în clasamentul creșterii economice vin Bulgaria, Lituania, Estonia și Letonia
Graficul Amazing Maps este edificator. Cel mai mult au crescut țările din Europa de Est care, în preajma aderării la UE, aveau cel mai scăzut nivel de trai. Este imposibil de evitat o legătură cauză-efect: Uniunea Europeană a pompat resurse în aceste zone, pentru a le ajuta să crească economic și nu numai. Pentru că la ascensiunea economică a țărilor respective n-au contribuit doar fondurile venite prin Comisia Europeană (zeci de miliarde de euro), ci și modernizarea legislației, investițiile de capital privat, oportunitățile de afaceri ale firmelor autohtone cu cele din restul Europei etc.
După România, cu creștere de 788% (adică economia a crescut de aproape 8 ori în 22 de ani!), urmează a doua cea mai slab dezvoltată țară, Bulgaria, cu creștere de 669%. Pe locul trei este Lituania, cu 628%.
Locurile 4 și 5 sunt ocupate de Estonia – 617% creștere – și Letonia – 544%.
Intrate pe circuitul de integrare în UE mult mai devreme decât România, țările central-europene au avut și ele o creștere foarte puternică în ultimii 22 de ani, chiar dacă nu la fel de spectaculoasă: Slovacia – 464%, Cehia – 367%, Polonia – 313%, Ungaria – 310%.
Este interesant de remarcat cum și țările intrare de curând în UE sau care sunt doar la stadiul de preaderare (cum a fost România în perioada 2000-2007) se bucură deja, odată cu intrarea în circuitul european, de o explozie a PIB-ului. Albania (cu care s-au deschis negocierile de aderare în acest an) a crescut cu 465%, Macedonia de Nord – cu 265%, Croația – cu 250%.
La nivelul vechilor state membre UE, cel mai mult a crescut Irlanda – 291%, urmată de Olanda – cu 119%. Germania a avut o creștere de 101%, Franța – de 82%, Italia – de 67%.
România a ajuns cel mai aproape din întreaga sa istorie de nivelul mediu de trai al Europei
Sigur că această creștere formidabilă a României și a celorlalte țări est-europene arată atât de spectaculos pentru că a reprezentat saltul de la aproape nimic (cum era înainte de intrarea în UE) la ceva care e încă destul de puțin. Dar o scurtă privire în timp, de-a lungul ultimului secol, ne poate da niște repere de comparație:
– în 1913, România Mică avea un PIB/locuitor de 67% din media Europei.
– în 1938, după distrugerile cumplite din Primul Război Mondial, greutățile integrării noilor provincii și criza economică majoră din 1929-1933, România Mare coborâse la un PIB/locuitor de 51% din media Europei.
– în 1989, după aproape 45 de ani de pace, dar în comunism, România ajunsese la un PIB/locuitor de numai 32% din media Europei. În acel moment, țara noastră era pe penultimul loc pe continent, după Albania.
– în 2000, după un deceniu în care România fusese condusă de foștii comuniști și, în plus, navigase în „zona gri”, nefiind membră UE și NATO, PIB-ul se contractase și mai mult, coborând la 26% din media Europei.
– în 2021, la 14 ani după aderarea efectivă la UE, România urcase la 73% din media PIB-ului/locuitor din Uniunea Europeană. Asta înseamnă că, raportat la întreaga Europă, media trebuie să fie undeva, la 80%.
Perspectiva estimată de specialiști este că, în 2026, România ar trebui să depășească Polonia la PIB/locuitor, cu condiția ca Guvernul să facă în cele din urmă reformele legislative promise și mult-așteptata digitalizare a administrației.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Comisia Europeană se așteaptă ca România să-și respecte angajamentele din PNRR în ceea ce privește reforma pensiilor. Nu se pune problema ca plafonul de 9,4% din PIB pentru pensii – care oricum nu este atins nici în momentul de față – să fie înlocuit, sună un răspuns oficial de la Bruxelles trimis publicației G4Media.ro. Afirmațiile Comisiei Europene vin în totală contradicție cu ceea ce susțin premierul Nicolae Ciucă și Marcel Ciolacu, președintele PSD, care s-au lăudat că au negociat ei la Bruxelles schimbări în reformele cerute de PNRR și eliminarea plafonului din PIB pentru pensii.
Aceasta este una din cele mai grosolane minciuni pe care Guvernul PSD-PNL le-a servit-o, în 2022, pensionarilor din România. Timp de un an, oamenilor li s-a spus mai întâi că au pensii mici pentru că așa a negociat USR pentru PNRR, să fie doar 9,4% din PIB alocat acestui sector. Apoi s-a aflat că Guvernul PSD-PNL alocă, de fapt, cu mult sub 9,4% din PIB pensiilor, și că reforma negociată cu Comisia Europeană le-ar permite guvernanților să mărească fiecare pensie, chiar de mâine, cu 27%. Cu toate acestea, mai ales PSD a țipat – folosindu-se de televiziunile pe care le controlează cu ajutorul banilor publici – în continuare că trebuie desființat plafonul de 9,4%.
Apoi, Ciucă și Ciolacu au mers separat la Bruxelles, iar când s-au întors au declarat că au negociat personal cu Comisia Europeană înlocuirea acestui prag cu alte criterii.
Numai că, acum, Comisia Europeană spune că nici nu se pune problema de așa ceva.
Potrivit Bruxelles-ului, obiectivul noii legislații, conform PNRR, este „menținerea stabilă pe termen lung (2022-2070) a cheltuielilor publice brute totale cu pensiile (inclusiv toate sistemele publice de pensii existente) la 9,4% din PIB, inclusiv un mecanism de frânare în cazul în care plafonul de cheltuieli este depășit. Ne așteptăm ca România să continue să lucreze la implementarea acestei reforme, pe care o vom evalua în contextul viitoarelor cereri de plată ale României“.
Tema este însă, oricum, una falsă. Guvernul PSD-PNL nu doar că n-are de gând să aloce 9,4% din PIB pentru salarii, dar procentul va continua să scadă. În contextul inflației galopante, Ciucă și Ciolacu au discutat ca, de la 1 ianuarie 2023, să mărească pensiile cu doar 6,4%! Asta, deși inițial PSD promisese 10%, iar Iohannis avansase chiar varianta de 15%.
În ambele cazuri, creșterea promisă nu acoperea nici pe departe inflația – asta însemna că, în termeni reali, pensiile scădeau comparativ cu puterea de cumpărare de acum un an, de exemplu.
Însă noul procent propus de Ciolacu și acceptat de Ciucă, de 6,4%, este o adevărată bătaie de joc. În ședința conducerii PNL, vestea dată de Ciucă a stârnit revoltă. Liberalii s-au simțit umiliți, întrebându-se cum vor mai ieși să declare ceva când, după două luni în care au promis 15%, vor trebui să spună că, de fapt, pensiile cresc cu doar, 6,4%.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Președintele Klaus Iohannis a anunțat luni, în discursul ținut la Constanța de Ziua Marinei, că România va aloca 2,5% din PIB, în 2023, pentru apărare – adică aproximativ 7,2 miliarde euro. În contextul războiului pornit de Rusia în Ucraina și al amenințărilor lansate de această țară la adresa celorlalți vecini, Iohannis spune că este necesar “un nivel superior de ambiție, inclusiv în domeniul apărării”. Mesajul pare adresat direct premierului Nicolae Ciucă, general care, până de curând, a fost șeful Marelui Stat Major și apoi ministru al Apărării.
Șeful statului a menționat că „din 2023 vom face un efort în plus pentru a crește alocarea pentru apărare de la 2 la 2,5% din PIB”, banii urmând a fi direcționați prioritar către modernizarea armamentului și creșterea nivelului de instruire a trupelor. PIB-ul României se așteaptă să crească în 2022 cu circa 2,6% și să treacă astfel puțin peste 280 de miliarde de euro. În consecință, 2,5% din acest PIB ar însemna echivalentul a aproape 7,2 miliarde euro.
Principalul pericol pentru cei 7 miliarde de euro destinați Armatei: corupția
Principalul pericol rămâne însă, în acest moment, corupția. În mod tradițional, banii destinați echipării armatei române au fost furați de politicieni și generali prin diverse contracte oneroase – cazurile din preajma celor două războaie mondiale sunt pe cât de numeroase, pe atât de celebre.
După Revoluția din 1989, „tradiția” s-a reluat, iar mai mulți generali au ajuns după gratii pentru diverse afaceri dubioase care au implicat bugetul apărării. Afacerea „Motorola” (1990 – implicat Victor Atanasie Stănculescu), afacerea „Puma” (1995) – implicat Benone Ghinea, atașatul economic al României în Africa de Sud, dosarul „Tofan” (2000) – implicat însuși generalul Eugen Bădălan, șeful Statului Major General, cazul „Șpagă pentru plecarea în Afganistan/Irak” (2013), dosarul „Mită pentru generali” (noiembrie 2013) sunt doar câteva dintre afacerile ilegale care au reușit să iasă la suprafață înainte de a fi mușamalizate.
Din nefericire, în regimul Iohannis-PSD, instaurat începând din noiembrie 2021, lupta împotriva corupției a fost blocată, iar Justiția a reintrat total sub control politic, astfel că descoperirea și anchetarea unor eventuale delapidări ale banilor publici sunt puțin probabile. În presa străină au apărut deja acuzații că Guvernul trage să livreze contractul pentru corvetele de luptă către o firmă olandeză în a cărei conducere e plasat un general român, în detrimentul unei oferte venite de la o firmă franceză fără „pile”.
Iohannis: „Sub umbrela NATO, România beneficiază azi de cele mai solide garanții de securitate din istoria sa“
Acum, Klaus Iohannis vorbește despre importanța Mării Negre, despre pregătirea Armatei române și despre consolidarea forței militare a țării noastre: „Iată că Marea Neagră este considerată astăzi o zonă de interes strategic pentru securitatea euro-atlantică, așa cum am afirmat răspicat împreună cu ceilalți aliați în Conceptul Strategic al NATO, pe care l-am aprobat la Summitul istoric recent desfășurat la Madrid. O demonstrează nu numai vizibilitatea fără precedent a întregii regiuni în care ne aflăm, ci și prezența celor peste 5.000 de militari aliați în România.
În câteva luni, țara noastră a devenit un simbol al unității, solidarității și coeziunii care caracterizează Alianța Nord-Atlantică. Prin activitățile comune desfășurate de militarii români și aliați aici, la Marea Neagră, sub comanda NATO, transpunem în practică angajamentul nostru ferm de a ne apăra reciproc și de a apăra împreună valorile democratice care ne unesc. Profit de această ocazie pentru a sublinia din nou aprecierea României pentru prezența în țara noastră a militarilor din Statele Unite ale Americii, Franța, Polonia, Portugalia, Belgia, Italia, Marea Britanie, Germania și Țările de Jos. (…) Nu ne vom opri aci, vom pune în practică deciziile de la Madrid și vom consolida postura de descurajare NATO pe flancul estic pe termen lung. (…) Sub umbrela NATO, România beneficiază azi de cele mai solide garanții de securitate din istoria sa. Rămânem ferm și deplin implicați în îndeplinirea angajamentelor asumate“.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
România a ajuns la 85% din Produsul Intern Brut (PIB)/locuitor mediu al Uniunii Europene, anunță Eurostat, citat de G4Media.ro. Ascensiunea este una constantă și substanțială după aderarea țării noastre la UE. În 1989, la ieșirea din comunism, țara noastră avea un nivel de trai de 32% din media întregii Europe (fiind ultima de pe continent), iar în 2019 ajunsese deja la 69% din media UE (care este mai mare decât cea a Europei în ansamblu).
Potrivit statisticii prezentate de G4Media, ultimele țări din Europa, ca nivel de trai, sunt în acest moment Bosnia – 41%, Albania – 49% și Serbia – 52% din media UE.
Țara membră a Uniunii Europene cu cel mai scăzut nivel de trai este, în acest moment, Bulgaria – cu 63%. Țara cu cel mai bun nivel de trai rămâne Luxemburg – cu 146% din media UE. Urmează Danemarca și Germania, cu peste 120%.
În ceea ce privește România, acesta pare să fie de departe momentul de cea mai mare prosperitate din istoria țării.
În 1938, când românii cred că țara noastră a dus-o cel mai bine, România Mare era la 51% din media nivelului de trai din Europa
În 1913, Regatul României Mici (Moldova, Muntenia, Dobrogea) avea un PIB/locuitor de 67% din media Europei.
În 1938, după greutățile crizei mondiale, integrarea dificilă a noilor provincii și recuperarea pierderilor din Primul Război Mondial, România Mare coborâse la un PIB/locuitor de 51% din media Europei.
În 1989, după 45 de ani de pace, comunism, economie centralizată și frăție cu rușii, România ajunsese la doar 32% din PIB-ul/locuitor mediu din Europa.
În 2000, după 10 ani de tranziție și politică de privatizare către foștii securiști și activiști de partid a economiei sub influența regimului Iliescu-FSN (1990-1996), România coborâse la doar 26% din PIB-ul/locuitor mediu al Uniunii Europene.
Aderarea la UE și NATO a marcat începutul unei curse de recuperare din ce în ce mai accelerată. În 2019, România ajunsese deja la 69% din nivelul de trai mediu al Uniunii Europene.
Ultimele date furnizate de Eurostat pentru 2022 arată că țara noastră a ajuns acum la 85% din media UE.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
România a avut pe ansamblul ultimilor 10 ani o evoluție economică pozitivă din perspectiva dinamicii produsului intern brut. O perspectivă asupra acestei dinamici ne-o oferă datele publicate de Eurostat, care indică o creștere a PIB, exprimat în euro la prețuri curente de piață, de la circa 131,8 miliarde de euro ,în 2011, până la aproximativ 240,2 miliarde de euro în 2021, adică peste 82%, comparativ cu aproximativ 27% la nivel agregat pentru cele 27 de state membre ale Uniunii Europene și, respectiv, 25% pentru cele 19 state membre ale zonei euro.
În același interval de timp, economiile statelor din zonă au avut la rândul lor rate semnificative de creștere, dar mai reduse prin comparație cu România: circa 51% în Ungaria și Polonia, 64% în Bulgaria și 45% în Cehia. Chiar și în anii de criză 2020 și 2021, economia românească s-a dovedit surprinzător de rezistentă în raport cu așteptările și în comparație cu evoluțiile la nivel regional.
Acest parcurs favorabil a fost însă umbrit de o serie de dezechilibre structurale cronice care s-au deteriorat în timp, iar în ultimii doi ani au fost amplificate suplimentar de șocuri externe, în special de pandemia de coronavirus și de impactul tensiunilor geopolitice asupra piețelor de materii prime și energie. Sunt pe deplin justificate îngrijorările și discuțiile ample privind nivelul ridicat al deficitului bugetar și al soldului negativ al contului curent.
Începând cu anul 2015, România s-a evidențiat negativ în regiune printr-o amplificare persistentă a deficitului de cont curent, în condițiile în care în perioada 2015-2019 celelalte state cu care ne comparăm în mod uzual au consemnat excedente de cont curent sau în cel mai rău caz solduri negative de amploare redusă, în jurul a 1% (Figura 1, primul din cele trei grafice suprapuse).
În cazul României, deficitul contului curent a atins aproximativ 2% în 2016 și apoi a accelerat progresiv până la circa 4,8% în 2019, an în care Polonia, Cehia și Bulgaria au consemnat excedente, iar Ungaria a avut un deficit de sub 1%.
Chiar și în primul an al pandemiei, când deficitul de cont curent al României s-a adâncit la aproape 5% din PIB, Polonia, Cehia și Bulgaria au continuat să consemneze excedente, iar deficitul de cont curent al Ungariei a continuat să se plaseze în jurul valorii de 1%.
Anul trecut, pe fondul șocurilor presiunii în creștere de pe piețele materiilor prime și energiei, din eșantionul de țări amintit doar Ungaria a consemnat o deteriorare mai semnificativă a soldului contului curent, în vreme ce pentru România deficitul acestuia a urcat la aproximativ 7%.
Din perspectiva echilibrului fiscal, al doilea grafic din Figura 1 arată că între 2015 și 2018 toate țările amintite, inclusiv România, s-au menținut în limita europeană conturată de Pactul de stabilitate și creștere, respectiv au consemnat un deficit bugetar de cel mult 3% din PIB. Graficul arată că în Cehia, Bulgaria și Polonia s-a reușit chiar o semnificativă consolidare bugetară.
În 2019, însă, situația s-a deteriorat pentru o parte dintre țările amintite, inclusiv pentru România, care a consemnat o amplificare a deficitului bugetar la peste 4%, în contrast cu celelalte țări amintite, care au reușit să se mențină în interiorul limitei de 3%. Așadar, așa cum s-a mai scris, șocul pandemic ne-a găsit într-o poziție mult mai vulnerabilă comparativ cu celelalte țări din regiune, astfel că, urmare a efectelor crizei pandemice, în 2020 am avut cel mai amplu deficit de cont curent din regiune.
În anul 2021, România a reușit totuși o corecție favorabilă mai amplă decât cea a Ungariei, însă nu atât de ambițioasă ca cea a Poloniei, care a trecut la un deficit de sub 2%.
Ca o consecință directă a evoluțiilor bugetare, vedem tot în Figura 1, în cea de-a treia secțiune, că pe parcursul anilor 2018 și 2019, când toate celelalte țări amintite înregistrau o scădere a poverii datoriei publice exprimate ca pondere în PIB, pe fondul creșterii economice robuste și a efortului menținerii deficitului bugetar în limitele prevăzute de tratatele europene, pentru România aceasta s-a menținut în linii mari nemodificată, în pofida creșterii economice semnificative.
Sursa: Eurostat, Refinitiv, prelucrare proprie
Am putea spune că, din perspectiva vulnerabilităților reprezentate de nivelul ridicat al deficitului bugetar și de creșterea poverii datoriei publice, imaginea de mai sus arată că în anii 2018 și 2019 nu s-a reușit ajustarea acestora.
Figura 2 arată că România trebuie să acționeze prompt pentru a curba dinamica datoriei ca pondere în PIB, altminteri riscă în scurt timp să depășească Polonia, care a trecut deja printr-o corecție semnificativă în 2021, grație consolidării fiscale, și care a dovedit în perioada 2013-2019, așa cum se vede și pe grafic, că este capabilă să mențină un mai bun echilibru macroeconomic din această perspectivă.
Un eventual eșec în gestionarea acestei situații ne va conduce probabil în câțiva ani la o inversare de poziții similară celei care a avut loc între România și Cehia în 2016, vizibilă și în Figura 2. Numai că de data aceasta, dacă vom depăși Polonia ca pondere a datoriei publice în PIB, consecințele ar putea fi mai serioase, având în vedere faptul că economia poloneză este de peste două ori mai mare și mult mai bine plasată din perspectiva percepției pe piețele financiare internaționale. De aceea, un astfel de eveniment ar avea probabil consecințe negative semnificative în cazul poziției noastre pe aceste piețe.
Sursa: Eurostat, Refinitiv, prelucrare proprie
Din perspectiva menționată mai sus, este relevant să observăm că deja de o bună perioadă de timp România se confruntă cu nivelul cel mai ridicat din regiune al randamentelor pentru emisiunile de obligațiuni de stat denominate în euro (în cazul de față, pentru maturitatea de 5 ani), deci implicit cu cel mai ridicat cost al datoriei externe nou emise de sectorul public.
În perioada în care randamentele instrumentelor cu venit fix se plasau la un nivel foarte redus, apropiat de zero, aceste diferențe contau mai puțin în echilibrul macroeconomic general, fiind de mai puțin de un punct procentual.
De exemplu, așa cum se observă mai jos (Figura 3), în iunie 2021, când Polonia și Cehia se puteau împrumuta în euro pe 5 ani plătind randamente ușor negative, România avea pentru emisiuni similare de datorie un cost de circa jumătate de punct procentual pe an.
Sursa: Bloomberg, prelucrare proprie
Odată cu creșterea generală a ratelor dobânzilor pe piețele internaționale, alimentate de amplificarea riscurilor și a așteptărilor privind inflația, aceste diferențe devin tot mai semnificative. Tot în Figura 3 de mai sus vedem că, în această perioadă, obligațiunile de stat în euro pe 5 ani emise de România se tranzacționează la randamente de aproape 3,5% pe an față de puțin peste 1% în cazul Cehiei și, respectiv, puțin peste 2% în cazul Poloniei. Un ecart de peste un punct procentual nu este puțin în condițiile în care stocul datoriei publice a crescut semnificativ pe parcursul anului 2020, în contextul eforturilor de gestionare a efectelor pandemiei, și a continuat să crească și în 2021, chiar dacă într-un ritm mai atenuat.
O bună imagine a percepției mai nefavorabile a investitorilor față de datoria emisă de România, comparativ cu cea emisă de alte state din regiune, este zugrăvită și de graficul din Figura 4, care arată că o schimbare negativă majoră a percepției investitorilor față de riscul de credit aferent obligațiunilor suverane emise de România a avut loc spre finalul anului 2018. Vorbim, așadar, exact de acea perioadă 2018–2019 care se evidenția atât de clar, tot din perspectivă negativă, și în graficele anterioare referitoare la evoluția deficitului bugetar, a deficitului de cont curent și a datoriei publice.
Astfel, graficul de mai jos arată că pe parcursul anilor 2018 și 2019 costul asigurării la riscul de neplată pentru obligațiunile pe 5 ani ale României a urcat clar peste cel aferent titlurilor similare emise de Bulgaria și Ungaria, pentru prima dată din 2014. Ulterior s-a menținut la niveluri marginal superioare tuturor celor aferente celorlalte țări din regiune cu care ne comparăm. În ultimii doi ani, respectiv imediat după șocul pandemic inițial din martie 2020 și până în prezent, acest ecart nefavorabil pentru România s-a amplificat semnificativ, mai ales în ultimele luni.
Dacă acceptăm că prețul acestor instrumente de asigurare pentru riscul de credit sunt relevante din perspectiva percepției investitorilor și coroborând cu datele prezentate anterior privind evoluția costului îndatorării suplimentare pe piețele externe, vedem că devin tot mai oportune acțiuni coerente și ferme pentru ameliorarea așteptărilor investitorilor față de evoluția viitoare a echilibrelor macroeconomice ale României.
Sursa: Refinitiv, prelucrare proprie
Sigur că foarte importantă în această ecuație a credibilității este și structura datoriei: ponderea datoriei interne și a celei externe, respectiv ponderea datoriei pe termen lung și a celei pe termen scurt și mediu. Din această perspectivă, România a reușit în ultimii ani ca printr-un bun management să obțină o structură favorabilă a datoriei totale. Totuși, costurile noilor emisiuni de obligațiuni pe piața internă au crescut și ele, așa cum au crescut pentru toate țările din zonă pe fondul evoluției ascendente a inflației și a dobânzilor pe piețele monetare locale. Astfel, costul rostogolirii datoriei existente a devenit în sine un efort bugetar semnificativ pentru toate țările din zonă, inclusiv pentru România, așadar cu atât mai mult ritmul îndatorării suplimentare trebuie încetinit pe cât posibil, iar asta nu se poate realiza altfel decât printr-o consolidare fiscală semnificativă și durabilă.
Vedem în Figura 5 de mai jos că România a mai reușit și în trecut să reducă ponderea datoriei publice în PIB, de o manieră consistentă și cu consecvență, în perioada 2002-2006, ca un efect combinat al efortului de consolidare macroeconomică ce a precedat aderarea la Uniunea Europeană și al evoluției economice în general favorabile anterioare declanșării crizei financiare globale în a doua parte a anului 2007.
Sursa: Eurostat, prelucrare proprie
Au urmat anii 2008–2013, în care au predominat efectele crizei financiare globale și ale crizei datoriilor suverane din unele țări europene, ani care în România au fost caracterizați inițial de deficite guvernamentale ample, iar ulterior de un efort anevoios de consolidare fiscală în condiții de evoluție economică sub potențial. Însă, odată ce echilibrul fiscal a fost readus în limita Pactului european pentru stabilitate și creștere, efectul pozitiv asupra evoluției datoriei publice a devenit din nou vizibil, anii 2015–2017 fiind pe ansamblu ani de reducere a poverii datoriei măsurate ca pondere în PIB, așa cum observăm mai sus.
Revenind la situația actuală, nu putem ignora problema cu totul deosebită a deteriorării concomitente a echilibrului bugetar și a soldului contului curent. Teoria (ipoteza) deficitelor gemene a fost mult analizată în perioada anilor ’80, când Statele Unite ale Americii s-au confruntat pentru o perioadă semnificativă de timp cu agravarea simultană a situației bugetare și a deteriorării contului curent.
Din perspectivă teoretică, chiar ecuațiile specifice sistemului conturilor naționale ne oferă factorii macroeconomici determinanți pentru fluctuațiile soldului contului curent. La acestea se adaugă teoria absorbției produsului național brut și legătura sa cu balanța de plăți (Alexander, 1952), modelul IS-LM-BoP (Mundell-Fleming, 1962-1963) și completările propuse ulterior ca urmare a relaxării unor ipoteze inițiale considerate neconcordante cu realitatea sau a adaptării la condiții economice specifice (ex. Dornbusch, 1976).
Deși subiectul este amplu discutat de economiști de prestigiu, concluziile privind existența unui anumit nivel de interdependență între evoluția deficitului bugetar și a deficitului de cont curent nu sunt întotdeauna în deplină concordanță, din perspectiva rezultatelor cercetărilor empirice.
Unii autori (Islam, 1998; Salvatore, 2006; Rault & Afonso, 2009) au găsit în datele analizate o legătură aparent cauzală a impactului deficitului fiscal asupra deficitului extern, așadar confirmând ipotezele teoriilor Mundell-Fleming și keynesiene.
Alți autori (Anoruo și Ramchander, 1998; Marinheiro, 2008 și Stiglitz, 2010), au observat și existența unei relații inverse, pornind de la deficitul extern către cel intern. Această relație opusă este de altfel regăsită în literatura de specialitate sub denumirea „current account targeting”, urmând unui articol de referință publicat de Summers în 1988, care arată că deteriorarea contului curent ar putea, în anumite condiții, diminua creșterea economică și indirect reduce veniturile fiscale, ceea ce ar putea conduce la creșterea deficitului bugetar, ceteris paribus.
Există studii care arată însă că legătura între cele două deficite ar putea fi de natură bidirecțională. Astfel, Feldstein și Horioka (1980) au observat că investițiile și economiile sunt corelate semnificativ și acest lucru duce la bi-cauzalitate între cele două variabile. Rezultate empirice similare au fost obținute ulterior și de Kalyoncu (2007).
Lista tuturor combinațiilor posibile de concluzii pornind de la date empirice este completată de o serie de autori care nu au găsit nicio relație de cauzalitate între cele două deficite (Garcia & Ramajo, 2004; Michalski, 2009), ceea ce este în concordanță cu echivalența ricardiană, care postulează că bugetul și deficitele de cont curent nu sunt interdependente (numit și efectul Ricardo-Barro, considerat însă că ar avea la bază ipoteze nerealiste privind funcționarea piețelor de capital, abilitatea indivizilor de a economisi și a se împrumuta, sau disponibilitatea acestora de a economisi pentru plata unor taxe viitoare mai mari; acest efect a fost infirmat de observațiile empirice în SUA anilor 1976-1985, dar ar putea explica parțial unele evoluții din state europene în perioada ulterioară crizei financiare globale și a crizei datoriilor suverane).
Dincolo de aceste controverse, pentru analiza noastră este relevant să constatăm o serie de evoluții particulare în cazul României. Astfel, observăm în primul grafic dinFigura 6 o aparentă sincronizare pe termen mediu a celor două deficite, ca tendință generală pe parcursul unor perioade mai lungi de timp. Vedem așadar că în ultimii 20 de ani am parcurs succesiv un ciclu de adâncire a deficitelor, urmat de unul de consolidare și ulterior o nouă agravare pe parcursul perioadei 2015-2021. În al doilea grafic din Figura 6 se observă însă că tendința comună vizibilă în linii mari de-a lungul ciclurilor manifestate pe durata mai multor ani nu poate fi confirmată neapărat pentru fiecare dintre anii calendaristici aferenți perioadelor respective. Această observație în cazul României confirmă abordări mai recente ale unor economiști, care aleg să se concentreze asupra particularităților unor perioade și țări sau pe grupuri mai mici ori specifice de țări (Algieri, 2013; Sinicakova et al., 2017).
Figura 6: Evoluția deficitelor gemene în România
Sursa: Bloomberg, prelucrare proprie
Abordarea de la cauză la efect este de fapt un demers util pentru a vizualiza mai larg și mai clar unde avem nevoie să acționăm. Trebuie să alegem să tratăm cauza acestor dezechilibre, iar datele de mai sus arată că în bună măsură deficitul bugetar este o cauză pentru dinamica nefavorabilă a datoriei și a soldului contului curent. Într-un sistem complex, cauzele pot fi un întreg mănunchi, dar odată ce am identificat cu certitudine o cauză semnificativă, este contraproductiv să nu acționăm asupra sa de îndată, preferând întâi să ne canalizăm eforturile spre depistarea și testarea altor cauze posibile și probabile, al căror efect de transmisie este mai complex și mai dificil de estimat. Este greu de crezut că vom reuși să descoperim un tratament mai ușor de administrat, vulnerabilitățile macroeconomice fiind, din păcate, mereu dificil de corectat și implicând efort pentru administrarea lor coerentă, indiferent pe ce căi s-ar face, presupunând că ar exista alternative. În mod evident, este necesar să creștem veniturile bugetare, într-un moment în care, așa cum s-a mai apreciat, structura cheltuielilor este aproape complet lipsită de flexibilitate și prin urmare greu de ajustat în timp util pentru curbarea tendințelor nefavorabile anterior amintite.
Economia românească a evoluat semnificativ în dimensiuni și complexitate în ultimele trei decenii. Statutul de economie de piață deschisă spre exterior și de dimensiune relativ mică, membră a pieței unice din cadrul Uniunii Europene, face ca legăturile de cauzalitate dintre diferite variabile macro-financiare precum și răspunsul la modificarea condițiilor externe să nu fie deloc simplu de anticipat sau de prognozat, mai ales pe termen scurt spre mediu.
De aceea, dar și ca urmare a șocurilor externe care se succed și se suprapun, deciziile privind adaptarea mixului de politici se iau în condiții de incertitudine sporită. Poate astăzi, mai mult ca oricând, este necesar să nu pierdem din vedere principiile ce se regăsesc în trunchiul comun al multora dintre variantele contemporane mai sofisticate ale teoriei economice clasice. Tocmai de aceea, mi se pare plin de înțeles și relevant pentru situația noastră actuală ceea ce scria Adam Smith (1776) cu secole în urmă: „Singurul buget corect este un buget echilibrat”, care, în condițiile actuale dominate de incertitudine, trebuie să țină cont de o programare multianuală pe obiective strategice clare.
