Etichetă: Pangolin

„Pangolin!”

Copilul tresări, de parcă-l striga cineva dintr-o altă lume. Nu, era doar iluzie, o părere.

„Pangoliiiiin!”

Se ridică de pe pătuțul sărăcăcios și se apropie de fereastra zăvorâtă cu scânduri bătute-n cuie, consemnându-l în închisoarea Covidului.

Nu vedea nimic în întunericul de afară, dar auzea șușoteala. Cineva îl strigase pe nume, dar ce voia de la el? Era ciumatul satului, nimeni nu voia să-l vadă de aproape.

***

Totul începuse cu multe luni în urmă, când se întorcea cu vaca de la păscut. Pe uliță, zarvă mare. În fața crâșmei lui Șoșoc, bărbații aprigi ai satului dezbăteau problema virusului: a venit de la liliac sau de la șarpe?

„Liliacu’ e de vină!”, decretă al lu Belitu’.

„De la broaște, de la broaște!”, se precipită Buhăilă.

„Chinejii belesc câinii și-i mănâncă. De-acolo li se trage”, se auzi vocea lui Grohăilă.

„Șopârle, mănâncă șopârle”, intră în vorbă și Răsucitu’.

„Pangolin”.

Brusc, se făcu liniște. Bărbații cu priviri grave și cu halbele pe jumătate goale se uitară spre mogâldeața care rostise un cuvânt necunoscut lor. Liniștea coborâtă brusc peste crâșma lui Șoșoc făcu vizibilă lăcomia cu care văcuța devora o creangă de salcie pletoasă.

„Nu e șarpe, e pangolin. Liliacu’ a dat virusu’ la pangolin, omu’ a mâncat pangolinu’ și așa a ajuns la noi”.

Vocea precipitată a băiatului îi făcu pe bărbați să se uite unul la altul.

„Zăăău, mă?! Și cum zici că-l cheamă pe… ăla?!”

„Pangolin. Are solzi, dar nu e șarpe și nici șopârlă. E un furnicar cu solzi! M-am uitat eu pe internet…”

„Pangolin… Bine, mă, Pangolin! Șefu’, o bere pentru Pangolin!”

„Dar eu nu beau…”

„Acuma bei, că ești cu noi! Hai, Pangoline, că nu moare nimeni de la o bere…”

Și Pangolin i-a rămas numele.

***

Nori negri s-au adunat toamna târziu, când au început să tușească moșii de pe uliță, iar babele s-au plâns de dureri de burtă. S-a zvonit că virusul a ajuns în sat, chiar dacă nimeni nu avea vreo hârtie medicală care să ateste nenorocirea.

La crâșma lui Șoșoc, privirile erau mai grave, mai amenințătoare. Bărbații aprigi ai halbelor de bere erau bântuiți de bănuieli sumbre.

Când Pangolin își mână văcuța spre pășune, îî urmăreau pașii cu certitudinea că de aici li se trage necazul.

Au stins lumânări în vin, sub mesteacănul din spatele crâșmei – nimic.

Au mers la popă cu acatiste care să scoată dracii din copil – nimic.

Au prins o șopârlă și i-au băgat-o moartă-n sân, să alunge spiritul rău al pangolinului – nimic.

Dar când Berilă Purcel a scuipat sânge pe gură, iar Babei Ranga i-au crescut solzi pe față, satul a intrat în fierbere. Bărbații de la crâșmă au trecut la fapte.

***

L-au prins pe Pangolin și l-au băgat cu forța în șoprul de bârne ce putrezea vizavi de crâșmă. „La izolare! Să stea la izolare!”, strigau uncheșii în timp ce zăvorau ușa și fereastra în cuie groase, cu scânduri bătute în diagonală.

Babele au stropit șoprul cu pelin fiert, să piară păcatul.

Popa a făcut o moliftă, să alunge pangolinul din Pangolin.

Primarul însuși a trecut prin zonă și a constatat adânc: „Mda, e Pangolin…”

Bărbații aprigi ai halbelor de bere au făcut de pază cu rândul, să fie siguri că nu se evadează. Virusul a fost condamnat la zidire, odată cu băiatul, care primea mâncare de două ori pe zi, printr-o firidă, în închisoarea sa de lemn.

Pangolin plângea tot mai stins, dar nimeni nu-l auzea. Cine să creadă că nu el e sursa nenorocirii, când el e însuși Pangolin?! Și uite că, de când stătea închis, moșii au tușit mai rar, iar babelor le-au dispărut durerile de burtă. La crâșma lui Șoșoc se făceau jurăminte că până și solzii Babei Ranga au început să cadă, unul câte unul.

Vedeți că Pangolin…?!

***

„Pangoliiiiin! Pangoliiiiin!”

Băiatul se zvârcoli, speriat, în întunericul captivității sale. Se temea de mai rău: auzise șușotindu-se că virusul nu dispare din sat decât o dată cu cel care i-a trezit duhul cel rău, pronunțând numele de nepronunțat. Ba chiar se vorbea, dincolo de peretele de lemn, că ar fi mai bine să dea foc șoprului, să ardă păcatul…

Lovituri de topor doborâră scândurile de lemn, iar ușa se dădu la o parte, scârțâind din încheieturi.

Ghemuit în fundul odăii, Pangolin nu îndrăzni să se ridice. Dacă…?

„Iartă-ne, Pangolin! Hai cu noi, Pangolin!”

Două brațe puternice, de flăcăi vătafi, îl culeseră de pe jos și-l scoaseră la lumina felinarelor. Corul de afară îl întâmpină pe multe voci: „Iată, vin colindători, florile dalbe…”

Îi dădură o colindă de alun, îi agățară o traistă de gât și-l puseră vătaf.

„Iartă-i, Pangolin, că n-au știut ce fac!”

„Nu-i nimic… nu-i nimic… dar eu nu sunt Pangolin. Sunt Uțucă al lu’ Uscățelu’…”

„Pssst… Pangolin! Ești Pangolin al nostru! Alții erau virușii în sat!”

Și-l plimbară cu fală pe ulițe, ei, băieții veniți de peste șapte granițe, rușinați de faptele uncheșilor ce-și făceau veacul la crâșma lu’ Șoșoc. Cântară colinde, în cor, și Englezu’, și Francezu’, și Italianu’, și Neamțu’, și Spaniolu’, și Austriacu’, și Irlandezu’… Dar vătaf le fu Pangolin, și așa le va fi întotdeauna, căci zvonurile despre zidirea băiatului făcură să se cutremure suflete de peste șapte hotare, să plângă cu lacrimi de sânge șapte cocoși ai satului și să bată mătănii de căință șapte babe cu dureri de șale.

Iar la final, șapte bărbați aprigi ai halbelor de bere ridicară privirile, rușinați, și cântară într-un altfel de cor:

„Pangolin de la fereastră / Florile dalbe / Iartă rătăcirea noastră / Florile dalbe…”