Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 6 octombrie 1994.
Mărturisesc că am trăit. Cea mai fericită perioadă a vieţii mele a fost cea mai nefericită perioadă a vieţii mele (1987–1989), când revista „Literatura şi Arta” s-a aflat în iureşul evenimentelor şi, iertată-ne fie nemodestia, în avangarda luptei noastre pentru limbă, alfabet, tricolor, adevăr, istorie, emancipare naţională. Deci – în cătarea adversarilor noştri de idei, care identificau revoluţia noastră de renaştere cu palpitaţiile unui ziar, considerând că în măsura în care vor izbuti să tempereze o publicaţie, vor izbuti să modeleze şi vrerile, aspiraţiile unui popor care făcea nişte tentative disperate de a se ridica din genunchi.
Într-o perioadă de separare a luminii de întuneric şi a apelor de uscat, cum se zicea atunci, „Literatura şi Arta” era calificat un săptămânal îndrăzneţ, bătăios, combativ, „unicul ce spune Adevărul” şi care mai putea fi citit în acele vremuri când minciuna şi demagogia se aflau încă în capul mesei, dar aceste toate nu erau decât partea de sus a aisbergului.
Puţini dintre dumneavoastră, cititorii noştri de ieri, cunosc, ştiu, bănuiesc cu ce preţ s-au plătit acele „cochetării” cu iluzia de libertate, cât şi lupta care se ducea în surdină pentru a ni se pune căluşul în gură nouă, celora de la revistă şi de la Uniunea Scriitorilor, pe de o parte, şi lupta pentru dreptul nostru de a spune ceea ce spuneam, riscul prin care treceam fiecare – redactor, colaboratori, scriitori – pe de altă parte. Sper să ni se ierte (o dată la 40 de ani) nemodestia şi să dezvălui câteva dintre acele mai puţin cunoscute pagini şi imagini din istoria nu chiar atât de îndepărtată a săptămânalului.
Consider că m-am pomenit mai mult din întâmplare în centrul evenimentelor (eu, care credeam că nu am vocaţie politică şi chiar o repulsie pentru tot ce însemna pe atunci politică şi social) prin faptul că la Congresul VI al Scriitorilor din Republica Moldova am fost ales în fruntea săptămânalului „Literatura şi Arta”.
Congresul scriitoricesc avusese loc la câteva săptămâni de la avaria de la Cernobîl, care i-a impus lui Gorbaciov „o cotitură radicală: sfârşitul minciunii şi declanşarea glasnostului”. Nu se mai putea minţi în continuare, minciuna se plătea prea scump. Tot ce era clădit pe minciună a început să se clatine. Începuse să se vorbească cu glas tare şi despre celelalte „cernobîluri”, inclusiv cel din domeniul spiritual.
La acea oră, „L. A.” avea vreo 6.000 de abonaţi, fiind o publicaţie inertă, ţinută în chingi de c. c. al p. c. M., care prezentase redacţiei şi o listă de scriitori ce urmau să nu fie publicaţi (mai mult de jumătate din membrii Uniunii Scriitorilor, stupefacţia mea fiind să găsesc şi numele meu printre aceştia). V. Romanciuc ţine minte reacţia mea dureroasă la „surpriza” ce mi s-a făcut în ultima zi a Congresului, iar I. Grosu, şeful secţiei de cultură, mai poate să confirme refuzul meu de a fi redactor-şef la „L. A.” cu care m-am prezentat la c. c. Dar, mi s-a spus, zarurile au fost aruncate: ATEM-ul reuşise deja să difuzeze ştirea…
Într-un răstimp scurt reuşisem – cu acelaşi colectiv pe care-l moştenisem şi cu aceiaşi autori – să facem o cu totul altă publicaţie: să-i dublăm tirajul, să-l transformăm dintr-o revistă a unei caste (de scriitori, administratori de la etajul 3 al Casei Scriitorilor, plus încă o duzină-două cel mult) într-o publicaţie a tuturor scriitorilor, iar mai apoi – şi a întregului nostru popor.
Am spus la prima şedinţă fulger: aştept idei! Un redactor-șef bun nu e cel care lansează idei, ci cel care susţine idei. Scriitorii trebuie „treziţi”, îndemnaţi să colaboreze, să scrie: să comandăm doar materiale bune, cele mediocre vor veni singure; ori facem un săptămânal cu probleme şi o să avem probleme în continuare, ori facem un săptămânal fără probleme şi noi vom fi scutiţi de ele; publicaţia e o operă colectivă, ne aparţine deopotrivă, de la redactorul-şef la corector.
Le-am promis la Congresul Scriitorilor de la Moscova, orgolios, cum îi stătea bine unui tânăr redactor-şef, colegilor mei scriitori S. Saka şi V. Beşleagă că, dacă vreme de jumătate de an nu voi putea face din „L. A.” un alt săptămânal, voi pleca…
Că „L. A.” într-un scurt răstimp a devenit mai mult decât un săptămânal este în primul rând meritul autorilor săi, al celora care l-au susţinut cu materiale bătăioase şi de calitate: Gr. Vieru, D. Matcovschi, I. Druţă, M. Cimpoi, L. Lari, V. Mândâcanu, V. Beşleagă, I. Vatamanu, A. Marinat, M. Druc, A. Strâmbeanu, G. Vodă, N. Esinencu, A. Codru, S. Saka, V. Vasilache, L. Istrati, P. Cărare, I. Burghiu, I. Hadârcă, N. Costenco, V. Matei, A. Roşca, E. Tarlapan, I. Buga, I. Filip, A. Busuioc, S. Vangheli, Ion C. Ciobanu, I. Vieru, N. Rusu, N. Vieru, V. Galaicu, V. Rusnac, I. Ciocanu, I. Gheorghiţă, V. Dumbrăveanu, V. Gârneţ, V. Ciobanu, Gh. Malarciuc, B. Marian, M. I. Cibotaru, R. Lungu-Ploaie, V. Prohin, A. Scobioală, V. Teleucă, A. Ciocanu, Gh. Ciocoi, T. Ştirbu, C. Tănase, V. Bahnaru etc…
Şi, indiscutabil, al celora care şi-au dat obolul zi de zi, în cadrul redacţiei, ca săptămânalul să existe, să fie aşa cum şi l-au dorit ei şi sutele de mii de cititori: A. Blanovschi, I. Caţaveică, V. Romanciuc, A. Donos, H. Moraru, N. Josu, V. Tăzlăuanu, V. Olărescu, A. Reniţă, V. Zbîrciog, L. Butnaru, B. Vieru, E. Gheorghiţă, I. Lupan, V. Malaneţchi, I. Diviza, R. Iuncu, N. Negru, Gh. Budeanu, V. Guţu, I. Nechit, I. Popa, T. Cojocaru, T. Corai, L. Ungureanu, V. Mihail, V. Ciornei, C. Olteanu, D. Mihail, E. Galaicu-Păun, D. Trifan, P. Nică, L. Paladi, B. Bălan, R. Ciobanu, E. Silcenco, A. Ungureanu, S. Berlinschi, A. Saragiu, A. Surdu…
Şi, în ultimul rând, al redactorului-şef…
Cu toate greutăţile prin care am trecut, sunt fericit că am fost nu martor, ci participant la istorie. Istoria s-a făurit şi cu concursul nostru.
Azi e uşor să apreciezi evenimentele de atunci, când pe fiecare dintre noi ne aştepta la colţ de stradă câte un autobuz condus de Struți plătiţi sau nişte cărămizi programate să cadă peste creştetele mai „înfierbântate” ale unor scriitori.
Aş dori să amintim unora care cred că facerea lumii a avut loc acum un an-doi, că „Literatura şi Arta” are, totuşi, şi nişte merite:
– a fost într-o perioadă publicaţia literară cu „tirajul cel mai mare din Europa”, cum ne-a spus un scriitor ceh (revista ajunsese de la tirajul ei firesc de 6.500 de exemplare, în zilele ei bune, la 186.000 în 1989, „România literară” având 3.000, „Literaturnaia Rossia”– 60.000, săptămânalul lăsându-se în acest sens întrecut doar de „Literaturnaia gazeta”);
– calificată „revista nr. 1 a Basarabiei”, „cea mai bună revistă românească de până la 1989”, cum a spus P. Ţuţea într-o convorbire cu G. Liiceanu şi I. Iliescu – într-o alta, cu N. Dabija, căruia i se plângea în ianuarie 1990, când subsemnatul a fost cu un grup de scriitori basarabeni la Bucureşti, că o citeşte pe apucate, fiindcă în 1989 nu reuşise să se aboneze pentru 1990;
– „L. A.” a fost prima publicaţie apărută în grafie latină cu regularitate în Basarabia de după război (la 15 iunie 1989, deci cu mult înainte de Legea privind trecerea la grafia latină; până la acea dată „Glasul” editând doar un singur număr în Letonia);
– săptămânalul a dat într-un fel tonul Revoluţiei noastre de renaştere naţională, ziarul francez „Figaro” scriind în 1990: „«Literatura şi Arta» a jucat acelaşi rol în revoluţia renaşterii basarabene pe care l-a jucat Televiziunea Română în evenimentele din decembrie 1989”;
– tot „L. A.” a fost prima publicaţie periodică din Basarabia care a scos de pe frontispiciu lozinca „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”;
– în perioada luptei pentru limbă şi alfabet, numai săptămânalul nostru a adunat peste 270.000 de semnături, câţiva saci de scrisori, pe care i-am depus la una dintre şedinţele Comisiei interdepartamentale pentru problemele limbii pe masa dlui N. Bondarciuk, secretar al c. c. al p. c. M., gest calificat de acesta drept „obraznic”. Tot domnia-sa avea să spună la o plenară a c. c. că lucrătorii de la „Literatura şi Arta” umblă din sat în sat şi adună semnături. Era o dezinformare voită: noi nu aveam de ce umbla prin sate, fiindcă satele veneau la noi.
„L. A.” a fost prima publicaţie care s-a dezis de serviciile ATEM-ului şi ale TASS-ului pe motiv c-ar fi „mincinoase” (lucru menţionat pe paginile revistei).
În preajma Conferinţei a XIX-a unionale de partid (28 iunie 1988), Uniunea Scriitorilor din Moldova a acordat vot de blam conducerii de stat şi c. c. al p. c. M., într-o perioadă când partidul încă mai era atotputernic, text care a fost publicat în paginile revistei „Literatura şi Arta” (iarăşi o premieră în fosta URSS). Imediat a fost dezlănţuită o campanie de condamnare a Uniunii Scriitorilor şi a organului său de presă. Astfel, S. M. Lungu, Erou al Muncii Socialiste din raionul Ştefan-Vodă, motiva apariţia Apelului scriitorilor pe paginile „L. A.” prin faptul că scriitorilor „le lipseşte legătura cu poporul” („Moldova socialistă” din 23.06.1988). În acelaşi număr de ziar aflăm că „oamenii muncii din raionul Basarabeasca, citind Apelul Uniunii Scriitorilor, şi-au exprimat indignarea în legătură cu neîncrederea ei faţă de conducerea republicii”.
Tot atunci a fost convocată şedinţa biroului c. c. al p. c. M., care a luat în dezbatere Apelul scriitorilor publicat de „L. A.”. Iar peste câteva zile, la cererea c. c. al p. c. din Moldova, la Moscova a fost convocată o şedinţă comună a Secretariatului Uniunii Scriitorilor din URSS şi a unor „ştabi” de la c. c. al p. c. u. s., în frunte cu Egorov, şeful secţiei de propagandă şi agitaţie, şedinţă la care am fost invitat, împreună cu secretariatul Uniunii noastre Scriitoriceşti. N. Bondarciuk a prezentat un amplu referat despre activitatea subversivă şi destabilizatoare a scriitorilor moldoveni şi a organului lor de presă. Aşteptam să fim cu toţii decapitaţi, dar… ne-au ieşit în apărare cunoscuţii scriitori V. Korotici, E. Evtuşenko, R. Rojdestvenski, A. Voznesenski, I. Vercenko, care l-au apostrofat pe N. Bondarciuk îndemnându-l (V. Korotici) să se mai „uite afară: alt timp trăim, tovarăşe scriitor, trezeştete!” (despre această şedinţă a scris şi „Literaturnaia Gazeta”).
Săptămânalul „L. A.” se afla pe atunci în contextul URSS, romantici, noi creându-ne iluzia că „suntem liberi şi în democraţie”, fără a fi deloc. Dacă se întâmpla ceva pe teritoriul URSS, acest lucru avea ecouri şi în R. Moldova. Nu ştiu cum se întâmpla, dar cineva observase că după aproximativ o săptămână de la evenimentele din Karabah, de la Almatî sau din Gruzia – i se aplicau numaidecât „mustrări” şi subsemnatului, ca şi cum el le-ar fi provocat.
Cât de neapăraţi eram atunci! Cât de neapăraţi suntem acum!
„L. A.” era calificată drept „cuib de naţionalişti”, „revistă de erori”. De la tribunele c. c. se spunea că poporul nostru nu vrea alfabet latin şi doreşte o singură limbă de stat (fiind internaţionalist de firea lui), şi că alfabet latin şi o singură limbă de stat doresc doar nişte scriitori şi revista acestora – „Literatura şi Arta”.
În vara anului 1987, la plenara c. c. al p. c. M., atât Uniunea Scriitorilor, cât şi organul ei de presă au fost supuse unei critici aspre. A. Jucenko, preşedintele Academiei, Ş. Lozan, preşedintele Radioteleviziunii, T. Angheli, directorul ATEM-ului, şi alţii ne-au învinuit de naţionalism, de lipsă de legătură cu viaţa, de faptul că scriitorii ar fi nişte asasini (se făcea trimitere la cazul P. Boţu) etc., tot acolo propunându-se ca activitatea „L. A.” să fie discutată în cadrul unei şedinţe a biroului c. c.
Peste câteva zile, corespondentul Evladov a repetat aceleaşi învinuiri în ziarul „Pravda”. Iar la Căinări a fost convocată plenara c. r. de partid, cu prezenţa lui N. Bondarciuk. Directorului gospodăriei agricole din satul meu – dl R. Caragea (care-mi este şi verişor) – i se spusese din timp să ia cuvântul la această întrunire. În timpul dezbaterilor, o doamnă, Cojocaru, secretarul 3 al c. r., s-a apropiat de el şi i-a dat un text cu aproximativ următorul conţinut: „Nouă ne este ruşine că N. Dabija, consăteanul nostru, în «Literatura şi Arta», ziarul pe care-l conduce, propagă naţionalismul, aţâţă o naţionalitate contra alteia; şi cum vine rar pe la noi prin sat, de unde ar putea dumnealui să cunoască viaţa?!”. Etc.
Verişorul meu a omis toate învinuirile, lăsând numai doleanţa să dau mai des prin sat. Ziarul „Sovetskaia Moldavia” însă a reprodus cuvânt cu cuvânt cele scrise de d-na Cojocaru, dar nerostite de dl Caragea, atribuindu-i-le şi prezentându-le ca un rezumat al plenarei respective.
Bunul nostru interpret N. Sulac a acordat tot cam pe atunci un interviu în care, între altele, a zis : „Eu nu mă mir că verişorul lui N. Dabija l-a criticat pe poet. Cum nu m-aş fi mirat dacă de la tribuna plenarei ar fi fost pusă să vorbească chiar mama lui N. Dabija, care ar fi declarat că dumneaei îi este ruşine că l-a născut, crescut şi educat şi nu mai vrea să-l recunoască de fecior”…
Erau metode vechi care mai erau aplicate în continuare. Dar ceasornicele lumii începuseră deja să măsoare un alt timp… Tot globul ştia de acest lucru, afară de „conducătorii noştri mult iubiţi…”.
Mă mândresc că unele dintre revendicările noastre de azi au fost obţinute şi cu admonestările mele de atunci.
Activitatea săptămânalului „Literatura şi Arta” a fost discutată la şedinţa Biroului c. c. al p. c. al Moldovei, pentru prima dată în istoria lui, la 22 septembrie 1987. O analiză a muncii noastre a făcut-o S. D. Roşca, şeful secţiei de propagandă şi agitaţie a c. c., care a supus unei critici aspre „gafele” redactorului-şef şi ale săptămânalului. La acea şedinţă, Biroul c. c. a adoptat Hotărârea c. c. al p. c. al Moldovei „Cu privire la neajunsurile grave în activitatea săptămânalului «Literatura şi arta»”.
„Moldova socialistă” din 24 septembrie 1987 menţiona, în relatarea intitulată „Biroul c. c. a examinat chestiunile cu privire la activitatea săptămânalului «Literatura şi arta»”, motivul pentru care mi s-a aplicat admonestarea: pentru că „multe teme de stringentă actualitate încă nu şi-au găsit reflectare în paginile gazetei: pregătirile pentru cea de-a 70-a aniversare a Marelui Octombrie, legăturile seculare de prietenie ale popoarelor moldovenesc, rus şi ucrainean, problemele legate de bilingvismul moldo-rus, critica esenţei reacţionare a ideologiei burgheze” etc.
Hotărârea respectivă a fost publicată în unele ziare republicane şi în toate ziarele raionale.
Pentru articolul „Povara istoriei” de Dumitru Matcovschi (publicat la 23 aprilie 1987) m-am ales cu încă o admonestare, tot atunci fiind pedepsit şi D. Matcovschi (caz unic în lume când un autor care nu e angajat al redacţiei e pedepsit pe „linie de partid”).
După şedinţa biroului comitetului raional de partid Frunze, D. Matcovschi mi-a zis : „Cam multe mustrări aduni, Nicolae!”. I-am spus atunci o frază care, ţin minte, i-a plăcut: „Mai bine să am mustrări pe linie de partid decât mustrări de conştiinţă”.
La 11 martie 1988, biroul c. c. îmi mai aplică o mustrare pentru că am ignorat că la 21 ianuarie e ziua morţii lui V. I. Lenin.
La 18 aprilie 1989 (scrie „Moldova socialistă” din 23 aprilie 1989), la Biroul c. c., N. Dabija a fost aspru avertizat „asupra inadmisibilităţii publicării unor materiale care provoacă încordare în domeniul relaţiilor dintre naţiuni”.
Şedinţa biroului c. c. a ţinut de la ora 10.00 până la 16.35. Am fost primul vorbitor. Am vorbit în limba română, acest lucru fiind ulterior calificat şi ca o sfidare a bunului-simţ. După aceea a urmat un adevărat tir de artilerie. […]
A. Mocanu m-a învinuit că folosesc săptămânalul pentru a confrunta naţionalităţile din republică. […]
Tot domnia-sa l-a criticat aspru pe I. Druţă, care a îndrăznit să susţină că R. Moldova e ultimul bastion al stagnării.
N. Bondarciuk a criticat „L. A.” pentru faptul că „v nei net pliuralisma mnenii”, că n-am pledat şi pentru alfabetul chirilic şi pentru limba rusă ca limbă de stat, concomitent cu pledoariile noastre pentru alfabetul latin şi limba română. […]
V. Pşenicinikov a menţionat că tirajul şi popularitatea „L. A.” au crescut mult. „Dar cu ce preţ?!” – se întreba domnia-sa.
V. Semionov a spus că Boris Vieru contrapune pe paginile „L. A.” ruşii şi moldovenii.
S. Grosu a menţionat că „L. A.” a criticat de 19 ori ziarul de partid „Sovetskaia Moldavia” şi ATEM-ul. […]
În toamna anului 1988, c. c. al p. c. M. a interzis abonarea la „L. A.” (vezi şi „Chişinău, gazetă de seară”, din 17.08.1988), şi tocmai datorită acestui fapt tirajul revistei a crescut brusc. Fiecare om de bună-credinţă considera de cuviinţă, întru a ne susţine, să-şi aboneze rudele, prietenii, cunoscuţii.
Pe parcursul anilor 1987–1988 s-au făcut mai multe tentative de a lichida săptămânalul „L. A.”. Prima încercare de acest fel a fost ca „L. A.” să devină organ al c. c. al p. c. M., apoi al tuturor uniunilor de creaţie şi Academiei, al Ministerului Culturii şi al Uniunilor de Creaţie, evident cu un alt colectiv şi cu alt redactor-şef în frunte. În proiectele c. c. figurau şi noile denumiri ale săptămânalului: „Cultura şi literatura Moldovei”, „Arta şi ştiinţa”, „Moldova literară” etc., noua publicaţie urmând să fie dublată şi-n ruseşte.
Într-o zi de luni, din 1988, am aflat că a doua zi, la şedinţa biroului c. c., urma să se decidă ca săptămânalul „L. A.” să fie lichidat (mulţumim întârziat d-lui Gh. Ciurea, consilierul de atunci al lui Gr. Eremei, care m-a preîntâmpinat şi astfel săptămânalul a putut fi atunci salvat) pentru că „destabilizează societatea” etc.
M-am dus la M. Cimpoi, secretarul Uniunii Scriitorilor, iar cu el la Ion C. Ciobanu. Acesta m-a ascultat şi mi-a pus o întrebare retorică: „Şi ce putem face?”. M. Cimpoi a propus să cerem audienţă la S. Grossu. Ion C. Ciobanu l-a contactat imediat şi S. Grossu a acceptat să ne primească la o oră în după-amiaza acelei zile. Ne-am dus la el „o echipă de şoc”: I.C. Ciobanu, M. Cimpoi, V. Beşleagă, Gh. Malarciuc şi eu. S. Grossu ne aştepta cu V. Pşenicinikov şi N. Bondarciuk. Discuţia a fost dură.
– Este adevărat că mâine Biroul c. c. urmează să desfiinţeze „L. A.”?, a întrebat Mihai Cimpoi.
– Da.
– De ce?
– Din cauza acestui săptămânal, situaţia din republică e încordată, avem mereu plângeri din partea oamenilor muncii etc.
Şi aici M. Cimpoi l-a ameninţat pe primul-secretar că dacă se va întâmpla acest lucru, atunci se vor declanşa acţiuni de protest în toată republica. Gh. Malarciuc a spus că dacă „L. A.” va fi închisă, toţi scriitorii vor depune carnetele de partid. Iar V. Beşleagă a fost şi mai categoric: „Vom depune şi carnetele de membri ai Uniunii Scriitorilor”.
S-a lăsat o linişte apăsătoare. V. Pşenicinikov a promis atunci că el va insista la secretariat ca această problemă să fie scoasă de pe ordinea de zi şi amânată. S. Grossu a fost de acord. Noi am răsuflat uşuraţi. Pe urmă au venit altele, şi Biroului c. c. nu-i mai ardea de „L. A.”.
Intervenţia noastră a fost la timp, întrucât la şedinţa respectivă nu era prevăzut să fiu nici măcar invitat, urmând să fim puşi abia după asta în faţa faptului săvârşit.
Iniţial, scopul nedeclarat al „L. A.” a fost să salveze ceea ce mai putea fi salvat.
În 1988, din cele 700 de străzi ale Chişinăului, spre exemplu, doar 40 aveau nume moldoveneşti, restul de 640 – ruseşti. Între ele, 13 se numeau Odesski pereulok I, II, III ş.a.m.d. În Valea Dicescu, toate denumirile erau siberiene: Habarovskaia, Ufimskaia, Omskaia, Tomskaia, Irkutskaia etc., creându-se impresia că migranţii veniseră la Chişinău cu tot cu străzi.
Primele materiale care au atras atenţia cititorului, într-o perioadă când nu se putea spune nimic, au fost cele referitoare la ecologie. Dar s-a zis de la diverse tribune că „L. A.” exagerează, că în acest domeniu nu mai e situaţia atât de catastrofală cum zice revista. Datorită „L. A.” au fost salvate un monument al naturii – „Stânca Mare” – şi, parţial, pădurea multiseculară a Saharnei, în acest sens apărând două hotărâri ale Consiliului de Miniştri al republicii, semnate de I. Calin.
Primul-secretar al Uniunii Scriitorilor din URSS, V. Karpov, a menţionat la plenara din aprilie a scriitorilor din URSS că revista „L. A.” e printre cele mai bune şi mai combative publicaţii literare din URSS.
Am abordat teme considerate „tabu” până atunci – deportările, foametea din 1946-1947 (despre care se zicea că n-au avut loc), problema grădiniţelor româneşti, a migraţiunii etc.
Ne-am adus aportul la faptul ca localităţile Kotovski, Cernenko, Kutuzov, Suvorov să redevină sau să devină Hînceşti, Şoldăneşti, Ialoveni, Ştefan-Vodă. Multe dintre lozincile mulţimii de la mitingurile şi demonstraţiile neautorizate de atunci erau preluate din „L. A.”.
În 1988 ne-a păşit pragul redacţiei un grup de vreo 20 de oameni din Frăsineşti, raionul Ungheni. Conducerea raionului proiectase un drum drept ca lumânarea, dar care urma să dărâme case, să mutileze grădini, să taie în două un cimitir. Au bătut multe praguri frăsineștenii, dar fără niciun rezultat. Şi atunci au ajuns la „L. A.”. „De ce aţi venit la noi ?” – i-am întrebat. „Fiindcă ni s-a spus că numai dumneavoastră ne mai puteţi ajuta.”
Am încercat să restituim, pe unde am putut, demnitatea omului simplu, strivită de bodiuliştii de importanţă raională sau sătească.
Omul de serviciu de la intrarea în Casa Scriitorilor adeseori era asaltat de sute de oameni sosiţi din satele republicii (dar mai ales din raionul Ialoveni), care căutau „redacţia care deschide biserici”. Ajutam satele să-şi redeschidă bisericile pângărite. Apoi, aceştia veneau tot la noi şi după preoţi.
La întâlnirile pe care membrii redacţiei le aveau pe atunci, multe prin sate, propuneam, de regulă, să declarăm limba de stat şi alfabetul latin la început într-un raion aparte (ca socialismul într-o ţară aparte). Apoi într-un altul. Până vom avea o republică cu limba română declarată de stat în toate raioanele.
Primul raion care a trecut la alfabetul latin şi la limba de stat (când toţi vorbeau cu rusul Volkov, prim-secretar de partid, doar în română) cu mult înainte de august 1989 a fost raionul Orhei. Apoi au urmat şi alte raioane. Ele au fost masiv prezente la Marea Adunare Naţională la 27 august 1989.
În acea perioadă, când nu prea aveai ce citi, o cititoare ne-a scris la redacţie: „Bărbatul, cum vine de la serviciu, începând de la ora opt seara şi până la vreo două noaptea, tot citeşte «Literatura şi Arta». Când îi zic să stingă lumina şi-l întreb dacă n-a terminat de citit gazeta, îmi zice că «am citit-o o dată, şi-acum o citesc a doua oară»”…
Toată secţia de presă a c. c. nu făcea altceva pe atunci decât să traducă în ruseşte „L. A.” – pentru N. Bondarciuk şi V. Smirnov, apoi pentru V. Pşenicinikov.
Capul tuturor relelor era şi mai rămâne pentru unii „L. A.”, care este, cum ziceam, mai mult decât un săptămânal, care e, întrun anume fel, un simbol. Ziarul „Izvestia” (26.09.91) spunea cu gura deputatului N. Travkin, preşedintele Partidului Democratic Rus: „Naibolee otkrovenno razjigaet nenavist k russkoiazîcinomu naseleniyu Moldavii gazeta «Literatura şi Arta»” („Cel mai aprig stârnește ura față de populația rusofonă revista «Literatura și Arta»”).
Însoţindu-şi informaţia cu poeme traduse stâlcit, pe care a trebuit încă-n 1989 să le explic şi la biroul c. c., din P. Cărare şi Gr. Vieru, în care cele „13 strofe despre mancurţi” au devenit „13 strofe despre ruşi”, iar ciclul „Din jungla capitalismului” e tradus autocritic „Din jungla sovietică”.
„Traducătorii” de la Tiraspol au difuzat în toată URSS aceste dezinformări, creându-se o impresie voit greşită nu atât despre „L. A.”, cât despre întreaga uniune scriitoricească din Republica Moldova.
La 10 decembrie 1988, procurorul general al republicii, N. Demidenko, dăduse în judecată săptămânalul „L. A.” pentru o caricatură a „inculpatului Dumitru Trifan” (de la 1.12.1988). […]
Astfel, N. Demidenko ieşise şi în apărarea sârbilor, bulgarilor, mongolilor, a celorlalte 10 republici-surori unionale care foloseau alfabetul chirilic, ofensaţi „pe nedrept” de către pictorul redacţiei noastre.
Am amintit despre toate acestea ca să nu se creeze impresia că toate s-au obţinut de la sine, fără eforturi şi jertfe.
„L. A.” a fost un spărgător de gheaţă. Un deschizător de drumuri.
Sper să rămână şi-n continuare la fel.
În semn de apreciere a meritelor săptămânalului, acum câţiva ani, locuitorii din satul Sauca, Ocniţa intenţionau să pună colhozului lor numele „Literatura şi Arta”. O stradă din Orhei îşi zice şi ea „Literatura şi Arta”.
Cineva m-a consolat zilele acestea că chiar dacă mâine s-ar putea ca „L. A.” să dispară, săptămânalul a şi intrat în istorie.
Eu totuşi sunt mai optimist: vom mai avea nevoie de „L. A.” cât vor mai exista probleme pe care urmează să le rezolvăm.
Tocmai din aceste considerente, unora săptămânalul scriitorilor le mai stă ca un os în gât.
Azi, revista face tentative disperate să depăşească o stare de lucruri, când conducerea republicii a condamnat săptămânalul (care într-un fel a adus-o la putere şi i-a creat şi ţară) la dispariţie.
Să sperăm însă că vom depăşi cu eforturi comune şi acest moment dificil din istoria săptămânalului, şi atunci când va împlini venerabila vârstă de 100 de ani, să se spună despre el: e publicaţia care a făcut totul atunci, demult, ca să fim azi liberi şi o ţară cu Ţara!
Mulţumim cititorilor noştri pentru că ne-am susţinut şi ajutat reciproc, tuturor colaboratorilor şi autorilor noştri, care cred că atâta timp cât mai există „L. A.” încă nu e chiar totul pierdut!
La mulţi ani cu sănătate!
Nicolae Dabija
6 octombrie 1994
