Rusia este ultimul dintre imperiile cu reprezentare teritorială în Europa, un stat anacronic, înapoiat și violent, lipsit de identitate și direcție, care moare încet și urât, în convulsii generatoare de pericole pentru întreaga lume, scrie profesorul de relații internaționale Valentin Naumescu în ultimul său editorial publicat pe Spotmedia.ro. Prăbușirea acestui ultim stat cu pretenții coloniale pe continentul nostru va pune, de fapt, capăt războiului de 100 de ani care a măcinat Europa de Est, fiind o oportunitate pentru această parte a lumii să iasă, în sfârșit, la lumină, mai scrie Naumescu.
Profesorul face o scurtă trecere în revistă a ultimului secol, arătând cum Rusia este ultimul din cele 4 imperii care și-au disputat Europa Centrală și de Est, celelalte 3 – Austro-Ungar, Otoman și German – prăbușindu-se mai devreme sau mai târziu.
O vreme, după 1989, s-a crezut că Europa a scăpat de blestem, dar amenințarea Moscovei a reapărut odată cu renașterea imperialismului rusesc în dictatura lui Putin. Începutul acestei noi ere de tulburențe poate fi identificat precis pe 25 aprilie 2005, odată cu discursul ținut de Putin în Parlamentul Rusiei, când acesta a deplâns public „catastrofa dispariției Uniunii Sovietice”.
Acest al Treilea Imeriu Rus, construit în jurul ideii de „Ruskii Mir” (Lumea Rusă), vizează reimpunerea unei sfere de influență a Moscovei în Europa de Est. Efectele s-au văzut, în societățile țărilor europene resimțindu-se tot mai puternic amestecul subversiv al Rusiei.
„Războiul lui Putin” e, de fapt, reluarea vechiului război istoric al Europei de Est, scrie profesorul Naumescu, acesta subliniind că nu va exista pace în Europa atât timp cât va supraviețui imperialismul rusesc. Acest imperialism este o sursă de probleme nu doar pentru Europa care încearcă să meargă înainte, dar în primul rând chiar pentru Rusia însăși, care azi e o dictatură subdezvoltată, izolată, săracă și coruptă. Ambițiile imperiale ale elitei politice autocrate sunt plătite extrem de scump de un popor incapabil să se revolte, subliniază editorialistul. De aceea, o înfrângere categorică a Rusiei acum, în Ucraina, ar putea fi benefică în primul rând pentru această țară, dacă reușește să evite haosul și disoluția autorității statului.
Mai jos, câteva fragmente din complexa analiză făcută de profesorul Valentin Naumescu asupra situației și perspectivelor pe care le au Europa de Est și Rusia.
„Soluția de securitate costă, ce-i drept, dar costă mai puțin decât lipsa de securitate și sfera de influență rusească, al căror cost s-a dovedit în istorie incomensurabil“
„– Tragedia istorică a Europei de Est, care a ținut captivă această regiune de graniță într-o subdezvoltare cronică față de Europa de Vest, s-a născut din îndelungatele ocupații teritoriale și din asuprirea exercitată de marile imperii europene și eurasiatice asupra unui spațiu considerat „intermediar”, de frontieră geopolitică, strategică și culturală, nu întâmplător denumit de istoricii germani de la începutul veacului al XIX-lea „Zwischeneuropa”. Cele mai nocive dintre acestea, imperiile eurasiatice orientale, rus și otoman, au imprimat caracteristicile regimurilor lor nedemocratice, corupte, înapoiate, dezorganizate, ineficiente, murdare și opresive în țările din regiune, caracteristici de care națiunile est-europene s-au străduit cu greu să scape după era comunistă, când au intrat pe drumul occidentalizării.
– Patru imperii și-au suprapus, intersectat și disputat de-a lungul secolelor frontierele răsăritene sau apusene în regiunea dintre Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică – Imperiul German, Imperiul Austriac (mai târziu Austro-Ungaria), Imperiul Otoman și Imperiul Rus. Influența lor a fost variabilă, de la un loc la altul și de la o etapă a istoriei la alta. Trei dintre ele s-au prăbușit definitiv în secolul trecut. A mai rămas unul singur, reînviat acum 20 de ani, în a treia lui versiune ideologică, de un ofițer KGB plin de frustrări și dornic de revanșă istorică, un imperiu retardat care moare în prezent încet și urât, ipocrit și violent, mincinos și criminal. Declinul ultimului imperiu cu reprezentare teritorială europeană nu este însă lipsit de riscuri, amenințări și incertitudini, scenariul haosului post-Putin și al violenței incontrolabile începând deja să sperie Vestul. Asta deși există și varianta ca lucrurile să meargă mai bine după plecarea lui Putin. Cine zice că poate prevedea astăzi cu certitudine viitorul Rusiei spune un neadevăr.
După o mică fereastră de oportunitate de care au profitat o parte a țărilor postcomuniste, care s-au integrat între 1999 și 2013 în NATO și UE, amenințarea Moscovei a reapărut odată cu renașterea imperialismului rusesc sub zodia lui Putin, după discursul nostalgic din Parlament, pe 25 aprilie 2005, în care acesta a deplâns „catastrofa dispariției Uniunii Sovietice”.
– Chiar dacă formulează pofte teritoriale mai mici decât cele pe care le avea Uniunea Sovietică a lui Stalin, nemaiputând emite pretenții asupra țărilor devenite membre ale NATO și UE, al Treilea Imperiu Rus (în versiunea putinistă, Russkyi Mir) vizează reimpunerea unei sfere de influență a Moscovei în Europa de Est post-sovietică. Această pretinsă sferă de influență include Vecinătatea Estică a UE (Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia), dar nu ferește de amenințări și temeri nici țările est-europene deja integrate în blocul comunitar european precum Finlanda, statele baltice, Polonia, Cehia, Slovacia, România, Bulgaria.
– „Războiul lui Putin” este așadar reluarea vechiului război istoric al Europei de Est. Invadarea Ucrainei în 2014 și 2022, invadarea Georgiei în 2008, anexarea de facto a Belarusului și transformarea acestuia într-un poligon rusesc, amenințările grobiene la adresa Republicii Moldova, propaganda rusească aberantă privind așa-zisele „drepturi legitime ale Rusiei în spațiul Europei de Est” arată că Occidentul s-a înșelat după 1991 – nu este pace în Europa și nu va fi atâta timp cât vor supraviețui imperialismul rusesc și pretențiile Moscovei la recunoașterea unei sfere de influență în ceea ce regimul Putin numește „lumea rusă”. Imperiul Rus, așa decrepit cum arată, este ultimul dintre imperiile active ale Europei, după prăbușirea celor german, austriac și otoman. Ceea ce se întâmplă în acest război al Moscovei pentru capturarea Europei de Est și modul în care se va termina războiul vor influența profund viitorul Rusiei și al Europei întregi.
– Imperialismul rusesc este în același timp și tragedia Rusiei. Ceea ce Putin și acoliții săi cred că este un motiv de mândrie este, în fapt, sursa principală a înapoierii rusești. Rusia este astăzi o dictatură subdezvoltată, izolată, săracă și coruptă, din care sute de mii de tineri valoroși și educați în domenii tehnice au emigrat sau abia așteaptă să emigreze în Vest, tocmai pentru că poporul rus plătește un preț exorbitant pentru ambițiile imperiale ale regimului ei politic autocratic, fiind totodată suficient de laș, slab și ipocrit ca să se revolte. Imperialismul rusesc și democrația internă sunt incompatibile. Ori una, ori alta. Din acest motiv, așa cum am mai spus cu alte ocazii, o înfrângere categorică a Rusiei în „Războiul lui Putin” ar putea fi benefică pentru viitorul ei, dacă ar reuși să evite scenariul haosului și disoluției autorității statului. Ar putea da o șansă unei eventuale transformări democratice pe termen lung. Și, desigur, ar fi benefică și pentru viitorul întregii Europe, nu doar al Ucrainei. În timp ce o așa-zisă „victorie a lui Putin” în Ucraina sau un conflict înghețat ar prelungi dincolo de orizontul generației noastre criza Rusiei și a Europei de Est.
– Putin a împins nu doar Ucraina și Europa, ci în primul rând propria sa țară pe buza prăpastiei, dincolo de care orice pas, în direcția corectă sau greșită, poate fi decisiv. Aș spune că, într-un fel, incertitudinea privind viitorul și criza Rusiei sunt chiar mai grave decât problemele actuale ale Ucrainei, cauzate de invazia rusească.
Să nu ai energie în fața unei ierni grele e una, în schimb să nu ai viitor, să nu ai identitate reală ca țară și popor (nu una închipuită, confecționată în laboratoarele propagandei regimului de la Kremlin), să nu ai busolă politică, valori și încredere în nimeni și nimic, să fii izolat și discreditat de lumea civilizată și privit ca o brută primitivă este cu totul altceva.
– Poporul rus își trăiește în această perioadă propria criză, una foarte profundă, de care va depinde direcția lui viitoare, o criză gravă, pe care „o merită” din plin pentru acceptarea lașă, timp de 23 de ani, a minciunilor, propagandei și iluziilor regimului Putin. Trebuie lăsați să treacă prin această criză și să vedem cum vor ieși din ea.
Presiunile interne din Rusia – economice, sociale, politice, culturale, identitare, militare și de stat polițienesc, impregnarea cu servicii secrete și cu dinamica lor imprevizibilă – sunt atât de mari în prezent încât am putea crede că regimul Putin nu va putea rezista mai mult de sfârșitul anului viitor.
– Securitatea regiunii depinde în principiu de SUA, al căror context politic intern nu este deosebit de încurajator. Nu vreau să spun prin asta că aplicarea art. 5 al Tratatului Atlanticului de Nord nu ar fi imediată și deplină în caz de agresiune, dar devine din ce în ce mai clar că primele care intră în luptă și au responsabilitatea de-a-și apăra teritoriul sunt forțele armate naționale ale țării respective. (…) Războiul din Ucraina arată foarte clar că armata rusă nu este nici pe departe invincibilă, că vechiul mit „nu are rost să dezvoltăm propria armată pentru că oricum nu ar face față într-un război de apărare” este depășit și neadevărat și, mai ales, că există posibilitatea unei rezistențe cu succes pe plan local/regional.
– Ucraina însăși va rămâne după acest război o forță militară semnificativă în Europa de Est. Polonia și Ucraina împreună vor fi două țări partenere și aliate cu circa 80 de milioane de oameni, dezvoltând forme și proiecte de colaborare viitoare semnificative. (…) Cu cinci procente din PIB pentru cheltuieli de apărare (!), Polonia își va crește până în 2035 efectivele forțelor armate la 300.000 (spre comparație, Germania are 170.000), având în arsenal, printre altele, 250 de tancuri americane Abrams, 32 avioane F35 (nu mai vorbim deja de F16), plus un contract recent de 10 miliarde de dolari cu Coreea de Sud, cuprinzând furnizarea a 180 de tancuri K2 Black Panther, 200 obuziere K9 Thunder și 48 avioane de vânătoare FA-50. Acestora li se adaugă sisteme puternice de artilerie grea Patriot și Himmars, achiziționate după anexarea Crimeii în 2014.
– Până la jumătatea deceniului viitor, când va încheia actualul plan de achiziții militare și de creștere a capacității de apărare, Polonia va deveni o putere militară regională de rang mediu. (…)
– Calea indicată de Polonia devine un model credibil și realist pentru soluția de securitate a Europei de Est, proiectată chiar la nivel local și regional.
În momentul în care Rusia nu va mai putea amenința militar regiunea, vom putea spune că, în sfârșit, Europa de Est își va fi depășit și rezolvat vechiul complex istoric de inferioritate și teama față de Rusia.
Soluția de securitate costă, ce-i drept, dar costă mai puțin decât lipsa de securitate și sfera de influență rusească, al căror cost s-a dovedit în istorie incomensurabil.“
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
CITIȚI ȘI:
