Naty Dănilă Popescu, o traducătoare româncă stabilită la Torino, lansează un text emoționant pe pagina sa de Facebook, cu ocazia apropierii Paștelui. Dorul de țară și amintirea satului natal și a bunicului răzbat din cuvintele ei.
„Se apropie sărbătorile pascale și m-a cuprins un dor nebun. Un dor care doare, doare chiar fizic. Doare până la lacrimi. Dor de tot, de toți, de toate”, își începe povestea Naty Dănilă Popescu. „Am cotrobăit în lada cu amintiri și am găsit câteva rânduri scrise acum câțiva ani, rânduri care astăzi mi-au alinat dorul, lacrimile și melancoliile”.
Povestea lui Naty Dănilă Popescu
„Fiecare întoarcere acasă reprezintă o evocare a anilor copilăriei, perioadă magică din viața fiecărui copil, mai ales a celui care a copilărit la țară. Amintirile mele sunt legate în primul rând de bunicii cei calzi și blânzi (nu întâmplător primul loc în care merg, odată ajunsă acasă, este cimitirul unde se odihnesc bunicii mei nemuritori), de jocurile copilăriei împreună cu copiii de pe stradă («Țară, țară, vrem ostași», «Omul negru», «Trecea un prinț călare», «Flori, fete sau băieți», «Telefon fără fir», coarda, elasticul, castel, «drica», de-a v-ați ascunselea etc.). Când au trecut toți acești ani?
V-am povestit de multe ori despre Carcaliu, locul unde mă simt cel mai acasă indiferent de unde aș veni și oriunde m-aș duce, despre Dunărea cea albastră și bătrână, despre Dobrogea binecuvântată, locuri pe care le-ați cunoscut și poate ca ați ajuns să le și îndrăgiți sau să le redescoperiți prin intermediul cuvintelor mele. Sunt sigură că pe alocuri v-am ajutat să priviți cu alți ochi locurile în care v-ați născut și de unde, mulți dintre voi, la fel ca și mine, ați plecat poate pentru întotdeauna.
Astăzi aș vrea să vă duc într-un alt loc care nu mai există, dar care continuă să aibă o amintire extrem de vie în sufletul meu. Când ajung acasă, îmi place să colind la pas ulițele satului, căutând să descopăr cum și-a lăsat timpul amprenta peste aceste locuri atât de dragi. Îmi place să văd cum vechiul se împletește ciudat de armonios cu noul; case dărăpănate și nelocuite, de o frumusețe și tristețe care te lasă fără suflare; vile moderne și semețe care te privesc cu mândrie; fețe îmbătrânite care te privesc întrebător, încercând să înțeleagă de-a cui ești; oameni care nu mai sunt; copii ale căror chiote de veselie sunt molipsitoare și te trimit imediat cu gândul la propria ta copilărie. De când lumea și pământul, timpul trece peste toți…
La marginea satului mai aveam o casă unde mi-am petrecut o bună bucată a copilăriei. Era o căsuță din chirpici, compusă din două cămăruțe cu geamuri micuțe și cu acoperiș de stuf. Da, exact ca în poveștile copilăriei!!! Casa și terenul au fost cumpărate de la un meșteșugar de saltele de paie pe nume Avram. De acolo își trage numele și căsuța noastră, toată lumea o numea «La Avram» sau «La grădina lui Avram». Una din cămăruțe era folosită ca depozit pentru grâne, adăpostea tot felul de ulcioare de lut pline ochi cu boabe de fasole sau te miri ce, precum și tot felul de ustensile necesare grădinăritului. În cealaltă cameră era o sobă veche, dar funcțională, un pat mare de lemn cu spătarul și marginile înflorate și o saltea de paie, lăsată moștenire de la vechiul proprietar. În colț – o măsuță de lemn sculptată cu măiestrie și vopsită în culoarea cerului. Deasupra mesei, pe o mensolă, veghea nelipsita icoană cu un păhărel cu ulei pe post de candelă. Când închid ochii, pot să jur că încă simt în nări mirosul de lut și vechi ce persista în acea cămăruță pe care am iubit-o cu tot sufletul meu de copil.
Pe afară, căsuța era varuită în alb, iar eu, în ciuda certurilor pe care le primeam, continuam să zgândăresc, cu un vechi cui, tot felul de figuri care mai de care mai abstracte. Într-un fel ma simțeam îndreptățită să continui cu talentul meu de pictor, întrucât și cei mari obișnuiau să noteze pe peretele din spatele casei numărul de bidoane umplute cu struguri culeși toamna devreme. Tot în spatele casei aveam și un păr înalt și bogat ce făcea niște pere mici și gustoase. Când nu participam la treburile de prin grădină, zilele mele se învârteau in jurul acelui păr, acolo visam cu ochii deschiși, acolo mă jucam cu prieteni imaginari și tot acolo mă transformam în gradinăreasă iscusită, sădind primăvara boabe de fasole de toate culorile, pe care le sustrăgeam din ulcioarele din cămară.
În fața casei creșteau roșii, castraveți, fasole, dovleci, pe care le udam cu apa de la fântâna de pe cealaltă stradă. Așadar, căram apa cu căruciorul pe care puneam două bidoane de plastic de culoare gri, iar eu îl ajutam pe bunicul sa ajungă cu ele la destinație fără să se verse.
«La Avram» era și locul în care mergeam cu bunicul «la pază». Ce păzeam nu îmi este foarte clar, dar am o bănuială cum că era doar un pretext pentru bunicul ca să mai scape de cicălelile bunicii! Ca să nu mai spun de sticluțele de țuică ascunse de ochii și gura bunicii printre acele ulcioare fermecate din cămăruță… Nu ratam niciodată ocazia să-l însoțesc pe bunicul la pază. Ne porneam de acasă înainte de lăsarea întunericului, nu aveam energie electrică acolo, doar o veche lampă pe gaz pe care oricum o foloseam destul de sporadic. Ne culcam devreme și ne trezeam și mai devreme. Într-o veche farfurie de metal, bunicul tăia două roșii, pe care presăra un fir de sare groasă de culoare gri. Pâinea, roșiile, o ceapă și, uneori, o bucată de șuncă erau cina noastră. Doamne, ce bunătate!
Dormeam cu bunicul în patul cu saltea de paie. El îmi spunea povești reale sau inventate de pe vremea tinereților lui, iar eu îl sorbeam din priviri.
Astăzi, căsuța lui Avram nu mai există. Există doar o vie rău îngrijită și un gard care stă să cadă. Căci așa e timpul: trece, pur și simplu. Peste locuri, peste oameni. Căsuța a fost dărâmată, părul a fost tăiat, tot ce a rămas sunt amintirile vii și povestirile celor încă în viață.
M-am oprit în fața porții, ezitând să o deschid. Golul din stomac s-a accentuat, inima a luat-o razna, iar ochii s-au umplut de lacrimi. Într-o secundă, am revăzut cu puterea minții căsuța din povești, părul din spatele casei, strugurii negri și gustoși, pe bunicul meu cu ochii de culoarea cerului și copilăria toată!
Bunicule, în inima mea ești nemuritor!”