Poate mai mult ca niciodată, aniversarea Micii Uniri de la 24 ianuarie 2023 a fost una cu puternică încărcătură simbolică, dar de altă natură decât au sperat și s-au așteptat birourile de propagandă ale partidelor și elitele politice înghesuite pe podiumul de la Iași. Componența grupului care a urcat în fața celor 7.000 de oameni a vorbit de la sine despre profunda disfuncționalitate a societății românești de azi, despre ruptura între cei care conduc și restul poporului, despre inadecvarea, ignoranța și tupeul așa-ziselor elite.
O primă observație este că președintele Klaus Iohannis are, într-adevăr, conștiința nemerniciei pe care a comis-o sfidând 7 ani de promisiuni atunci când a adus PSD la putere, în toamna lui 2021. Începând cu acel moment, băile de mulțime ale șefului statului au dispărut cu desăvârșire.
Iohannis se strecoară, efectiv, prin acest mandat, evitând orice contact cu poporul căruia i-a cerut voturile de două ori pentru el însuși și o dată pentru o coaliție care – promitea el – urma să elimine definitiv PSD de pe scena politică. Fie că e vorba de ziua națională (1 decembrie), de comemorarea Revoluției (22 decembrie) sau de Mica Unire (cum a fost acum, 24 ianuarie), Iohannis fuge de contactul liber cu publicul pe care nu-l poate controla.
Marți, el s-a dus să depună flori la Mormântul Soldatului Necunoscut, în Parcul Carol I, într-o ceremonie închisă, fugind de prezența la Iași, unde restul clasei conducătoare primea ce merita din partea publicului.
Scoși din sondajele în care sunt ținuți de institutele sociologice plătite de partide cu bani publici, șefii PSD și PNL au experimentat „popularitatea“ și „încrederea“ de care se bucură. Mulți dintre cei prezenți în piața din Iași i-au huiduit pe Nicolae Ciucă și pe Marcel Ciolacu. Le-au strigat „Hoții“, iar premierului i s-a reamintit că e plagiator. Ciucă a părut de-a dreptul șocat pe podium, având o figură care amintea cu cea a lui Ceaușescu pe 21 decembrie 1989.
Aparatul de propagandă s-a grăbit să insinueze, pe rețelele de socializare și în multe publicații, că ar fi fost vorba de o mână de extremiști de la AUR. O explicație convenabilă – doar de aceea a apărut în peisaj acest partid! – de doi ani încoace, de când prezența ultrașilor lui George Simion compromite orice mișcare de protest. Însă în piața din Iași n-au fost doar AUR-iști. Au huiduit și activiștii care vor autostrăzi și investiții ale statului în Moldova – lucruri promise inclusiv de actuala coaliție, dar tăiate de pe listă cu prima ocazie. Au huiduit și cetățeni neînregimentați civic sau politic, furioși să vadă pe scenă impostori, plagiatori, infractori prinși sau (încă) neprinși, cu toții având cocarde tricolore în piept.
Profesoara Mihaela Miroiu, de la Facultatea de Filosofie a Universității din București, publică poze cu zecile de participanți la ceremonia de la Iași, înghesuiți pe podium astfel încât să se vadă fiecare în poză, și face o remarcă: „Statul bărbaților fără femei. Visul oricăror talibani. Toți unul și unul. Urmează depuneri de coroane, fanfară, horă și plăcinte”.
Într-adevăr, în prim-plan, pe podium, erau numai bărbați. Nu e o noutate acest lucru. În regimul Iohannis-PSD s-a atins cea mai scăzută reprezentare a femeilor în administrația centrală românească din ultimele decenii.
Sorin Ioniță, fondatorul Expert Forum, face la rându-i o altă observație: de ce a fost adus pe podium și pus să vorbească mitropolitul Moldovei, atât timp cât se știe că în 1859 și mult după aceea clerul ortodox s-a opus cu îndârjire uniri Moldovei cu Țara Românească?
Însuși mitropolitul Moldovei a condus, în 1866, o răscoală la Iași, încercând să rupă Mica Unire și să instaleze pe tronul acestei provincii un agent al Rusiei țariste. Iată observațiile lui Sorin Ioniță: „Pentru ce este mitropolitul Moldovei în prim plan la ceremoniile Unirii azi la Iaşi, din moment ce biserica ortodoxă s-a opus unirii Principatelor, la un moment dat chiar cu arma în mână, fiind profund sceptică faţă de noul stat român şi occidentalizare în general? Şi pe bună dreptate, ştia ea ce ştia, că după unire s-a trecut accelerat la grafia latină, s-au expropriat aceste offshoruri greceşti care erau mânăstirile etc? De unde şi până unde face acuma slujbe la mormântul francmasonului Cuza, pe care l-a urât din rărunchi? Adică ok, între timp BOR s-a dat cu statul naţional modern, dar n-ar putea sta deoparte măcar în momentele şi locurile simbolice unde l-a subminat activ?”.
Dacă Iohannis pare să aibă conștiința trădării comise și se teme de poporul pe care l-a înșelat, s-ar părea că și conducătorii partidelor de guvernare știu, în sinea lor, că nu e moral să coabiteze cu corupția. Prezenți pe scenă la Iași, primarul Mihai Chirica și președintele Consiliului Județean, Costel Alexe – ambii trimiși în judecată pentru coruție – au fost marginalizați, exilați într-un colț.
Avea să se vadă mai târziu de ce: cei doi „au căzut la montaj“ în videoclipurile și pozele distribuite pe conturile aparținând PNL și PSD pe rețelele de socializare. Fotografiile au fost tăiate în așa fel încât Chirica și Alexe să nu mai apară printre participanți. De asemenea, filmările sunt strânse, cu prim-planuri pe liderii Ciolacu și Ciucă, plus cei din imediata lor apropiere, astfel că șefii județului Iași dispar din cadru.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Președinții partidelor din coaliția de guvernare, Marcel Ciolacu de la PSD și Nicolae Ciucă de la PNL, au fost huiduiți marți, în timp ce își țineau discursurile la Iași, în fața a aproximativ 7.000 de oameni, cu ocazia aniversării Micii Uniri. De huiduilelile participanților n-au scăpat nici Costel Alexe, președintele Consiliului Județean Iași, și Mihai Chirica, primarul Iașiului.
Conform publicației „Ziarul de Iași“, n-a existat o singură sursă a huiduielilor, fiind mai multe grupuri de oameni care și-au arătat astfel nemulțumirea față de elitele politice ale României. A fost vorba de membrii asociațiilor care cer autostrăzi către Moldova, grupul simpatizanților AUR, dar și numeroși oameni care nu păreau afiliați vreunei organizații sau mișcări politice.
Atmosfera din piața ieșeană n-a avut nicio legătură cu impresia pe care ar putea s-o dea sondajele de opinie difuzate periodic de institutele sociologice și care dau constant o cotă de popularitate cumulată de peste 60% pentru PSD și PNL.
Pe scenă au urcat:
premierul Nicolae Ciucă (PNL), plagiator în lucrarea cu care și-a obținut titlul de doctor;
viitorul premier Marcel Ciolacu (PSD), președinte al Camerei Deputaților, impostor care și-a luat titlul de luptător cu rol determinant la Revoluția din 1989 deși în Buzău n-a existat revoluție;
Mihai Chirica (PNL), primarul orașului Iași, care e trimis în judecată sau cercetat în mai multe dosare de corupție;
Costel Alexe (PNL), președintele Consiliului Județean Iași, la rândul său trimis în judecată în mai multe dosare de corupție.
Premierul Ciucă a părut paralizat în fața contactului direct cu publicul, nefiltrat de aparatul de partid sau de sondajele de opinie confecționate la comandă. În timp ce generalul își recita cu greu cuvintele scrise pe foaie, din piață se auzea un vuiet și scandarea insistentă „Hoții! Hoții!”. „Ziarul de Iași” transmite că în unele părți au fost și persoane care au scandat „Ciucă plagiatorul!”.
Același tratament l-a avut și Marcel Ciolacu, dar liderul PSD a fost mult mai tupeist. Acesta și-a ținut discursul și, la un moment dat, le-a spus celor care-l huiduiau „eu chiar vă iubesc!”.
Înaintea acestei ceremonii, asociații civice precum „Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei”, „Reset” și „Împreună pentru A8” au organizat proteste împotriva guvernării PSD-PNL, acuzate că ignoră necesitatea de a finanța obiective strategice pentru Moldova, cea mai săracă și înapoiată provincie a României.
De huiduieli a scăpat președintele Klaus Iohannis, cel care începând din toamna lui 2020, de când a forjat coaliția PSD-PNL, s-a izolat complet de popor, evitând absolut orice contact necontrolat cu populația țării. Iohannis a preferat să meargă, la ora 12.00, la o ceremonie cu circuit închis, fără participarea publicului, care s-a ținut în Parcul Carol I din București, la Mormântul Ostașului Necunoscut.
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Dincolo de festivitățile și cuvintele pompoase care însoțesc anual aniversarea Unirii din 1859, e bine să știm adevărul despre un asemenea eveniment. Fără adevăr, istoria nu mai e istorie, ci legendă sau propagandă.
Jurnalistul Matei Udrea s-a documentat temeinic și a scris un articol lămuritor despre evenimentele complexe și pe alocuri confuze din 1859, care au avut ca finalitate „Mica Unire”. Preluăm integral acest text remarcabil, pe care-l puteți citi și pe blogul personal al lui Matei Udrea, cu titlul „Marile secrete ale Micii Uniri”.
Marile secrete ale Micii Uniri
Masonerie, interese străine, eroi naţionali, bandiţi, puciuri, complotişti, spioni, trădări şi oportunism. Evenimentele care au însoţit Unirea Moldovei cu Ţara Românească la 5-24 ianuarie 1859 sunt cel mai bun scenariu de film poliţist care s-ar putea scrie vreodată.
Din diverse motive, „Unirea Mică” de la 5-24 ianuarie 1859 n-a fost reflectată, cel puţin în ultimele şapte decenii, conform adevărului istoric. Realitatea acestui eveniment de o importanţă decisivă în istoria ţării noastre cuprinde fapte eroice şi gesturi măreţe, dar şi adevăruri prozaice, dedesubturi neplăcute, acte puţin glorioase, jocuri duble, interese personale, conspiraţii şi sabotaje venite – se putea altfel? – şi din interior.
„Partida unioniştilor” n-a cuprins idealişti naivi, ci oameni pragmatici, care pentru a săvârşi acest act epocal au recurs la toate metodele, inclusiv lucruri ilegale, pentru a contrabalansa imensul pericol reprezentat de forţele ostile de pe plan intern, aliate cu cele trei imperii din vecinătate: Rusia, Turcia şi Austria.
„Hai sictir, farsorule!” Aşa se spune că a sunat răspunsul lui Alexandru Ioan Cuza lui Costache Negruzzi în seara zilei de 3 ianuarie 1859, atunci când acesta din urmă a dat buzna în sala unde comandantul armatei moldovene juca biliard, pentru a-l înştiinţa că va fi ales domnitor al celor două principate române.
Este, poate, doar mitologie, dar această replică a lui Cuza arată modul pripit şi aproape disperat în care partida unionistă a acţionat în ianuarie 1859, reuşind unirea Moldovei cu Ţara Românească efectiv pe muchie de cuţit.
Alexandru Ioan Cuza (1820-1873)
Mercenari polonezi, bancheri evrei, spioni ruşi, complici români
Momentul-cheie al evenimentelor de acum 161 de ani s-a derulat în preajma datei de 5 ianuarie 1859, când partida unionistă, recurgând la propulsarea disperată a comandantului armatei pe tronul Moldovei, a dejucat în ultima clipă o lovitură de stat plănuită de prinţul Grigore Sturdza şi de puternice forţe externe.
Aşa cum avea să se dovedească ulterior, Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor Mihail Sturdza, sprijinit financiar de bancherii evrei Şmul Rabinovici şi Leiba Kan, dar şi de Rusia, a fost aproape de a reuşi o lovitură de stat.
Spre sfârşitul deceniului 6 al secolului al XIX-lea, slăbirea temporară a puterii Imperiului Ţarist, după înfrângerea suferită în Războiul Crimeei (contra Turciei, Franţei şi Angliei), a creat şansa unirii pentru ţările române. Constrânsă de statutul de învinsă, Rusia n-a putut interveni direct şi brutal, cum făcea de obicei, dar nici n-a acceptat ideea de a scăpa Principatele din mână, aşa că a uneltit şi a finanţat spioni. Interesele Rusiei au găsit aliaţi puternici în Moldova, în tabăra bogatei familii Sturdza, unde „beizade Grigore” era obsedat de ideea urcării pe tron.
Cel mai tare film de spionaj
Istoria reală a Micii Uniri are toate ingredientele unui film de spionaj cu suspans şi acţiune cât cuprinde. Personalităţile celor două ţări româneşti, patrioţi şi intelectuali de marcă educaţi în Occident, în majoritate afiliaţi la masoneria franceză, au gândit, plănuit şi, până la urmă, înfăptuit proiectul Unirii.
În acelaşi timp, există însă şi suficiente dovezi că unii dintre ei au jucat la două capete, ţinând legătura cu tabăra lui Sturdza şi a ruşilor până-n ultima clipă. Alţii au oscilat între o unire paşnică şi una pe calea armelor. Foarte mulţi n-au avut viziunea măreţului ideal, preferând să tragă sforile pentru a fi aleşi ei înşişi sau rude de-ale lor.
Lupta masonilor
Grigore Sturdza (1821-1901)
Povestea începe pe frontul Crimeei, acolo unde Grigore Sturdza, ofiţer al armatei otomane, îl cunoaşte pe contele Nieczuka Wierzbicki, mercenar polonez aflat şi el în slujba turcilor, cunoscut sub numele de Murad bei.
După sfârşitul războiului, Wierzbicki e contactat de bancherul evreu Şmul Rabinovici, care îl plăteşte ca să-l sprijine pe Sturdza. Polonezul vine în Moldova şi devine mâna dreaptă a prinţului. Recrutează o armată de mercenari polonezi, pe care-i înarmează şi-i plasează în ţară.
Planul e simplu: dacă Sturdza nu reuşeşte să se aleagă domn paşnic, prin coruperea deputaţilor, intervine contingentul polonez, care-l impune cu forţa. Apoi, strategia prevede concentrarea către Focşani a trupelor, trecerea graniţei şi marşul spre Bucureşti.
Sturdza aduce în Iaşi, în preajma datei de 5 ianuarie 1859, 450 de mercenari polonezi. Conform istoricului Gheorghe Duzinchevici („Beizade Grigore Sturdza şi polonii”), numărul lor în toată Moldova ajunge la 1.200.
„Vei ave şi d-ta o bucată de pâine”
Conspiratorii sunt siguri de victorie, mai ales că unii dintre liderii unionişti, printre care Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu şi Manolache Epureanu, fac joc dublu, asigurându-l pe Sturdza că-l susţin.
Atât de sigură este înscăunarea prinţului, încât William Sollioms, agent francmason plătit de Rusia, îi scrie în decembrie polonezului Tokarski, de asemenea membru al complotului: „Grigori Sturdza s-au ales Domn, prin urmare fii sigur că vei ave şi d-ta o bucată de pâine”.
Toţi străinii implicaţi primesc, de altfel, promisiunea că vor fi răsplătiţi regeşte cu bani şi funcţii. Acelaşi Sollioms, care ţine legătura cu comandantul polonez Wierzbicki, spune că acesta face lobby pentru Sturdza: „prin agiutoriul prinţului, el are a face cu noblesa, aceasta poţi înţălege, de aceia am încă bună nădejde”.
Tratativele cu partida unionistă eşuează însă. Acelaşi Sollioms devine disperat într-o altă scrisoare: „Dar nu vreu să mor în Moldova, ci să fug din ţara aceasta şi pe gios de ar fi, fiindcă văd că aristocraţii de acolo erau să mă piardă şi văzând că îi încurcă treaba aciasta, vreu să-mi scăp viaţa”.
Lucrurile sunt lămurite de istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de stat în România”: „Putem trage concluzia că intervenţia unei grupări masonice în favoarea lui Sturdza a eşuat, în faţa unei alte grupări care a reuşit să reunească unionişti şi moderaţi în votul de la 5 ianuarie. Subliniez aici că în această perioadă funcţionau mai multe loji francmasonice şi asociaţii secrete de sorginte masonică şi că între ele existau rivalităţi, determinate şi de obedienţa pe care o acceptau şi de influenţa politică pe care o primeau de la o Mare Putere sau alta”.
Implicarea totală a Rusiei în puci
În joc apare şi Rusia cea învinsă în Războiul Crimeei. Sollioms e plătit de Ministerul de Externe al Rusiei, prin consulul său la Iaşi, cu 100 de galbeni pentru treaba pe care o face în Moldova. Din scrisorile sale capturate de anchetatori, dar şi din declaraţiile date ulterior, britanicul se dovedeşte un spion important şi cu vechime. El scrie, pe 11 decembrie 1858, că „Murad bei (polonezul Wierzbicki – n. red.) au venit şi el la Eşi (Iaşi – n. red.) cu Şmulic (Şmul Rabinovici – n. red.)”.
Pe 19 ianuarie, la interogatoriu, englezul susţine că „aştept de la împărăţia Rosiei resplătirea slujbei ci-am făcut dizvălind un complot asupra vieţii împăratului”.
Membrii partidei unioniste află cumva de pericolul grozav care-i pândeşte şi, după o dezbatere-maraton în seara de 3 ianuarie, hotărăsc să-l propulseze pe Cuza, comandantul Armatei, ca domn. Şedinţa decisivă, cu caracter aproape conspirativ, are loc în casa unuia dintre deputaţi.
Deşi e invitat, Cuza nu se duce la acea întrunire decisivă şi pleacă la teatru. Soţia viitorului domnitor, Elena, află totul de la fratele său, care năvăleşte în casa lui Cuza la miezul nopţii: „Atunci, Costache Rosetti povesti surorei sale despre toate câte se petrecuse în casa lui Costache Rolla, cum se certase pentru numirea unui candidat, cum din pricina neînţelegerilor dintre ei, Mihail Kogălniceanu părăsise supărat adunarea, cum Lascăr Rosetti se opintise să nu-l lase să plece până nu se vor fi hotărât cu totul şi cum Pisoschi aruncase ca o bombă în mijlocul lor numele lui Alexandru Cuza, care fu îndată primit de toţi care erau de faţă” (Lucia Borș – „Doamna Elena Cuza”).
Pisoschi, un alt unionist, aleargă şi-l aduce pe Cuza în faţa adunării. Acesta e pus să jure că va abdica dacă proiectul Unirii eşuează.
Kogălniceanu și Cuza trebuie să moară!
Pe 5 ianuarie, în sala unde urmează să aibă loc votul oficial, Sturdza infiltrează agenţi polonezi cu scopul de a bloca eventualele proteste, dacă va fi ales el. Numai că autorităţile îi resping candidatura, iar Cuza, pus în gardă, aduce trupe în jurul clădirii. Planul lui Sturdza eşuează. Este o tensiune aproape insuportabilă. Se aşteaptă cu înfrigurare răspunsul puterilor străine (încuviinţarea Franţei devine nepreţuită).
Între timp, mercenarii lui Sturdza scapă de sub control. Comandanţii polonezi se reunesc furioşi pe 5 ianuarie la hanul Baba-Rada şi decid asasinarea liderilor unionişti, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, considerat, probabil, trădător.
Sturdza stabileşte data de 13 ianuarie pentru lovitura de stat. Are loc însă o trădare: Alecu von Onciul şi Iacob Antosz îi dezvăluie totul lui Cuza pe 10 ianuarie şi complotul e lichidat în ultima clipă. Apoi apar mărturiile.
„Me-au spus bărbată-mio că care să va găsi ca să împuşti pe boierii Epureanu, Kogălniceanul şi Panul, capătă 1000 galbini şi cea dintâi slujbă”, declară Marghioala Grochowscki, soţia unuia dintre mercenarii polonezi.
Alecu von Onciul scrie că „nu se ştie decât de atacarea Iaşilor şi de hotărârea complotiştilor de a ucide pe Domn şi pe deputaţi”.
E arestat apoi însuşi Wierzbicki. Pe 16 aprilie e întrebat pe cine cunoaşte la Bucureşti, iar polonezul îi numeşte pe Ion şi Alexandru Ghica şi pe Constantin Cantacuzino. Acesta adaugă că „eram în corespondenţă cu o soţietate slavă” care „se află în toate locurile” şi „are ca scop unirea tuturor slavilor”. Totul devine clar.
Kogălniceanu a mers „la două capete”
Mihail Kogălniceanu (1817-1891)
Că unii au făcut joc dublu, o confirmă şi Constantin Hurmuzachi, în acel moment magistrat în Moldova: „Au n-aţi auzit şi voi că apostolii Unirei, clerici şi laici, aceiaşi bărbaţi care în anul trecut au lucrat cu atâta căldură, curaj şi patriotism pentru această sfântă şi mare cauză, au venit la mine – la mine, domnilor! – să-mi rostească cea mai vie a lor bucurie şi mulţămire pentru că m-am declarat pentru candidatura prinţului Grigorie Sturdza? Şi dumneavoastră aveţi convicţia că beizade Grigorie merită preferinţa în toate privinţele. Avem marturi foarte respectabili şi demni de credinţă, care sunt gata de a spune domnului Kogălniceanu în faţă că şi dumnealui a mărturisit acest mare adevăr”.
Cuza îl cunoscuse şi el pe polonezul Wierzbicki şi, apoi, a intervenit pentru ca Grigore Sturdza să fie eliberat.
Armele erau ascunse într-o pădure
Prin concizia stilului şi credibilitatea sursei, raportul secret întocmit de consulul englez la Iaşi, Henry A. Churchill, lămureşte multe lucruri: „Acest evreu (Şmul Rabinovici – n. red.), care, între ceilalţi, a fost arestat ca implicat în conspiraţia despre care este vorba, mărturiseşte că fusese prezent la o conversaţie care a avut loc între Murad bei (Wierzbicki – n. red.) şi ambasadorul rus la Constantinopole, unde s-a făcut aluzie la planul prezentului complot. Murad bei, venind din Principate, a primit scrisori din partea abasadorului, recomandându-l cu insistenţă domnului Popov (consulul rus la Iaşi – n. red.), pentru a-l sprijini”.
Raportul lui Churchill cuprinde nume, sume, locuri, fapte: „Acelaşi evreu adaugă că Murad bei a cheltuit 3.000 de ducaţi pentru cumpărarea de arme şi muniţii, că planul era de a declara Unirea la Focşani şi de a-l proclama pe Grigore Sturdza principe al celor două provincii, că armele şi muniţia stau în momentul de faţă ascunse într-o pădure. Această informaţie este coroborată cu ceea ce am auzit din diferite surse, că sigiliul lui Grigore Sturdza şi unele comunicări cifrate de la acesta din urmă au fost găsite în posesia lui Murad bei. În afară de aceasta, Constantin Moruzzi, ofiţer rus care a comandat voluntarii greci de la Sevastopol, şi Pop Costa, un preot rus, au făcut tot ce le-a stat în putere, în ultimele două luni, să incite poporul împotriva celei mai liniştite şi de valoare părţi a societăţii din această provincie” („Românii la 1859 – Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană, Documente externe”, vol I).
„E interesul Austrii ca să poată năvăli aice oştirile străine”
Nu numai ruşilor le-a stat în gât Unirea. Imperiul Austriac trimisese agenţi în Principate, pentru a provoca dezordine şi a justifica astfel o intervenţie armată externă şi ruperea Unirii.
Pe 11 mai 1859, Ignatz Ferdinand Kek declara în faţa tribunalului: „Nu ştiu nimică despre complot aice în Moldova, decât când eram în Austriea în partea Ungarii, la târgul Miscolţi, acolo au venit doi emisari, care să nume: Eduard Engelhart şi Andraie Tetin. Ca să viu cu ei în Moldova şi în Valahiea. Că ei au să facă revoluţie şi vor fi plătiţi bine de Austriea. (…) În convorbirea me cu acei doi emisari, Engelhart me-au zis că scopul revoluţiei este interesul Austrii ca să poată năvăli aice oştirile străine, ca să nu să poată alege domn. Iară Tetin me-au adaos că şi Rosiea tot la interesul de a nu să poată alegi domn. Căci interesul ginăral ar fi ca Austriea să poată căpăta Moldova şi Valahiea, fie măcar cu preţul Galiţii, căci între aceste două puteri nu urma vreo revalitate pe care politica o înfăţoşază” (Gheorghe Duzinchevici – „Beizade Grigore Sturdza şi polonii”).
Epilog
Unirea s-a înfăptuit, aşa cum bine se ştie, în 1859 prin alegerea lui Cuza pe 5 ianuarie la Iaşi şi pe 24 ianuarie la Bucureşti. Toţi cei implicaţi în complotul din Moldova, inclusiv polonezii, au fost judecaţi de Curtea Criminală sub acuzaţia de „tentativă de dezordine publică” şi de „pregătire a unei răscoale”. Au primit, drept pedeapsă, o bătaie zdravănă (câte 20 de lovituri) şi, pentru că majoritatea erau cetăţeni străini, au fost predaţi reprezentanţilor Franţei şi Austriei, cu interdicţia de a mai intra în România.
Forţele care au încercat să împiedice Unirea nu s-au resemnat însă. Pe 1 februarie 1859, la Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza scăpa dintr-un atentat cu bombă. Nu se ştie nici azi cine l-a pus la cale…
Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!
Liviu Dragnea anunțase că va participa la festivitățile de la Focșani, de Ziua Unirii. Iminența huiduielilor l-a făcut însă să se răzgândească: a renunțat să iasă în mulțime.
Dragnea a făcut „pirueta” printr-o operațiune mediatică de dezinformare, la care și-a activat aparatul de propagandă. Mai întâi, televiziunile de casă ale PSD au răspândit „vestea” că Dragnea e bolnav. Te-ai fi gândit că l-a lovit gripa, dar peste o vreme au venit amănunte despre suferința „ayatollahului roșu”: îl doare un picior!
Este a doua oară, în ultima vreme, când Dragnea apelează la trucul „îmbolnăvirii” pentru a justifica absența de la aniversări istorice cu participare populare. Înainte de 1 Decembrie 2018, el a anunțat că nu va participa la manifestările dedicate Marii Uniri. Se temea de o mobilizare protestatară împotriva sa. Până la urmă a participat la parada de la Arcul de Triumf, însă abia după ce s-a asigurat că pericolul unui protest consistent a fost îndepărtat.
După nici două luni, la Mica Unire, Dragnea n-a mai venit deloc. Nici măcar asigurările date de baronul Marian Oprișan nu l-au înduplecat să dea ochii cu mulțimea.
