Când a ridiculizat incapacitatea Vioricăi Dăncilă de citi corect un text de pe o foaie de hârtie, Cristina Țopescu și-a asumat, probabil, atacurile inevitabile din partea susținătorilor premierului. Dar că o să geată otrăvită va veni de la fosta sa colegă Marina Almășan, la asta n-a gândit!
Fosta soție a PSD-istului Victor Socaciu a publicat, pe blogul său, un text jenant, în care apără ce nu poate fi apărat: analfabetismul cronic al premierului Dăncilă. Cu gândirea arondată la partidul lui Dragnea (aspect vizibil chiar din primul paragraf), Marina Almășan îi găsește calități extraordinare Vioricăi Dăncilă, dar nu-i vede defectele majore, devenite legendare.
Cristina Țopescu i-a răspuns pe Facebook, într-un stil elegant. Ea folosește o limbă română curată, spre deosebire de Marina Almășan, care scrie pur și simplu agramat! Realizatoarea de la TVR pur și simplu nu știe unde se pun virgulele, inventează spații acolo unde nu e cazul, în loc de „…” (trei puncte) folosește „..” (două puncte) și „….” (patru puncte)!!!
Pentru ca textul Marinei Almășan să fie publicabil, am operat zeci de corecturi. Această infirmitate gramaticală o face, probabil, să fie solidară cu agramata de la Palatul Victoria.
Textul Cristinei Țopescu
Fiecare cu opiniile și opțiunile ei, dragă Marina Almășan, nimic mai firesc!
Ca noi toți, dragă Marina, și tu, și eu avem simpatii și antipatii între noi. Nu discutăm aici cât îți sunt de simpatică sau nu, ne imaginăm că una-i una, alta-i alta și că tu ești o instanță obiectivă 100%. Așadar, pe puncte, în mod deliberat mai puțin elaborat, îți spun:
1. Ai delicatețea de a nu mai face vreo referire la tatăl meu, te rog! Ție ți-a fost coleg, mie mi-a fost tată. Mă bucur că l-ai respectat, dar îmi îngădui să știu mai mult despre cum gândea tatăl meu și ce principii avea. Unul dintre ele, de pildă, se referea la profesionalism.
2. Nu mai face referiri la părinți, fie că mai trăiesc sau nu! Oanei Roman îi replici foarte principial, încheind cu o referire la copiii cu părinți celebri. Nu e elegant, dragă Marina. În cazul meu, mai mult, mi-am pierdut tatăl de curând. E cel puțin nedelicat. Pe Oana o poți răni și pe ea. Nu e nici meritul și nici păcatul nostru că avem părinți celebri. Se întâmplă că, educați de ei, putem avea reacții care ție nu ți-s pe plac. E firesc, dragă Marina, să avem opinii diferite. Şi nici toți nu putem avea părinți celebri, nici asta nu trebuie să ne provoace vreo angoasă. Dimpotrivă, crede-mă!
3. Tu o admiri pe doamna Dăncilă. Perfect normal! Pe mine nu mă contrariază asta. Ştii, și asta am învățat de la tatăl meu, să nu mă intereseze cine pe cine admiră sau nu și să-mi văd de treaba mea! Că tu califici ca ironică postarea mea despre dânsa, iar e percepția ta și e OK. Eu încercam doar să atrag atenția că un premier nu poate vorbi așa și că are nevoie de ajutor. Politicienii, de ale căror fapte tu ai libertatea să fii mulțumită, au și rol de reprezentare. A țării, Marina! Noi, la televizor, mai putem avea bâlbe, când asta facem în fiecare zi mai multe ore, dar și noi suntem conștienți când greșim și nu suntem mândri de asta, dimpotrivă, încercăm să fim mai atenți. Reputație de bâlbâite nu avem niciuna și am mai și făcut câte ceva în televiziune amândouă, nu? Bâlbele, mai rare, preferabil, fac parte din meseria asta făcută de oameni și nu de roboți. Stai că vin roboții și n-o să mai avem problema asta! 🙂
Doamna Dancilă, însă, este premierul țării, dânsa ar trebui să înțeleagă ce spune, ce citește, nu crezi? Dacă nu poate acum, e imperios necesar să învețe. Nu o s-o învăț eu, nu mă cheama nimeni din PSD-ul condus de Liviu Dragnea, asta mi se pare mai mult decât evident. Dar, uite, te poți oferi tu, sigur ai mai multe șanse. Dacă nu, oricum, cred că e cazul să se apeleze la cineva. Așa îmi îngădui să cred eu, dacă nu ți-e cu supărare!
Altfel, mi-am exprimat, tot public, admirația pentrul gestul doamnei prim-ministru de a adopta un copil. Iată că avem această admirație în comun! Doar despre profesionalismul doamnei avem opinii diferite. Iar aici, nu știu de ce, dar cred că eu și tatăl meu am fi împărtășit aceeași părere.
4. Când îi suspectăm pe alții de ironie, bine ar fi să nu uzăm noi înșine de ea. Că eu sunt, așa cum spui tu, într-un con de umbră – nu e o nenorocire, și asta nu afectează imaginea țării. Unii aleg, din când în când, să iasă din lumina în care alții își pot dori să fie tot timpul. Eu am decis să nu-mi doresc, cu orice preț. Iar alegerea a fost a mea, printr-o demisie discretă. Şi asta, tot de la tatăl meu am învățat.
În rest, știi, noi, ăștia cu părinți celebri, avem felul nostru de a ne manifesta, de a ne spune opiniile. Nu ne întrebăm părinții, neapărat, ce-i drept, când scriem pe Facebook. Dacă ei nu mai sunt în lumea asta, nici nu mai avem cum. Dar educația ei ne-au dat-o și multe dintre valorile lor ni le-au transmis, inclusiv genetic.
Pe Facebook scriem mulți care nu ne dorim să ieșim din vreun con de umbră, pe Facebook scriem pur și simplu, scriem deja mulți, în mod natural deja. E o formă de libertate, nu? Şi tu scrii pe un blog și bine faci.
Cei care mă cunosc mai îndeaproape știu că, dincolo de profesia noastră, întotdeauna am preferat „conul de umbră” pe care l-am putea numi și discreție, de pildă. Facebook-ul, însă, face parte din libertatea de a ne exprima toți, dragă Marina! Eu o fac într o manieră civilizată, dar am ales să nu tac. Nici tatăl meu n-a tăcut. În vremuri și mai grele. Ce fac eu acum e la îndemâna noastră, a tuturor. Şi e tare bine că e așa!!!
Vă avertizez de la bun început: aceasta nu este nicidecum o pledoarie „pro-Viorica Dancilă”. Nu pentru că m-aș înscrie, Doamne ferește, în tabăra adversarilor săi (ba chiar dimpotrivă!), ci pentru că, după cum știți, încerc să mă feresc de subiectele politice, recunoscându-mi din capul locului nepriceperea. Ceea ce voi spune, în continuare, este, mai degrabă, o chestiune de morală…
Zilele trecute, Facebook-ul mi-a adus sub nas o postare a unei persoane pe care o simpatizam. Poate și prin prisma faptului că tatăl său a fost unul din modelele mele, în ale televiziunii.
Colega mea de breaslă, Cristina Țopescu, dorindu-și, probabil, să iasă de sub conul de umbră al ultimilor ani, își oferea, în scris, pe pagina sa de socializare, serviciile de „meditator” pro-bono, pentru primul-ministru al României. Citez din postarea care mi-a atras atenția și mi-a perturbat, iată, hotărârea de a nu mai reacționa la subiecte politice:
„Mă ofer să o învăţ pe doamna premier să-şi citeasca discursurile corect, i le pot corecta (sunt filolog) şi cunosc şi terminologia politică, fac asta de vreo 20 de ani. Îi pot explica sensul cuvintelor pe care nu le cunoaşte, îi pot construi fraze mai simple, dar logice şi coerente, o pot ajuta să frazeze corect, să pronunţe corect, să citească mai puţin robotic şi o mai pot scoate şi din limba de lemn. Am răbdare, fac orice ca să nu ne facem de râs în astea 6 luni, în faţa întregii Europe. Aş face-o pro bono, că dacă accept să fiu retribuită, o să ziceţi că m-a plătit PSD. Vorbesc serios, doamna premier, vă pot ajuta, mi-aş ajuta ţara, în fond!”.
Cam așa spune Cristina, de care chiar nu mai știam nimic, de ani buni. Reacția sa mi-a părut răutăcioasă și, mai ales, gratuită. Dar trăim vremuri în care lumea aleargă după tot ceea ce e gratuit…
Am rămas o clipă pe gânduri. Am încercat să o înțeleg pe colega mea, nereușind însă să apreciez, din toată adunătura asta de cuvinte, decât faptul că cineva, in vremurile noastre, mai e dispus să facă ceva „pro bono”. Dezvelind însă spusele domnișoarei Țopescu de haina veninoasei ironii, m-am căznit în zadar să rimez cu vreuna din spusele sale… N-am reușit decât să mă întristez și să-mi găsesc alinare în faptul că, plecat prea departe, tatăl său nu va fi atins de aceste inepții.
Personal, visez ca țara asta să fie condusă de politicieni care nu neapărat să știe să vorbească năucitor de frumos, gâdilându-mi timpanele cu ceea ce-mi doresc să aud, cât mai ales să-și îmbrace vorbele în fapte. Pot trece cu vederea chiar si micile bâlbe, pe care noi, oamenii de televiziune (și tu, Cristina dragă), știm că le putem avea, chiar și noi, după decenii întregi de dialog cu fața la cameră.
Am încetat demult să fac legătura între felul în care se exprimă un om în public și zestrea sa intelectuală. Între felul în care își alege cuvintele și buna sa credință. Între înclinația spre „limbi” și capacitatea de a face bine țării sale. Am intervievat, în decursul anilor, nenumărate somități în domeniul științei, cercetării, culturii, dreptului, diplomației și m-am îngrozit, de destule ori, de reacția acestora la aprinderea beculețului roșu, de cazna lor de a-și găsi cuvintele, de frazele plate pe care le slobozeau mințile lor altminteri strălucite, de incapacitatea lor de a se face „plăcuți”, „simpatici” în fața vulgului.
În același timp, am avut parte și de invitați volubili, născuți parcă pentru a vorbi la televizor, dar care, în viața de zi cu zi nu acumulaseră decât poate câteva victorii „de carton”.
Nimeni nu-mi va clinti din loc convingerea că lumea asta va fi împinsă înainte NU de oameni care au calități de showmeni. Schimbarea nu va veni dinspre saltimbancii care știu să cucerească publicul, asortând cuvinte și strecurând zâmbete în discursuri care nu ar trebui să aibă, de fapt, nicio legătură cu divertismentul. Îmi doresc oameni politici cu seriozitatea imprimată pe chip. Cu hotărâre și determinare imbibate in fiecare declarație a lor. Nesimpatici dar eficienți. Nu mă interesează limba lor de lemn. Poate să fie și de plastic, și de fontă, și de oțel, și din cărămidă. Mă interesează ca, imediat ce cuvântul “din lemn” a fost rostit, el să fie însoțit de fapta promisă.
Ne aflăm într-o perioadă în care, în mod surprinzător, fără să și-o dorească, doamna Viorica Dăncilă a reușit să câștige bile albe chiar și din partea adversarilor săi declarați. De genul Cristinei Țopescu. Povestea copilului adoptat, în tinerețe, de primul-ministru și crescut cu atâta devotament, a mișcat o țară întreagă. Pe mine, personal, m-a impresionat chiar și prin aceea că premierul nu a făcut niciodată caz de acest gest admirabil, care i-ar fi procurat, fără îndoială, simpatia multora din cârcotașii săi de astăzi.
Cei care își oferă astfel de servicii de „meditatori pro-bono” sugerează, printre rânduri, că situația lor financiară este una relaxată. Le sugerez atunci să încerce să înlocuiască gesturile teatrale de atragere a atenției cu altele mult mai necesare celor din jur. Poate chiar îndreptate către un amărât de copil, abandonat într-un centru de plasament. Și, cu limbă de lemn sau nu, să-i cânte acestuia un cântec de leagăn, noaptea, la culcare, în calitate, eventual, de părinte adoptiv… Și abia apoi… „să ridice piatra”.
