Voce a libertății, postul de radio finanțat de SUA a contribuit la ridicarea românilor împotriva lui Ceaușescu. Pentru a-și atinge scopul, a difuzat inclusiv minciuni grosolane. Fragment din volumul „Sfârșitul Ceaușeștilor”.
În timp ce Nicolae Ceauşescu pregătea ultimele zvâcniri ale regimului său represiv, majoritatea românilor comutaseră aparatele de radio pe frecvenţa Radio Europa Liberă. Începând cu 18 decembrie 1989, postul a prezentat situaţia de la Timişoara. Din 20 decembrie, mesajele anticeauşiste s-au înmulţit.
Iată o parte din conţinutul jurnalelor de ştiri de la Europa Liberă, din ziua în care Ceauşescu instituia starea de necesitate la Timişoara.
* Cuvântul scriitorului Eugen Ionescu (foto) de la Paris: „Sunt alături de voi, vă doresc libertate!”
* O bandă imprimată cu împuşcăturile de la Timişoara, în care se aud rafale de arme automate, a fost difuzată toată ziua. Se aud inclusiv lovituri de tun şi un ţipăt de femeie. (Ulterior, ziaristul Emil Hurezeanu a recunoscut că banda cu împuşcături a fost o diversiune.)
* Apelul doctorului Vasile Flutzer, preşedinte al Comitetului Român pentru Drepturile Omului: „Ostaşii români nu trag în fiicele şi fiii poporului!”
* 20 decembrie 1989, miting de protest în Piaţa Odeon din München: Doru Braia, militant pentru drepturile omului, îi cere lui Ceauşescu să plece. (Ulterior, fiul cântăreței Mia Braia avea să fie dovedit informator al Securității.)
* Comunicat al agenţiei iugoslave Taniug: „În România a fost decretată starea de necesitate. Răniţii sunt lăsaţi să moară, nefiind îngrijiţi, iar ulterior sunt îngropaţi în gropi comune”.
* Este citat postul de radio de la Sofia: „La Bucureşti se văd pe străzi patrule militare din ce în ce mai numeroase”.
* Este difuzat şi un bilanţ macabru: 4.500 de morţi la Timişoara. (O uriaşă minciună! Finalmente, capitala Banatului avea să aibă 91 de decedați.)
În cursul emisiunilor au mai fost anunţate şi manifestaţii de protest ale românilor din Occident.
Europa îi numără zilele lui Ceauşescu
În volumul Revoluţia din Decembrie 1989, Alesandru Duţu publică o serie de reacţii ale unor lideri europeni la adresa deciziilor luate de Ceauşescu. Declaraţiile acestora au fost făcute tot pe 20 decembrie, ziua în care Ceauşescu decreta starea de necesitate în judeţul Timiş.
François Mitterrand (foto), preşedintele Franţei, aflat în vizită în Republica Democrată Germană (RDG), a declarat la televiziune: „În România nu e un regim ideologic. E un regim personal, familial, care nu are niciun motiv să subziste. Sunt convins că zilele acestui regim, într-o Europă aflată în plină evoluţie, sunt numărate”.
Alois Mock, ministrul de Externe al Austriei, a declarat pentru „Times”: „Călcarea brutală în picioare a celor mai elementare drepturi ale omului, în România, a creat o stare periculoasă pentru pacea Europei”.
William Waldgrave, ministru adjunct de Externe al Marii Britanii, spunea la BBC: „Informarea corectă şi cuprinzătoare a cetăţenilor români are o importanţă imensă. Numai aşa le vom putea dovedi românilor că opinia publică mondială urmăreşte comportamentul regimului de la Bucureşti şi numai aşa vom putea arăta că, după părerea noastră, zilele regimului sunt numărate. Şi că, în curând, persecuţiile pe care oamenii le-au suferit se vor sfârşi”.
– Va urma –
———————————————
Dacă doriți CĂRȚILE LUI GRIGORE CARTIANU despre evenimentele din decembrie 1989 („Sfârșitul Ceaușeștilor”, „Crimele Revoluției”, „Teroriștii printre noi”, „Cartea Revoluției”) sau filmul pe DVD „Moartea Ceaușeștilor – Trei zile până la Crăciun” (scenariul Grigore Cartianu, regia Radu Gabrea), trimiteți mesaj pe e-mail, la adresa: redactia@ziaristii.com. Menționați și un număr de telefon!
Tot aici puteți comanda și celelalte cărți publicate de Grigore Cartianu: „Jurnalul unui puci ratat”, „Miracolul din noiembrie”, „600.000 – #Rezist”, „Hora de la miezul nopții”, „Hagi”.
———————————————
Episoadele anterioare
Episodul 28: Pe culmile disperării
Episodul 27: Agresiunea brutală a URSS împotriva unui stat mic
Episodul 26: Grija lui Ceaușescu: situația din Panama
Episodul 25: Mințit și în Iran
Episodul 24: Ultima vizită. La Teheran
Episodul 23: O stenogramă pierdută
Episodul 22: 1945 – un fals moment de vitejie
Episodul 21: „Nu renunţaţi, tovarăşe secretar general!”
Episodul 20: „Ar trebui să vă pun în fața plutonului de execuție!”
Episodul 19: Lovitura falsă de la Iași. Rolul lui Tökes la Timișoara
Episodul 18: O țară liberă, dar sub ocupație sovietică
Episodul 17: Asediul tăcut al turiștilor sovietici
Episodul 16: Ultima vânătoare: măcel la fazani
Episodul 15: Lovitura-şoc dată lui Ceauşescu: fuga Nadiei
Episodul 14: Se strânge lațul: „agenturile” intră în acțiune
Episodul 13: Mari fricțiuni între semnatarii „Scrisorii celor 6”
Episodul 12: „Scrisoarea celor 6”: Poştaşul vine de la Moscova
Episodul 11: Silviu Brucan, agentul de pe axa Est-Vest
Episodul 10: Bătrânul KGB-ist și tânărul KGB-ist
Episodul 9: FSN era pregătit să proclame „victoria revoluției” încă din 1987
Episodul 8: Măgureanu îl pregătea pe Iliescu din 1974, sub umbrela sovieticilor
Episodul 7: Comploturile anti-Ceaușescu
Episodul 6: Schema sovietică: răsturnarea lui Jivkov
Episodul 5: Gorbaciov despre Ceaușescu: „impertinent, fanfaron, demagog”
Episodul 4: „Să trăim noi până atunci!”
Episodul 3: „Să se retragă trupele sovietice din Cehoslovacia!”
Episodul 2: Întâlnirea de la Malta
Episodul 1: „Prietenul” Gorbaciov strânge lațul
„Scînteia” menţionează şi dimensiunea trupelor trimise de americani în Panama. Paralelismul cu sovieticii care operau deja în România este uluitor! „La atacul neprovocat împotriva Republicii Panama au luat parte forţe aeriene şi terestre. Cel puţin 30.000 de militari americani participă la atacurile declanşate în cursul dimineţii împotriva a patru cazărmi panameze.”
„Scînteia” creează un paralelism perfect între Panama şi România, scriind despre „state mici” (a se citi Panama şi România) confruntate cu „superputeri” (SUA şi URSS). „Cu atât mai mult sunt de condamnat actele de agresiune brutală ale SUA împotriva unui stat mic, care îşi apără libertatea şi independenţa încălcate de o superputere. Este dreptul sacru al oricărui popor de a-şi hotărî singur modul de viaţă, regimul politic, conform năzuinţelor şi tradiţiilor sale.”
Câteva ore mai târziu, la scurt timp după fuga lui Ceauşescu, „Scînteia” apare într-o ediţie specială, cu un nume coafat: „Scînteia poporului”. Aceiaşi ziarişti ne informează că „Dictatura a căzut, poporul e liber!”, iar pe prima pagină e inserată o explicaţie: „Ziarul nostru apare azi într-o ediţie specială, într-o expresie patriotică, nouă, adevărată, ca ziar al poporului”.
La întoarcerea de la Teheran, atmosfera la bordul aeronavei prezidenţiale era încordată. Nu numai din cauza evenimentelor de la Timişoara, ci şi a unei comunicări urgente de la agenţia oficială de presă, Agerpres. Informaţia venise prin telex la echipajul avionului.
În 1989, Noriega a devenit duşman al SUA şi trebuia înlăturat. El a fost acuzat de administraţia americană că a transmis informaţii confidenţiale Cubei lui Fidel Castro şi că a facilitat transferul de tehnologie sensibilă ţărilor comuniste din Europa de Est. Tot în cârca lui Noriega a fost pusă şi vânzarea de arme grupărilor comuniste din America Latină. Dintre acuzaţii nu a lipsit nici colaborarea cu traficanţii de droguri.
Grupajul este deschis de o ştire cu titlul: „Republica Panama respinge amestecul SUA în treburile sale interne”. Alături, conducerea României Socialiste critică dur amestecul marilor puteri în „treburile interne ale ţărilor suverane”.
Pe 15 decembrie, „Scînteia” ia o „pauză de Panama”. În pagina externă îşi face loc, în schimb, o „telegramă de felicitare” primită de Ceauşescu de la un prieten african: mareşalul Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga.
Ocupat cu şedinţa CPEx şi cu teleconferinţa, comandantul suprem îşi făcea timp să transmită indicaţii şi spre „Scînteia”: „Mai mult Panama! Mai mult Noriega!”.
* „Vizita oficială de prietenie a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, preşedintele României, în Republica Islamică Iran”
„Când s-a întors din Iran, la aeroport, primul lucru a fost să întrebe care este situaţia la Timişoara şi în ţară. I s-a spus că sunt numai 13 morţi la Timişoara şi cred că a fost liniştit că lucrurile s-au soldat cu numai 13 morţi cât a fost el plecat. Când a venit la birou, a cerut legătura cu prim-ministrul Dăscălescu. Când l-a întrebat câţi morţi sunt la Timişoara, Dăscălescu i-a spus adevărul: 52 de morţi. Ceauşescu a întrebat de ce a fost minţit. Într-adevăr, dintre cei 52 de morţi rămâneau numai 12, pentru că 40 au fost aduşi la Bucureşti. Hotărârea cred că a aparţinut Elenei Ceauşescu, dar nu ştiu cine a lucrat”, a declarat Dincă.
La ora 8.30, înainte de a pleca spre aeroport, Ceauşescu i-a chemat la el acasă, în Cartierul Primăverii, pe şefii ministerelor de forţă. Voia să afle care mai este situaţia la Timişoara.
Liniştit de minciunile pe care le auzea, Ceauşescu s-a deplasat la Aeroportul Otopeni, de unde puţin după ora 9.00 avea să decoleze spre Iran. Înainte să urce în avion, a ţinut să-i transmită un mesaj generalului Milea.
O altă relatare despre vizită îi aparţine lui Vasile Nicolcioiu, care în 1989 era şeful Protocolului de Partid şi de Stat. „A avut convorbiri cu preşedintele Iranului, a primit vizita ministrului de Externe la reşedinţă. În afară de acestea, nu a mai avut nimic special. A mai avut şi o vizită la un muzeu, unde a fost singur. Era un muzeu de artă populară – tablouri. Vizita a durat o oră şi l-am avut ca ghid pe directorul muzeului. Ceilalţi membri ai delegaţiei au avut întâlniri cu omologii lor”, a spus Nicolcioiu.
Constantin Dăscălescu, ridicându-se de pe scaun: „Nu se poate, tovarăşe secretar general! Noi nu asta am vrut! Nu vom merge mai departe fără dumneavoastră!”
Tovarăşul Ceauşescu face paşi şovăielnici spre uşă.
Rugile şi bocetele se opresc brusc – chiar dacă se mai aud suspine – când Ceauşescu, reluându-şi locul, zice: „Bine, atunci eu voi pleca mâine în Iran şi vom relua această problemă după ce se vor termina evenimentele de la Timişoara”. Revenirea de la Teheran este planificată pentru 20 decembrie.
Asistat de soţia sa Elena, Nicolae Ceauşescu mătură pe jos cu şefii Armatei (generalul Vasile Milea – foto), Ministerului de Interne (Tudor Postelnicu) şi Securităţii (generalul Iulian Vlad). E furios că aceştia nu au lichidat răzmeriţa de la Timişoara. Le reproşează violent că şi-au dotat trupele cu bastoane şi cu gloanţe de manevră – „i-aţi trimis să se bată cu pumnul!” –, când trebuia cu gloanţe de război.
Dictatorii explică şi cum trebuia procedat. Zice el: „Trebuia să tragă, să-i lase jos, să someze şi pe urmă să tragă la picioare!”. Intervine ea: „Să fi tras în ei, să fi căzut şi pe urmă luaţi şi băgaţi în beci. Unul să nu iasă!”. Iarăşi el: „Cei care au intrat în sediul Comitetului Judeţean de Partid nu trebuiau să mai iasă de acolo, trebuiau să fie jos, la pământ!”.
Referindu-se la „huliganii” de la Timişoara, Ceauşescu îşi aminteşte de inamicul său de la răsărit, Mihail Gorbaciov, cu care se întâlnise în urmă cu 13 zile. „O mână de derbedei, puşi la cale de cei care vor să distrugă socialismul”, zice Ceauşescu.
Iar teama de lovitură de stat îl face să declare: „Ceea ce s-a întâmplat în ultimele trei ţări – R.D. Germană, Cehoslovacia, Bulgaria – au fost lovituri de stat organizate şi cu sprijinul plevei societăţii. Pleava societăţii cu sprijin străin”.
În Banat, lucrurile erau clare. Toate acţiunile desfăşurate atât din exterior, cât şi din interior erau orientate în jurul preotului Laszlo Tökes. Încă din 10 decembrie 1989, pastorul reformat şi-a anunţat enoriaşii că pe 15 decembrie nu va putea oficia slujba pentru că va fi evacuat.
Colonelul Gheorghe Raţiu, şeful Direcției I a Securității, spune că pastorul de origine maghiară era monitorizat la sânge: „În ultimele săptămâni, sâmbăta şi duminica, intrau şase sau şapte maşini din Ungaria, făceau filaj la Timişoara şi încercau să-i dea semnale lui Tökes. Aveam microfoane la Tökes în birou”.
Pe 16 decembrie însă, începe marea surpriză pentru Ceauşescu: diversiunea. Numărul persoanelor din faţa reşedinţei lui Laszlo Tökes (foto) creşte din oră în oră, iar după ora 17.00, câteva grupuri devin mai agresive. E oprită circulaţia, iar tramvaiele sunt imobilizate pe linie.
Întrebarea e: ce-a făcut această armată de spioni în România timp de aproape un an? Probabil că ea nu a fost străină de marile manevre de compromitere a României, în acel agitat an 1990: mineriadele, conflictul interetnic româno-maghiar de la Târgu-Mureş, acapararea totală a puterii de către gruparea pro-moscovită, contramanifestaţiile organizate de FSN pentru intimidarea opoziţiei.
„În zilele premergătoare evenimentelor, foarte mulţi diplomaţi acreditaţi la Bucureşti s-au deplasat în zone din Transilvania. Erau câţiva diplomaţi de la două ambasade care făceau de permanenţă la Timişoara: cea americană şi cea britanică. Dar erau şi de la ambasada maghiară”, a declarat şeful Securităţii, Iulian Vlad (foto), în 1993.
În cartea Interviuri despre Revoluţie, istoricul Alex Mihai Stoenescu a inserat şi o discuţie, purtată în 2003, cu Sorin Ovidiu Vîntu (foto). Vîntu dă de înţeles că ştie multe grozăvii despre evenimentele din decembrie 1989, dar nu e dispus să vorbească dincolo de limita prudenţei. Îşi aminteşte, în schimb, că a fost coleg de celulă, în anii ’80, cu generalul Ştefan Kostyal. Vîntu era deţinut de drept comun, iar Kostyal fusese arestat pentru complot împotriva lui Ceauşescu – chiar dacă acuzaţia oficială a fost de furt de energie, la contorul de acasă.