ziaristii.com

Etichetă: Leonardo Badea

  • Leonardo Badea (BNR): Un punct de inflexiune în cooperarea economică internațională

    Un articol de Leonardo Badea (Banca Națională a României)

    Una dintre preocupările și totodată provocările majore cu care se confruntă economiștii în general și decidenții de politici economice, în special, în perioada actuală este direcția în care ar fi eficient și sustenabil să fie transformată arhitectura actuală a cooperării economice și financiare internaționale.

    În opinia a numeroși cercetători și practicieni, motivația justificată economic și strategic a nevoii de transformare a abordării actuale în acest domeniu este dată de sincopele majore observate pe parcursul crizelor recente. Acestea au evidențiat faptul că au existat, din păcate, numeroase situații în care, tocmai în perioadele de stres sistemic în economie și societate, fluxurile de aprovizionare cu bunuri vitale pentru gestionarea adecvată a dificultăților apărute nu au mai funcționat la aceeași capacitate și cadență.

    O abordare obiectivă impune aici o paranteză pentru a sublinia un element pozitiv de maximă importanță și relevanță: tot crizele recente au arătat și solidaritatea fără precedent între state, comunități și indivizi, efortul comun uriaș și coordonat de identificare a măsurilor posibile de sprijin pentru cei afectați, de mobilizare a resurselor (financiare, tehnice, productive, logistice, umane etc.) și de colaborare în gestionarea cât mai bună a situației. Dincolo de acestea, rămâne însă evidența faptului că în numeroase situații, lanțurile lungi de aprovizionare au funcționat defectuos.

    Abordarea obiectivă ne obligă să amintim aici și faptul că, pentru o lungă perioadă de timp anterior crizei pandemice și a valului recent de protecționism manifestat în unele jurisdicții ca răspuns la intensificarea majoră a tensiunilor geopolitice, tocmai aceste lanțuri lungi de aprovizionare au permis fructificarea avantajelor competitive ale diferitelor economii pentru a reduce costurile de producție pentru o gamă largă de bunuri, ceea ce nu doar că a dus la intensificarea comerțului internațional, dar a permis consumatorilor locali să acceseze facil produse mai ieftine, fie cu un raport mai bun între calitate și preț, fie cu un nivel tehnologic superior celor disponibile exclusiv din producția locală.

    Globalizarea poate fi definită ca fiind procesul prin care companiile, indivizii și națiunile se integrează mai mult la scară globală. Acest proces se caracterizează prin creșterea fluxului de bunuri, servicii, idei și capitaluri dincolo de frontiere.

    Fenomenul globalizării, început în a doua jumătate a secolului trecut, a luat amploare la începutul anilor 90, tocmai pentru că propunea avantaje evidente în sensul optimizării costurilor de producție și a lanțurilor de distribuție prin soluții de tip just-in-time și prin valorificarea oportunității costurilor de transport din ce în ce mai reduse. Avantajele globalizării au fost întreținute de creșterea economică susținută vreme de aproape două decenii, a schimbat mentalități și modele de business. Am asistat la o creștere fără precedent a schimburilor comerciale și a circulației de persoane, idei și tehnologie, pe fondul dezvoltării economice și a promovării unei politici de deschidere față de exterior. Notabil, PIB mondial s-a triplat, dar a fost o perioadă a creșterii sub toate aspectele, nu doar economică. Impactul social, ca urmare a creșterii economice susținute a fost imens; se estimează că peste 1,5 mld de oameni au ieșit din zona de sărăcie (IMF, 2023 Confronting fragmentation where it matters most: trade, debt, and-climate-action).

    Mulți economiști, unii dintre ei cercetători în cadrul unor instituții financiare sau foruri economice internaționale consideră că acest mecanism a fost un motor al creșterii bunăstării pentru toți cei conectați la mecanismul complex și amplu al fluxurilor multilaterale comerciale și de finanțare. Este adevărat că această bunăstare pe care globalizarea a determinat-o nu a avut o distribuire uniformă, existând critici care afirmă ca acest proces a fost însoțit de o creștere a inegalității. O parte dintre economiștii la care făceam referire mai sus susțin că ar trebui să facem eforturi pentru a menține mecanismele globalizării. Simplificând foarte mult, globalizarea este văzută ca echivalentul diviziunii sociale a muncii, în care fiecare țară (sau comunitate) se specializează în acele activități productive și exporturi pentru care deține în mod natural sau și-a construit în timp avantaje competitive. Din această perspectivă, la fel ca și diviziunea muncii, mecanismele globalizării favorizează alocarea mai eficientă a resurselor (naturale, umane, financiare).

    În Figura 1 prezentată mai jos se observă că, în medie la nivel global, valoarea schimburilor comerciale internaționale ca pondere în PIB a cunoscut o tendință de ușoară scădere după maximul consemnat anterior crizei financiare globale declanșate în anul 2007. Chiar dacă a recuperat rapid după scăderile generate de criză, atât în 2010-2011 (la ieșirea din criza financiară globală), cât și în 2021 (după diminuarea șocului pandemic inițial), nu a mai depășit maximul de circa 61% din PIB consemnat în anul 2008.

    Tot în Figura 1 se observă că, în termeni relativi, țările sărace sau puternic îndatorate au cunoscut un declin mult mai puternic al activității de comerț exterior, situându-se în permanență după anul 2012 la un nivel inferior în raport cu țările caracterizate de un nivel ridicat al veniturilor (conform clasificării și datelor Băncii Mondiale).

    Totuși, o categorie aparte, formată din țări aflate între extrema celor cu nivel de dezvoltare economică foarte redus și extrema țărilor foarte dezvoltate, respectiv economiile emergente și în curs de dezvoltare, a cunoscut o creștere semnificativă a puterii economice în termeni relativi. Figura 2 ilustrează faptul că economiile emergente și în curs de dezvoltare și-au sporit semnificativ contribuția la PIB-ul global pe parcursul ultimilor 35 de ani, în detrimentul economiilor dezvoltate, sau al unor blocuri economice avansate precum G7 sau Uniunea Europeană.

    Totodată, Figura 3 arată că de la intrarea în mileniul actual, grupul economiilor emergente și în curs de dezvoltare a consemnat cu regularitate rate anuale de creștere economică mai mari în comparație cu grupul economiilor avansate, cu blocul G7 sau Uniunea Europeană. Această situație mai favorabilă în termeni relativi pentru grupul țărilor cu economie emergentă și în curs de dezvoltare s-a menținut chiar și în anii 2009 și 2020, de scădere economică în zonele dezvoltate și la nivel global.

    Globalizarea, prin politica de deschidere promovată timp de decenii a condus la o creștere fără precedent a oportunităților de angajare și la reducerea ratei șomajului.
    De asemenea, nu poate fi neglijat dezideratul creșterii competitivității: o economie mai integrată, cu mai puține bariere în calea comerțului și a investițiilor, poate face ca o națiune sau o regiune să fie mai competitivă la nivel mondial și mai atractivă pentru investitori, ceea ce determină creșterea investițiilor.

    În alte domenii, globalizarea a stimulat creșterea schimburilor culturale, colaborarea mai intensă în domeniul cercetării științifice și răspândirea mai rapidă a noilor tehnologii.

    Inovația este un catalizator pentru creștere economică, iar transferul tehnologic potențează inovația și creșterea sustenabilă (Allen and O’Shea, 2014). O lume integrată, conectată, care favorizează sinergiile poate spori fluxul de idei, tehnologii și cunoștințe între regiuni și industrii, stimulând inovarea. Iar în fond, aceasta este ceea ce dorim cu toții, îmbunătățirea soluțiilor tehnologice pentru o creștere economică durabilă.

    Am asistat în ultimele decenii la o creștere a cooperării internaționale și a dialogului. Iar cooperarea în știință și tehnologie ca aspect particular al cooperării internaționale trebuie să continue, cu atât mai mult în contextul crizelor suprapuse și al obiectivului dezvoltării sustenabile. Ca o consecință a creșterii cooperării internaționale s-a observat și uniformizarea reglementărilor, ceea ce a potențat dezvoltarea economică, prin facilitarea schimburilor comerciale și a mobilității forței de muncă.

    Desigur că modelul de dezvoltare pe care s-a bazat globalizarea nu este infailibil. Detractorii ideii de globalizare aduc ca argumente creșterea disparităților economice, cu precădere în țările emergente și afectarea mai cu seamă a clasei de mijloc, prin pierderea locurilor de muncă din sectorul manufacturier. Din acest unghi, globalizarea este privită ca urmând agenda unei elite economice și a companiilor multinaționale, care au raportat rezultate economice foarte bune și au cunoscut o dezvoltare fără precedent. De asemenea, se aduce în discuție și erodarea suveranității statale prin suprapunerea reglementărilor internaționale sau regionale cu reglementările naționale, pe de o parte, și pe de altă parte, prin implicarea în tot mai mare măsură a reprezentanților mediului de business în zona deciziilor politice.

    În plus, vulnerabilități sistemice evidențiate odată cu criza financiară din 2007-2008 și subliniate de recenta serie de crize suprapuse, oferă argumente pentru descreșterea popularității ideii de globalizare și sporește numărul anti globaliștilor.

    Ieșirea Marii Britanii din UE, un eveniment spectaculos în sine și care părea improbabil cu doar câțiva ani înainte, a alimentat speculațiile privind necesitatea schimbării paradigmei de dezvoltare și a deschis noi oportunități pentru poziționare strategică în domeniul financiar, spre exemplu, dacă ne gândim doar la doi concurenți tradiționali ai City-ului londonez, Paris și Frankfurt în eforturile lor de a atrage în sfera lor operațiuni anterior desfășurate în City. Am asistat, de asemenea, la adâncirea tensiunilor între diverse blocuri importante de putere geopolitică și implicit la sporirea barierelor comerciale între acestea. De asemenea, debutul pandemiei COVID-19 în 2020 și debutul războiului din Ucraina în 2022 au demontat sustenabilitatea sistemelor de aprovizionare și livrare de tip just-in-time.

    Așadar, discutăm de o serie de factori și evenimente care amplifică tendința de creștere a independenței economiilor naționale, mai ales în ceea ce privește resursele de importanță critică, suprapuse cu o scădere a atractivității globalizării. Crizele bruște și neașteptate cu efecte generalizate, așa cum a fost criza pandemică, alături de tensiunile geopolitice, accesul limitat și dependența de resurse sau curente naționaliste recent aflate pe un val de simpatie în creștere par să susțină inversarea trendului globalizării și aduc tot mai mult în discuție fenomenul fragmentării.

    Fragmentarea comportă însă o serie de riscuri, printre care probabil că cel mai important se referă la impactul asupra creșterii economice globale, în cel mai pesimist scenariu determinând o scădere a producției globale de 7% (IMF, 2023 Confronting fragmentation where it matters most: trade, debt, and-climate-action).

    De asemenea, fragmentarea poate crea un mediu de reglementare complex și dezarticulat, care se poate dovedi costisitor și ineficient, oferind oportunități pentru arbitraj și destabilizând mecanismele concurențiale, de stabilitate financiară, de protecție a calității și a drepturilor consumatorilor locali.

    Una dintre provocările cu care ne confruntăm în prezent este necesitatea reducerii disparităților economice și sociale. Dacă mai devreme menționam că beneficiile globalizării nu au fost distribuite suficient de echitabil, pe de altă parte este destul de evident că fenomenul de fragmentare economică reduce oportunități și privilegiază accesul la resurse și finanțare ceea ce, de asemenea, conduce la adâncirea disparităților. Este necesară promovarea unei dezvoltări mai echilibrate la nivelul regiunilor și al țărilor, dificilă în condiții de fragmentare. În același registru, este necesară îmbunătățirea standardelor de viață prin creșterea accesului la facilități de bază și creșterea veniturilor și, trebuie să recunoaștem că nu fragmentarea este răspunsul la această necesitate.

    În esență, scopul preocupărilor pentru regândirea arhitecturii actuale a cooperării economice și financiare internaționale este asigurarea funcționării lanțurilor de distribuție și protejarea lor de efectele tensiunilor geopolitice prin localizarea producției de bunuri cu importanță strategică și a surselor de aprovizionare cu materii prime esențiale către zone prietenoase cu valori culturale și viziuni politice și strategice similare.

    Cred că o idee importantă este aceea că globalizarea și fragmentarea economică nu se exclud reciproc. Perioada următoare va fi probabil caracterizată printre altele de căutarea unui echilibru optim al proporțiilor în care aceste două tendințe se vor regăsi în funcționarea economiei. Este clar că ambele abordări au avantaje și dezavantaje, dar ele pot fi și complementare în unele situații. Schimbările în arhitectura comerțului internațional sunt deocamdată incipiente și probabil că vor continua să se manifeste și să evolueze pe termen lung.

    O altă idee importantă este aceea că politicile și reglementările pot avea un impact semnificativ asupra relației dintre globalizare și fragmentarea economică, iar acestea pot avea în unele perioade un caracter pronunțat subiectiv, de exemplu în perioadele electorale sau în cele dominate de turbulențe sociale în creștere. De exemplu, politicile comerciale protecționiste care limitează fluxul de bunuri și servicii peste granițe pot duce la o mai mare fragmentare economică, în timp ce politicile comerciale deschise pot promova integrarea și creșterea economică (dar implică asumarea unor costuri inițiale, în special în economii cu vulnerabilități structurale). Echilibrul și proporția dintre cele două abordări depinde în mare măsură de circumstanțele specifice și de politicile puse în aplicare pentru a o gestiona.

    În cele din urmă, este important să recunoaștem că globalizarea și fragmentarea economică sunt fenomene complexe care nu pot fi pe deplin înțelese sau abordate prin soluții sau politici simple. Totodată, probabil că acestea vor coexista în anii următori, ca efect al repoziționării structurale a abordărilor în comerțul internațional în urma crizelor recente. De aceea, este necesar să aprofundăm înțelegerea nuanțată a factorilor și a dinamicilor care stau la baza fragmentării economice și a globalizării, pentru a găsi optimul ansamblului de politici comerciale care poate promova creșterea și dezvoltarea economică durabilă.

    Un motor al dezvoltării economice viitoare poate fi reprezentat, ca de atâtea alte ori în istoria recentă, de inovație și adoptarea pe scară largă a dezvoltărilor tehnologice, care ar putea amplifica latura sustenabilă a creșterii economice. Deși opiniile economiștilor sunt încă divergente, mecanismele economiei circulare sunt deja o parte importantă a strategiilor de dezvoltare economică și creștere a calității vieții.

    Evoluția societății și a economiei globale se află probabil aproape de un punct de cotitură modelat în parte și de efectele fenomenului de globalizare manifestat ulterior anilor 90’. Suntem martorii unei dezvoltări fără precedent a rețelelor de comunicare și a unui impact major al digitalizării în viața economică și socială. Anii anteriori de tatonări în domeniul tehnologiilor de machine learning ne-au adus astăzi alături de numeroase aplicații de inteligență artificială de o performanță uluitoare, problematică și provocatoare în multe aspecte, dar și generatoare de oportunități inimaginabile în urmă cu câțiva ani, cu avantajele și riscurile de rigoare în încercarea de a redesena arhitectura mediului în care trăim folosind noile dezvoltări tehnologice.

    Suntem din nou în fața unui salt important care va influența viitoarea dezvoltare economică a națiunilor și va modifica stilul de viață al cetățenilor. În tot acest cadru, dezbaterile asupra posibilelor noi modele de dezvoltare sunt firești și trebuie să țină seama atât de oportunități, dar și de poverile actuale: creșterea fără precedent a datoriei publice globale, polarizarea societății și adâncirea discrepanțelor dintre țări și zone geografice, dinamica populației și migrația, tensiunile sociale în creștere, degradarea eco-sistemului planetar, proliferarea tehnologiilor militare distructive etc.

    Paradoxal, acest posibil punct de inflexiune în dezvoltarea societății, facilitat de tehnologie, este catalizat chiar de crizele din ultima perioadă și de conștientizarea limitărilor creșterii economice, în condițiile în care vechiul model bazat preponderent pe globalizare pare că și-a cam epuizat resursele de creștere și a devenit sub-optimal. Iar principala nouă resursă pare a fi avansul științei, într-o lume conectată 5G și cu ajutorul AI, unde viteza de dezvoltare a noilor tehnologii ar putea crește exponențial în anii următori, transformând complet lumea în care trăim.

  • Leonardo Badea (BNR): De la cauză la efect, deficitele gemene și povara datoriei

    O analiză de Leonardo Badea (BNR)

    România a avut pe ansamblul ultimilor 10 ani o evoluție economică pozitivă din perspectiva dinamicii produsului intern brut. O perspectivă asupra acestei dinamici ne-o oferă datele publicate de Eurostat, care indică o creștere a PIB, exprimat în euro la prețuri curente de piață, de la circa 131,8 miliarde de euro ,în 2011, până la aproximativ 240,2 miliarde de euro în 2021, adică peste 82%, comparativ cu aproximativ 27% la nivel agregat pentru cele 27 de state membre ale Uniunii Europene și, respectiv, 25% pentru cele 19 state membre ale zonei euro.

    În același interval de timp, economiile statelor din zonă au avut la rândul lor rate semnificative de creștere, dar mai reduse prin comparație cu România: circa 51% în Ungaria și Polonia, 64% în Bulgaria și 45% în Cehia. Chiar și în anii de criză 2020 și 2021, economia românească s-a dovedit surprinzător de rezistentă în raport cu așteptările și în comparație cu evoluțiile la nivel regional.

    Acest parcurs favorabil a fost însă umbrit de o serie de dezechilibre structurale cronice care s-au deteriorat în timp, iar în ultimii doi ani au fost amplificate suplimentar de șocuri externe, în special de pandemia de coronavirus și de impactul tensiunilor geopolitice asupra piețelor de materii prime și energie. Sunt pe deplin justificate îngrijorările și discuțiile ample privind nivelul ridicat al deficitului bugetar și al soldului negativ al contului curent.

    Începând cu anul 2015, România s-a evidențiat negativ în regiune printr-o amplificare persistentă a deficitului de cont curent, în condițiile în care în perioada 2015-2019 celelalte state cu care ne comparăm în mod uzual au consemnat excedente de cont curent sau în cel mai rău caz solduri negative de amploare redusă, în jurul a 1% (Figura 1, primul din cele trei grafice suprapuse).

    În cazul României, deficitul contului curent a atins aproximativ 2% în 2016 și apoi a accelerat progresiv până la circa 4,8% în 2019, an în care Polonia, Cehia și Bulgaria au consemnat excedente, iar Ungaria a avut un deficit de sub 1%.

    Chiar și în primul an al pandemiei, când deficitul de cont curent al României s-a adâncit la aproape 5% din PIB, Polonia, Cehia și Bulgaria au continuat să consemneze excedente, iar deficitul de cont curent al Ungariei a continuat să se plaseze în jurul valorii de 1%.

    Anul trecut, pe fondul șocurilor presiunii în creștere de pe piețele materiilor prime și energiei, din eșantionul de țări amintit doar Ungaria a consemnat o deteriorare mai semnificativă a soldului contului curent, în vreme ce pentru România deficitul acestuia a urcat la aproximativ 7%.

    Din perspectiva echilibrului fiscal, al doilea grafic din Figura 1 arată că între 2015 și 2018 toate țările amintite, inclusiv România, s-au menținut în limita europeană conturată de Pactul de stabilitate și creștere, respectiv au consemnat un deficit bugetar de cel mult 3% din PIB. Graficul arată că în Cehia, Bulgaria și Polonia s-a reușit chiar o semnificativă consolidare bugetară.

    În 2019, însă, situația s-a deteriorat pentru o parte dintre țările amintite, inclusiv pentru România, care a consemnat o amplificare a deficitului bugetar la peste 4%, în contrast cu celelalte țări amintite, care au reușit să se mențină în interiorul limitei de 3%. Așadar, așa cum s-a mai scris, șocul pandemic ne-a găsit într-o poziție mult mai vulnerabilă comparativ cu celelalte țări din regiune, astfel că, urmare a efectelor crizei pandemice, în 2020 am avut cel mai amplu deficit de cont curent din regiune.

    În anul 2021, România a reușit totuși o corecție favorabilă mai amplă decât cea a Ungariei, însă nu atât de ambițioasă ca cea a Poloniei, care a trecut la un deficit de sub 2%.

    Ca o consecință directă a evoluțiilor bugetare, vedem tot în Figura 1, în cea de-a treia secțiune, că pe parcursul anilor 2018 și 2019, când toate celelalte țări amintite înregistrau o scădere a poverii datoriei publice exprimate ca pondere în PIB, pe fondul creșterii economice robuste și a efortului menținerii deficitului bugetar în limitele prevăzute de tratatele europene, pentru România aceasta s-a menținut în linii mari nemodificată, în pofida creșterii economice semnificative.

     

    Sursa: Eurostat, Refinitiv, prelucrare proprie

    Am putea spune că, din perspectiva vulnerabilităților reprezentate de nivelul ridicat al deficitului bugetar și de creșterea poverii datoriei publice, imaginea de mai sus arată că în anii 2018 și 2019 nu s-a reușit ajustarea acestora.

    Figura 2 arată că România trebuie să acționeze prompt pentru a curba dinamica datoriei ca pondere în PIB, altminteri riscă în scurt timp să depășească Polonia, care a trecut deja printr-o corecție semnificativă în 2021, grație consolidării fiscale, și care a dovedit în perioada 2013-2019, așa cum se vede și pe grafic, că este capabilă să mențină un mai bun echilibru macroeconomic din această perspectivă.

    Un eventual eșec în gestionarea acestei situații ne va conduce probabil în câțiva ani la o inversare de poziții similară celei care a avut loc între România și Cehia în 2016, vizibilă și în Figura 2. Numai că de data aceasta, dacă vom depăși Polonia ca pondere a datoriei publice în PIB, consecințele ar putea fi mai serioase, având în vedere faptul că economia poloneză este de peste două ori mai mare și mult mai bine plasată din perspectiva percepției pe piețele financiare internaționale. De aceea, un astfel de eveniment ar avea probabil consecințe negative semnificative în cazul poziției noastre pe aceste piețe.

    Sursa: Eurostat, Refinitiv, prelucrare proprie

    Din perspectiva menționată mai sus, este relevant să observăm că deja de o bună perioadă de timp România se confruntă cu nivelul cel mai ridicat din regiune al randamentelor pentru emisiunile de obligațiuni de stat denominate în euro (în cazul de față, pentru maturitatea de 5 ani), deci implicit cu cel mai ridicat cost al datoriei externe nou emise de sectorul public.

    În perioada în care randamentele instrumentelor cu venit fix se plasau la un nivel foarte redus, apropiat de zero, aceste diferențe contau mai puțin în echilibrul macroeconomic general, fiind de mai puțin de un punct procentual.

    De exemplu, așa cum se observă mai jos (Figura 3), în iunie 2021, când Polonia și Cehia se puteau împrumuta în euro pe 5 ani plătind randamente ușor negative, România avea pentru emisiuni similare de datorie un cost de circa jumătate de punct procentual pe an.

    Sursa: Bloomberg, prelucrare proprie

    Odată cu creșterea generală a ratelor dobânzilor pe piețele internaționale, alimentate de amplificarea riscurilor și a așteptărilor privind inflația, aceste diferențe devin tot mai semnificative. Tot în Figura 3 de mai sus vedem că, în această perioadă, obligațiunile de stat în euro pe 5 ani emise de România se tranzacționează la randamente de aproape 3,5% pe an față de puțin peste 1% în cazul Cehiei și, respectiv, puțin peste 2% în cazul Poloniei. Un ecart de peste un punct procentual nu este puțin în condițiile în care stocul datoriei publice a crescut semnificativ pe parcursul anului 2020, în contextul eforturilor de gestionare a efectelor pandemiei, și a continuat să crească și în 2021, chiar dacă într-un ritm mai atenuat.

    O bună imagine a percepției mai nefavorabile a investitorilor față de datoria emisă de România, comparativ cu cea emisă de alte state din regiune, este zugrăvită și de graficul din Figura 4, care arată că o schimbare negativă majoră a percepției investitorilor față de riscul de credit aferent obligațiunilor suverane emise de România a avut loc spre finalul anului 2018. Vorbim, așadar, exact de acea perioadă 2018–2019 care se evidenția atât de clar, tot din perspectivă negativă, și în graficele anterioare referitoare la evoluția deficitului bugetar, a deficitului de cont curent și a datoriei publice.

    Astfel, graficul de mai jos arată că pe parcursul anilor 2018 și 2019 costul asigurării la riscul de neplată pentru obligațiunile pe 5 ani ale României a urcat clar peste cel aferent titlurilor similare emise de Bulgaria și Ungaria, pentru prima dată din 2014. Ulterior s-a menținut la niveluri marginal superioare tuturor celor aferente celorlalte țări din regiune cu care ne comparăm. În ultimii doi ani, respectiv imediat după șocul pandemic inițial din martie 2020 și până în prezent, acest ecart nefavorabil pentru România s-a amplificat semnificativ, mai ales în ultimele luni.

    Dacă acceptăm că prețul acestor instrumente de asigurare pentru riscul de credit sunt relevante din perspectiva percepției investitorilor și coroborând cu datele prezentate anterior privind evoluția costului îndatorării suplimentare pe piețele externe, vedem că devin tot mai oportune acțiuni coerente și ferme pentru ameliorarea așteptărilor investitorilor față de evoluția viitoare a echilibrelor macroeconomice ale României.

    Sursa: Refinitiv, prelucrare proprie

    Sigur că foarte importantă în această ecuație a credibilității este și structura datoriei: ponderea datoriei interne și a celei externe, respectiv ponderea datoriei pe termen lung și a celei pe termen scurt și mediu. Din această perspectivă, România a reușit în ultimii ani ca printr-un bun management să obțină o structură favorabilă a datoriei totale. Totuși, costurile noilor emisiuni de obligațiuni pe piața internă au crescut și ele, așa cum au crescut pentru toate țările din zonă pe fondul evoluției ascendente a inflației și a dobânzilor pe piețele monetare locale. Astfel, costul rostogolirii datoriei existente a devenit în sine un efort bugetar semnificativ pentru toate țările din zonă, inclusiv pentru România, așadar cu atât mai mult ritmul îndatorării suplimentare trebuie încetinit pe cât posibil, iar asta nu se poate realiza altfel decât printr-o consolidare fiscală semnificativă și durabilă.

    Vedem în Figura 5 de mai jos că România a mai reușit și în trecut să reducă ponderea datoriei publice în PIB, de o manieră consistentă și cu consecvență, în perioada 2002-2006, ca un efect combinat al efortului de consolidare macroeconomică ce a precedat aderarea la Uniunea Europeană și al evoluției economice în general favorabile anterioare declanșării crizei financiare globale în a doua parte a anului 2007.

    Sursa: Eurostat, prelucrare proprie

    Au urmat anii 2008–2013, în care au predominat efectele crizei financiare globale și ale crizei datoriilor suverane din unele țări europene, ani care în România au fost caracterizați inițial de deficite guvernamentale ample, iar ulterior de un efort anevoios de consolidare fiscală în condiții de evoluție economică sub potențial. Însă, odată ce echilibrul fiscal a fost readus în limita Pactului european pentru stabilitate și creștere, efectul pozitiv asupra evoluției datoriei publice a devenit din nou vizibil, anii 2015–2017 fiind pe ansamblu ani de reducere a poverii datoriei măsurate ca pondere în PIB, așa cum observăm mai sus.

    Revenind la situația actuală, nu putem ignora problema cu totul deosebită a deteriorării concomitente a echilibrului bugetar și a soldului contului curent. Teoria (ipoteza) deficitelor gemene a fost mult analizată în perioada anilor ’80, când Statele Unite ale Americii s-au confruntat pentru o perioadă semnificativă de timp cu agravarea simultană a situației bugetare și a deteriorării contului curent.

    Din perspectivă teoretică, chiar ecuațiile specifice sistemului conturilor naționale ne oferă factorii macroeconomici determinanți pentru fluctuațiile soldului contului curent. La acestea se adaugă teoria absorbției produsului național brut și legătura sa cu balanța de plăți (Alexander, 1952), modelul IS-LM-BoP (Mundell-Fleming, 1962-1963) și completările propuse ulterior ca urmare a relaxării unor ipoteze inițiale considerate neconcordante cu realitatea sau a adaptării la condiții economice specifice (ex. Dornbusch, 1976).

    Deși subiectul este amplu discutat de economiști de prestigiu, concluziile privind existența unui anumit nivel de interdependență între evoluția deficitului bugetar și a deficitului de cont curent nu sunt întotdeauna în deplină concordanță, din perspectiva rezultatelor cercetărilor empirice.

    • Unii autori (Islam, 1998; Salvatore, 2006; Rault & Afonso, 2009) au găsit în datele analizate o legătură aparent cauzală a impactului deficitului fiscal asupra deficitului extern, așadar confirmând ipotezele teoriilor Mundell-Fleming și keynesiene.
    • Alți autori (Anoruo și Ramchander, 1998; Marinheiro, 2008 și Stiglitz, 2010), au observat și existența unei relații inverse, pornind de la deficitul extern către cel intern. Această relație opusă este de altfel regăsită în literatura de specialitate sub denumirea „current account targeting”, urmând unui articol de referință publicat de Summers în 1988, care arată că deteriorarea contului curent ar putea, în anumite condiții, diminua creșterea economică și indirect reduce veniturile fiscale, ceea ce ar putea conduce la creșterea deficitului bugetar, ceteris paribus.
    • Există studii care arată însă că legătura între cele două deficite ar putea fi de natură bidirecțională. Astfel, Feldstein și Horioka (1980) au observat că investițiile și economiile sunt corelate semnificativ și acest lucru duce la bi-cauzalitate între cele două variabile. Rezultate empirice similare au fost obținute ulterior și de Kalyoncu (2007).
    • Lista tuturor combinațiilor posibile de concluzii pornind de la date empirice este completată de o serie de autori care nu au găsit nicio relație de cauzalitate între cele două deficite (Garcia & Ramajo, 2004; Michalski, 2009), ceea ce este în concordanță cu echivalența ricardiană, care postulează că bugetul și deficitele de cont curent nu sunt interdependente (numit și efectul Ricardo-Barro, considerat însă că ar avea la bază ipoteze nerealiste privind funcționarea piețelor de capital, abilitatea indivizilor de a economisi și a se împrumuta, sau disponibilitatea acestora de a economisi pentru plata unor taxe viitoare mai mari; acest efect a fost infirmat de observațiile empirice în SUA anilor 1976-1985, dar ar putea explica parțial unele evoluții din state europene în perioada ulterioară crizei financiare globale și a crizei datoriilor suverane).

    Dincolo de aceste controverse, pentru analiza noastră este relevant să constatăm o serie de evoluții particulare în cazul României. Astfel, observăm în primul grafic din Figura 6 o aparentă sincronizare pe termen mediu a celor două deficite, ca tendință generală pe parcursul unor perioade mai lungi de timp. Vedem așadar că în ultimii 20 de ani am parcurs succesiv un ciclu de adâncire a deficitelor, urmat de unul de consolidare și ulterior o nouă agravare pe parcursul perioadei 2015-2021. În al doilea grafic din Figura 6 se observă însă că tendința comună vizibilă în linii mari de-a lungul ciclurilor manifestate pe durata mai multor ani nu poate fi confirmată neapărat pentru fiecare dintre anii calendaristici aferenți perioadelor respective. Această observație în cazul României confirmă abordări mai recente ale unor economiști, care aleg să se concentreze asupra particularităților unor perioade și țări sau pe grupuri mai mici ori specifice de țări (Algieri, 2013; Sinicakova et al., 2017).

    Figura 6: Evoluția deficitelor gemene în România

    Sursa: Bloomberg, prelucrare proprie

    Abordarea de la cauză la efect este de fapt un demers util pentru a vizualiza mai larg și mai clar unde avem nevoie să acționăm. Trebuie să alegem să tratăm cauza acestor dezechilibre, iar datele de mai sus arată că în bună măsură deficitul bugetar este o cauză pentru dinamica nefavorabilă a datoriei și a soldului contului curent. Într-un sistem complex, cauzele pot fi un întreg mănunchi, dar odată ce am identificat cu certitudine o cauză semnificativă, este contraproductiv să nu acționăm asupra sa de îndată, preferând întâi să ne canalizăm eforturile spre depistarea și testarea altor cauze posibile și probabile, al căror efect de transmisie este mai complex și mai dificil de estimat. Este greu de crezut că vom reuși să descoperim un tratament mai ușor de administrat, vulnerabilitățile macroeconomice fiind, din păcate, mereu dificil de corectat și implicând efort pentru administrarea lor coerentă, indiferent pe ce căi s-ar face, presupunând că ar exista alternative. În mod evident, este necesar să creștem veniturile bugetare, într-un moment în care, așa cum s-a mai apreciat, structura cheltuielilor este aproape complet lipsită de flexibilitate și prin urmare greu de ajustat în timp util pentru curbarea tendințelor nefavorabile anterior amintite.

    Economia românească a evoluat semnificativ în dimensiuni și complexitate în ultimele trei decenii. Statutul de economie de piață deschisă spre exterior și de dimensiune relativ mică, membră a pieței unice din cadrul Uniunii Europene, face ca legăturile de cauzalitate dintre diferite variabile macro-financiare precum și răspunsul la modificarea condițiilor externe să nu fie deloc simplu de anticipat sau de prognozat, mai ales pe termen scurt spre mediu.

    De aceea, dar și ca urmare a șocurilor externe care se succed și se suprapun, deciziile privind adaptarea mixului de politici se iau în condiții de incertitudine sporită. Poate astăzi, mai mult ca oricând, este necesar să nu pierdem din vedere principiile ce se regăsesc în trunchiul comun al multora dintre variantele contemporane mai sofisticate ale teoriei economice clasice. Tocmai de aceea, mi se pare plin de înțeles și relevant pentru situația noastră actuală ceea ce scria Adam Smith (1776) cu secole în urmă: „Singurul buget corect este un buget echilibrat”, care, în condițiile actuale dominate de incertitudine, trebuie să țină cont de o programare multianuală pe obiective strategice clare.

  • Leonardo Badea (viceguvernator BNR): Mixul de politici ca răspuns la provocările economice actuale

    O analiză de Leonardo Badea, viceguvernator al Băncii Naționale a României (BNR)

    La nivel global, evoluăm gradual în direcția conviețuirii cu acest virus care a determinat  modificări importante în existența noastră. Un impact semnificativ al pandemiei a fost resimțit în calitatea vieții oamenilor, dar sectorul de activitate unde s-a înregistrat presiunea cea mai intensă a fost sistemul de sănătate.

    De aceea, privind în urmă, acțiunile autorităților pot fi  considerate ca fiind canalizate pe două direcții principale: pe de o parte să contracareze apariția infecțiilor și să limiteze viteza de răspândire virusului, iar pe de altă parte să amelioreze efectele economice negative asupra oamenilor și companiilor. Din păcate, prima categorie de măsuri a condus la șocuri globale de aprovizionare, în special în producție, iar blocajele și alte măsuri de izolare au cauzat perturbări pe scară largă a afacerilor. Pandemia a dus la apariția unei crize economice și financiare care este probabil să aibă repercusiuni structurale pe termen lung și a scos la iveală fragilitatea societății globale.

    Statistic, economia mondială și-a revenit puternic la începutul anului 2021 de la nivelurile scăzute provocate de evoluția primelor valuri ale pandemiei, dar spre sfârșitul perioadei a încetinit din cauza noilor variante de virus și a noilor focare apărute, a blocajelor în lanțul de aprovizionare, a penuriei de forță de muncă și a evoluției în salturi a procesului de vaccinare. Este firesc ca atunci când există o amenințare la adresa sănătății și siguranței personale, așa cum este pandemia de COVID 19, să existe o reacție din partea societății, deoarece  oamenii  își adaptează obiceiurile și comportamentul, își redefinesc stilul de viață. Unele noțiuni și valori larg îmbrățișate în trecut suferă modificări în perioadele de criză. Acest lucru duce la dezbateri și preocupări profunde în cadrul societății referitor la calea de urmat și la valorile care trebuie respectate. În astfel de situații, cristalizarea noilor abordări și uzanțe nu este un proces facil și liniar, ci este marcat de intense căutări, sincope, piste false, eșecuri de etapă, dar siguranța și sănătatea semenilor trebuie să fie așezate pe primul plan.

    Impactul combinat al pandemiei și al măsurilor luate pentru controlul evoluției acesteia, precum și pentru limitarea efectelor negative asupra populației și a economiei a produs modificări atât pe partea cererii, cât și a ofertei de bunuri și servicii. Mai mult, aceste efecte au fost diferite în timp. Astfel, pe perioada restricțiilor de mobilitate cererea a fost mai redusă, iar oamenii care au putut să-și conserve veniturile (urmare și a măsurilor guvernamentale de suport) au economisit mai mult. Ulterior, în perioadele de relaxare a restricțiilor de pe parcursul anului trecut, economisirea suplimentară generată anterior a alimentat o creștere semnificativă a cererii. Concomitent, aceleași restricții au determinat însă întârzieri și disfuncționalități importante în lanțurile de distribuție precum și funcționarea la capacitate mai redusă a facilităților de producție. De asemenea, costurile de realizare ale multor bunuri și servicii au crescut din cauza cheltuielilor suplimentare pe care producătorii și prestatorii le-au suportat legat de distanțarea socială la locul de muncă și de măsurile sanitare de prevenție. Ulterior, costurile au fost sensibil amplificate și de șocul prețurilor la combustibili și energie. Ca și în cazul cererii, și efectele pe partea ofertei au evoluat diferit în timp și au avut un grad redus de predictibilitate.

    Elementele prezentate succint mai sus determină în prezent o combinație nocivă pentru economie și societate cu care aceasta nu a mai fost confruntata serios din anii 1970: riscuri de încetinire a creșterii economice (mai ales pe seama alternanței valurilor pandemice, impredictibilității ridicate și a epuizării cererii suplimentare determinate de economisirea crescută din perioada restricțiilor severe de mobilitate), concomitent cu un nivel ridicat al inflației (generată în mare proporție de factori plasați în afara influenței politicii monetare).

    Pentru că ne aflăm într-o situație în care atât cererea cât și oferta sunt afectate, ieșirea din criza complexă pe care o traversăm necesită coordonarea tuturor politicilor publice. Așa cum știm, politica monetară acționează asupra cererii pe termen scurt și nu influențează oferta. Politica fiscală afectează cererea agregată prin modificări ale cheltuielilor guvernamentale și ale impozitării. Acești factori influențează ocuparea forței de muncă și veniturile gospodăriilor, care apoi acționează asupra cheltuielilor de consum și investițiilor. Totodată, nivelul impozitării poate influența dorința de a munci , iar cheltuielile guvernamentale pentru sănătate, educație și formare ar putea stimula productivitatea muncii pe termen lung, având astfel un impact și pe partea ofertei. Totuși, cele mai relevante pentru stimularea ofertei sunt reformele structurale despre care se vorbește atât de mult, care se circumscriu la rândul lor mixului de politici economice.

    În literatura de specialitate anterioară crizei recente, mulți autorilor preocupați de teoria mixului de politici apreciază (din diferite perspective) că un mix bun funcționează numai dacă instrumentele independente sunt controlate de factorii de decizie independenți. Necesitatea de a avea instrumente independente, dedicate fiecare unor obiective specifice  și acționate de autorități ce au independență în decizie pentru atingerea acestora nu trebuie însă să împiedice cooperarea și să conducă la a ignora efectele reciproce ale politicilor (determinate de externalitățile pe care acestea le generează). Realitatea ne-a demonstrat că în situații excepționale, un regim temporar de strânsă coordonare este cel mai adecvat pentru un răspuns rapid la șocuri neanticipate, mai ales atunci când acestea sunt exogene. La fel de adevărat este însă că ieșirea dintr-un astfel de regim poate fi problematică și trebuie neapărat să fie credibilă pentru piețe.

    Luate separat, nici relaxarea monetară și nici sprijinul fiscal nu ar fi fost suficiente pentru a amortiza șocul, atunci când a lovit criza COVID-19, iar derularea foarte rapidă a evenimentelor făcea imposibilă utilizarea unor politici structurale la nivel microeconomic. Astfel, autoritățile monetare și cele fiscale au trebuit să își unească forțele pentru a oferi sprijinul macroeconomic necesar, estompând granițele tradiționale dintre intervențiile monetare și cele fiscale. Politica macro-prudențială a jucat la rândul său un rol important. Acum când provocările economice s-au schimbat, mixul de politici este în continuare extrem de necesar și, în plus, trebuie să includă și partea structurală pentru a putea compensa mai bine evoluțiile negative pe partea ofertei. O astfel de coordonare monetar-fiscală poate funcționa numai dacă credibilitatea angajamentelor față de obiectivele dorite pe termen lung – creștere sănătoasă în condiții de stabilitate a prețurilor și sustenabilitatea datoriei publice – este păstrată și susținută de un cadru instituțional rezistent. Deoarece coordonarea monetară-fiscală eficientă are limitele ei, reconstruirea spațiului de politici, atât în domeniul fiscal cât și monetar este o prioritate.

    Daca ne referim la politica monetară, contextul a reclamat o reacție imediată și hotărâtă la izbucnirea crizei pandemice, justificând ulterior continuarea ajustării conduitei acesteia într-o manieră prudentă. Măsurile de politică monetară au fost esențiale pentru calmarea tensiunilor financiare generate de șocul pandemic și au permis funcționarea fluentă a pieței monetare și a altor segmente ale pieței financiare, în vederea finanțării în bune condiții a economiei reale și a cheltuielilor bugetare.

    În perspectivă, politica monetară va continua să urmărească menținerea stabilității prețurilor pe termen mediu corespunzător țintei staționare de inflație, într-o manieră de natură să susțină redresarea economiei în contextul procesului de consolidare fiscală și în condiții de protejare a stabilității financiare.

    Implicațiile dozajului de măsuri este semnificativ pentru succesul acțiunii coordonate a politicii monetare și a politicii fiscale, în sensul de a menține stabilitatea macro-financiară (implicit a prețurilor și controlul inflației) fără a afecta semnificativ creșterea economică în decelerare vizibilă. Și din această perspectivă, decidenții sunt obligați la un „balancing act” foarte delicat. Să ne amintim că în urmă cu nu mai mult decât un an încă circulau foarte multe opinii ale unor economiști cunoscuți care afirmau că statul trebuie să profite de nivelul redus al dobânzilor de la acea vreme, care se anticipa atunci că își va menține acest nivel pentru o perioada considerabilă de timp, pentru a se împrumuta și a utiliza resursele în vederea stimulării creșterii economice. Iată că de atunci datoriile publice au crescut accelerat pretutindeni în lume, iar acum inflația în creștere pune presiune ascendentă pe dobânzi și face povara datoriei publice tot mai apăsătoare, limitând spațiul politicii fiscale și riscând să contribuie indirect la descurajarea creșterii economice. Într-un astfel de context, cu cât politica monetară acționează mai amplu pentru combaterea inflației, cu atât consolidarea fiscală trebuie să fie mai convingătoare pentru investitori, astfel încât să ofere acestora perspectiva unei curbări a creșterii datoriei publice tot mai costisitoare și menținerea unui nivel sustenabil ca pondere în PIB. Asta ar face ca, de fapt, ambele politici să acționeze cu o amploare importantă în sensul descurajării cererii, punând în pericol creșterea atât de necesară în ecuația refacerii economiei, a îmbunătățirii echilibrelor macroeconomice, a ameliorării problemelor structurale etc.

    Din punctul de vedere al politicii fiscale, până la declanșarea crizei pandemice, problematicile care erau dezbătute vizau cu precădere măsurile pro-ciclice, creșterea deficitului de cont curent și evoluția datoriei externe. Ulterior, accentul a fost pus pe necesitatea implementării măsurilor de relansare economică, simultan cu cele de consolidare fiscală.

    După cum se știe, consolidarea fiscală constituie o componentă foarte importantă pentru asigurarea sustenabilității finanțelor publice și, implicit, a stabilității macroeconomice, dar și una dintre marile provocări în contextul actual, marcat de necesitatea identificării unui echilibru între nevoia reală și presantă de ajustare fiscală și imperativul de a sprijini în continuare recuperarea economică.

    Foarte importantă din această perspectivă este continuarea traiectoriei de ajustare graduală a deficitului bugetar către ținta stabilită de reglementările europene, lucru foarte greu de realizat de altfel, respectiv atingerea unui nivel inferior limitei de 3% din PIB până la finele anului 2024, ceea ce va permite ieșirea de sub incidența procedurii de deficit excesiv, fără însă a aduce atingere perspectivelor de redresare a economiei în actualul context pandemic.

    Câștigarea unui spațiu important de manevră a politicii fiscale prin reducerea deficitului bugetar încă din anul acesta apare ca fiind o alegere firească, chiar în condițiile continuării aplicării și în 2022 a clauzei derogatorii generale din Pactul de stabilitate și de creștere, fiind de așteptat ca aceasta să fie dezactivată din 2023.

    Cu toate că sprijinirea economiei și a sistemului de sănătate continuă să fie prioritară în circumstanțele specifice actuale, paradigma politicii fiscale trebuie reconsiderată pe măsură ce impactul pandemiei se atenuează, în sensul reorientării acesteia de la măsuri cu caracter urgent și excepțional care să răspundă provocărilor generate de criza sanitară către obiective orientate spre reforme structurale, care să contribuie la transformarea economiei românești într-o economie reziliență și robustă, favorabilă incluziunii.

    Banii europeni constituie o sursă de finanțare care degrevează bugetul național, astfel încât absorbția fondurilor europene reprezintă un element de bază pentru asigurarea sustenabilității fiscal-bugetare, pentru dezvoltarea economiei și a societății românești. Așa cum am mai afirmat și în alte rânduri, fondurile europene ar trebui orientate cu precădere spre investiții care să favorizeze dezvoltarea economică, precum cele care sprijină digitalizarea sau tranziția verde, reformele structurale, inclusiv în domeniul finanțelor publice, pentru eficientizarea cheltuielilor și îmbunătățirea gestionării resurselor publice.

    Eforturile de consolidare fiscală și de creștere a sustenabilității bugetare pentru asigurarea unor finanțe publice sănătoase trebuie susținute totodată și de alte reforme fiscal-bugetare și economice menite să asigure convergența reală a României cu economiile dezvoltate din Uniunea Europeană în special în domenii precum administrația fiscală, guvernanța companiilor cu capital de stat, sistemul public de pensii sau sistemul salarial al personalului bugetar.

    Consolidarea fiscală necesită multe reglaje fine aplicate tuturor categoriilor de venituri și cheltuieli bugetare, dar în esență ea este rezultatul efortului de a reduce considerabil dinamica cheltuielilor în raport cu creșterea veniturilor. Este nevoie, printre altele, de pragmatism și obiectivitate încă din etapa de construcție a bugetului și ulterior a rectificărilor acestuia, astfel încât ipotezele privind evoluția economiei și capacitatea de utilizare de către ordonatorii de credite a fondurilor alocate să fie cât mai realiste.

    Vom avea probabil anul acesta o creștere economică reală de cel puțin 3-4 procente, ceea ce oferă condiții favorabile consolidării fiscale pentru că aduce premise pentru sporirea veniturilor chiar și în absența unor majorări de taxe și impozite, dacă sunt avute în vedere aspecte precum: reducerea evaziunii fiscale, creșterea bazei de impozitare, ameliorarea gradului de conformare fiscală și îmbunătățirea eficienței colectării veniturilor la bugetul de stat.

    Într-o astfel de perspectivă privind creșterea economică, consolidarea nu presupune neapărat reducerea cheltuielilor publice, putându-se avea în vedere eficientizarea calitativă a acestora, context în care s-ar putea identifica spațiu de manevră chiar pentru o creștere rezonabilă și justificată a cheltuielilor, cu condiția ca dinamica lor să fie considerabil mai redusă comparativ cu cea aferentă veniturilor, iar accentul să fie pus pe amplificarea factorului de multiplicare în economie.

    Câteva direcții de acțiune pentru continuarea consolidării fiscal-bugetare, care să contribuie la redresarea și dezvoltarea economiei pe baze sustenabile, ar putea viza:

    • creșterea colectării veniturilor fiscale, prin: reducerea evaziunii fiscale; digitalizarea proceselor de activitate și asigurarea de servicii electronice de calitate, cu scopul îmbunătățirii conformării fiscale și creșterii eficienței coletării; reducerea sarcinilor administrative și simplificarea obligațiilor fiscale; o eficiență îmbunătățită în colectarea impozitelor și scăderea decalajului fiscal;
    • eficientizarea și transparentizarea cheltuielilor publice, prin: eliminarea risipei bugetare; alocarea resurselor în funcție de indicatori de rezultat; reorientarea cheltuielilor aferente investițiilor publice prin trecerea de la investițiile finanțate din surse naționale la investiții finanțate din fonduri europene; întărirea guvernanței corporative a companiilor de stat; orientarea resurselor către investiții în infrastructură, agricultură, dezvoltarea rurală, sistemul energetic, tehnologia avansată, tranziția verde și cea digitală;
    • îmbunătățirea predictibilității politicilor fiscale, obiectiv important pentru susținerea mediului de afaceri în contextul economic foarte dificil, atât pe plan intern cât și extern.

    Tot în materie de politică fiscală, din perspectiva datoriei guvernamentale, după ce în perioada 2020-2021 ponderea acesteia în PIB s-a majorat considerabil pe fondul efectelor adverse asociatei crizei sanitare, ajungând la valori apropiate de 50% (în creștere cu peste 10 puncte procentuale comparativ cu perioada 2016-2019), pentru menținerea acestui indicator la un nivel sustenabil se impune atenuarea dinamicii acesteia, prin perfecționarea instrumentelor de management al datoriei publice, dar și asigurarea faptului că îndatorarea suplimentară trebuie să aibă în corespondență schimbări structurale ale economiei, care să permită în viitor achitarea datoriilor fără sacrificii pentru generațiile care urmează.

    În contextul celor menționate, alături de consolidarea fiscal-bugetară, deosebit de importante din perspectiva conduitei și implementării politicii monetare sunt reformele structurale. De asemenea, este esențial nivelul de absorbție a fondurilor europene alocate României, în condițiile în care un mix coerent de politici macroeconomice care să sporească potențialul de creștere a economiei și să întărească reziliența față de evoluții adverse este esențial pentru continuarea redresării pe baze sustenabile a economiei.

    Pe măsură ce riscurile pentru sănătate se reduc, măsurile de politică economică ar trebui să treacă de la un regim de urgență la obiective orientate spre redresare durabilă și favorabilă incluziunii.

    Prioritizarea orientării fondurilor europene trebuie canalizată către investiții care să stimuleze creșterea economică, în special către cele care sprijină tranziția verde și digitală, către reformele fiscal-bugetare structurale, inclusiv în vederea unei gestionări de calitate a resurselor în domeniul finanțelor publice și a eficientizării și transparentizării cheltuielilor publice. Pentru asigurarea unei dezvoltări economice sustenabile, trebuie optimizată structura cheltuielilor bugetare, în special a investițiilor publice, prin realizarea unei treceri treptate de la investițiile finanțate din surse naționale la investiții finanțate din fonduri europene.

    Pentru exemplificare, suma aferentă implementării PNRR este de 29,18 mld. euro, fiind formată din sprijin financiar nerambursabil în valoare de aprox. 14,24 mld. euro și împrumuturi în valoare de aprox. 14,94 mld. euro. Partea de pre-finanțare reprezintă echivalentul a 13% din suma totală alocată României, respectiv cca. 3,79 mld. euro, sumă formată din 1,85 mld. euro aferentă părții de granturi și 1,94 mld. euro, aferentă părții de împrumururi. Sectoarele care vor beneficia de cea mai importantă susținere financiară prin PNRR sunt transporturile (7,62 mld. euro), educația (3,60 mld. euro), sectorul privat, cercetarea, dezvoltarea și inovarea (2,55 mld. euro) și sănătatea (2,45 mld. euro).

    Investițiile și reformele cuprinse în PNRR sprijină tranziția verde și cea digitală, contribuie la soluționarea eficace a provocărilor identificate în cadrul Semestrului European și consolidează potențialul de creștere, crearea de locuri de muncă și reziliența economică și socială a României. Totodată, planul abordează și o parte semnificativă din provocările structurale mai vechi care au rămas nesoluționate, astfel cum au fost identificate în recomandările relevante specifice adresate României de către Consiliu în 2019 și în 2020.

    Pentru facilitarea tranziției verzi, PNRR alocă 57% din total măsurilor de sprijinire a obiectivelor de mediu (de exemplu, pentru modernizarea sistemului căilor ferate 3,9 mld. euro, pentru mobilitatea urbană 1,8 mld. euro, pentru producerea de energie verde 0,85 mld. euro, pentru eficientizarea energetică a clădirilor 2,7 mld. euro, pentru protecția mediului și a biodiversității 1,1 mld. euro). În vederea asigurarea tranziției digitale, PNRR alocă 21% din total unor măsuri de sprijinire a acestui proces, precum digitalizarea administrației publice (1,5 mld. euro), a sistemului de sănătate (0,47 mld. euro) și a sistemului de educație (0,88 mld. euro).

    Aceste obiective sunt sprijinite de politicile la nivel european, inclusiv pe termen scurt. Astfel, una dintre cele trei direcții majore ale Președinției franceze a Consiliului Uniunii Europene este un nou model european de creștere – în domeniul economic și social, demersurile aferente acestei direcții având în vedere cu precădere obiectivele privind schimbările climatice, tranziția digitală și stimularea inovării, procese care sunt direct legate de creșterea economică și de capacitatea de a crea locuri de muncă de calitate și mai bine plătite.

    Deși ideile prezentate mai sus nu sunt neapărat noi, implementarea lor nu este un drum deloc facil. În realitate, acest „balancing act” este un proces continuu, pe care suntem nevoiți să îl parcurgem pas cu pas, din aproape în aproape, ajustând mereu pe parcurs pentru că nivelul de impredictibilitate al evoluțiilor economice rămâne ridicat. Mai mult, anumite soluții din zona politicii fiscale și reformelor structurale necesită sprijin politic consistent și de durată pentru a fi aplicate. Într-un articol publicat în luna noiembrie a anului trecut, Claudio Borio (Banca Reglementelor Internaționale) și coautorul său argumentau că politicile monetare și fiscale, ca funcții ale statului necesar a fi corelate, se confruntă cu o provocare dublă, pe termen lung. Pe de o parte ele trebuie să recapete spațiul de manevră pentru a-și putea îndeplini în mod eficient rolul de macrostabilizare, iar pe de altă parte, odată ce aceste marje de siguranță sunt restabilite, politicile trebuie să rămână ferm într-un „coridor de stabilitate”.

    Echilibrul alegerii economice trebuie sa fie însoțit de consistența viitoare a politicilor publice, fără de care alegerea de azi nu va da roade mâine, așa cum este de dorit. Un vechi proverb chinezesc spune că „evenimentele viitoare își aruncă umbra înaintea lor” și poate tocmai de aceea, privind atent spre viitor, ne va fi mai ușor să luăm deciziile necesare azi.

  • Leonardo Badea (viceguvernator BNR): Despre rolul coridorului ratelor dobânzilor în cadrul operațional al politicii monetare

    Cadrul operațional al politicii monetare este format din întreg setul de instrumente şi proceduri prin care banca centrală implementează politica monetară în vederea atingerii obiectivului său fundamental, în cazul nostru asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.

    Sigur că cel mai cunoscut instrument utilizat de Banca Națională a României este rata dobânzii de politică monetară, acesta fiind din multe puncte de vedere și instrumentul cu cel mai semnificativ impact asupra comportamentului de consum, așadar implicit asupra evoluției pe termen scurt a cererii și într-un final a echilibrelor dinamice care conduc la modificarea prețurilor în aproape întreaga economie.

    Nuanța introdusă aici este importantă pentru imaginea de ansamblu a mecanismului de formare a prețurilor în cadrul economiei, pentru că, așa cum am observat și în ultimele trimestre, există două segmente reduse ca dimensiune dar foarte importante ca impact – reprezentate de prețurile administrate și de prețurile aflate în strânsă legătură cu mărfuri tranzacționate pe piețele internaționale.

    În cazul acestora, influența mecanismelor uzuale ale cererii și ofertei pe plan local este mult mai redusă, motiv pentru care și eficiența cu care instrumentele politicii monetare pot acționa asupra lor este diminuată, situație valabilă inclusiv în privința ratei dobânzii de politică monetară. Acesta este de altfel și motivul pentru care aceste prețuri sunt încadrate în literatura de specialitate și în practica tuturor băncilor centrale în categoria factorilor exogeni.

    Precizarea de mai sus este extrem de importantă în cazul României, având în vedere că sursa primară a puseului actual de creștere a prețurilor, manifestat pe parcursul primelor trei trimestre ale anului curent, a fost ascensiunea notabilă a cotațiilor bunurilor energetice (conform datelor publicate în cel mai recent Raport asupra inflației). De exemplu, contribuția componentei energie (combustibili, gaze naturale, energie electrică) la creșterea ratei anuale a inflației pe parcursul trimestrului III 2021 s-a ridicat la 1,5 puncte procentuale, jumătate din creștere fiind explicată de majorarea prețului gazelor naturale.

    Un alt exemplu relevant este faptul că la rata anuală a inflației IPC de 6,29 puncte procentuale la finalul lunii septembrie, 3,25 de puncte procentuale au reprezentat contribuția componentei energie. Bineînțeles că se adaugă și alte influențe, precum creșterea costurilor de producție cu alte materii prime și materiale, încercarea agenților economici de a recupera pierderile acumulate de la începutul crizei pandemice sau evoluția favorabilă a cererii, dar per ansamblu acestea au contribuit cu mai puțin de jumătate din avansul IPC.

    Particularități de acest fel există în permanență și tocmai de aceea băncile centrale au dezvoltat în timp și utilizează o paletă largă de instrumente menite să contribuie la atingerea obiectivelor politicii monetare, suplimentare ratei dobânzii-cheie. De asemenea, este important să nu pierdem din vedere nici faptul că întregul instrumentar al politicii monetare trebuie să acționeze sincronizat în cadrul amplu al mixului de politici macroeconomice, alături de politica fiscală, politica macroprudențială și ansamblul de politici structurale menite să acționeze inclusiv pe partea ofertei.

    Acest lucru este deosebit de important în condițiile în care, cum știm, politica monetară acționează cu precădere asupra cererii pe termen scurt și nu are influență asupra dinamicii ofertei. Pentru că majoritatea prețurilor (în afara situațiilor menționate la începutul articolului) sunt rezultatul corelării cererii cu oferta, a acționa prin ansamblul politicilor economice și asupra ofertei este de natură să contribuie la reducerea pe termen mediu și lung a volatilității prețurilor și să sporească eficiența politicii monetare în combaterea învolburărilor pe termen scurt ale acestora, dar cel mai important, în evitarea intrării într-o buclă inflaționistă. În această din urmă privință, se remarcă absența, până în acest punct, a presiunilor din partea pieței muncii, care altminteri ar fi putut constitui o verigă principală din lanțul de propagare în timp a creșterilor de prețuri.

    Revenind la instrumentarul diversificat al politicii monetare, acesta include și facilitățile permanente oferite de BNR participanților eligibili, conform Regulamentului nr.1/2000, respectiv facilitatea de creditare și cea de depozit.

    Facilitatea de creditare, permite băncilor obținerea unui credit cu scadența de o zi de la banca centrală, contra unor garanții (instrumente financiare constituite ca și colateral), la o rată de dobândă predeterminată. Această rată de dobândă constituie, în mod normal, un plafon superior al ratei dobânzii pentru tranzacțiile „overnight” dintre instituțiile de credit pe piaţa monetară. Băncile care au necesar de lichiditate pe parcursul zilei se pot împrumuta de la alți participanți pe piața monetară, dar pot apela și la această facilitate permanentă dacă dețin suficiente instrumente financiare (obligațiuni) eligibile pentru a constitui colateralul necesar. Datorită existenței acestei opțiuni, costul împrumuturilor este limitat prin mecanismele de piață să urce mai sus de nivelul dobânzii la facilitatea de creditare.

    Facilitatea de depozit permite instituțiilor de credit să plaseze depozite cu scadența de o zi la banca centrală, la o rată de dobândă predeterminată. Datorită unor mecanisme de piață similare celor descrise mai sus, rata dobânzii facilității de depozit reprezintă, în mod normal, limita de jos a ratei dobânzii „overnight” a pieţei monetare. Practic, o instituție de credit nu va fi interesată să constituie un depozit la un alt participant pe piața monetară remunerat la o rată mai redusă de dobândă, atât timp cât banca centrală oferă un nivel superior de remunerare în cadrul facilității permanente de depozit.

    Alăturând elementele descrise mai sus, vedem că ratele dobânzilor pentru aceste două facilități permanente oferite de banca centrală descriu un coridor în jurul ratei dobânzii de politică monetară. Prin intermediul celor două rate ale dobânzii sau per ansamblu prin intermediul coridorului, banca centrală urmărește în principal să limiteze volatilitatea ratelor dobânzilor pe termen scurt pentru tranzacțiile realizate între participanții eligibili pe piața monetară (Bindseil și Jabłecki, 2011a; Gray et al., 2013; Nils Mæhle, 2021). Având în vedere influența pe care indicatorii rezultați din evoluția dobânzilor pe piața monetară o au  asupra costului creditării în întreaga economie, înțelegem necesitatea menținerii sub control a volatilității acestei piețe.

    Totodată, rolul foarte important al acestor instrumente mai puțin familiare publicului larg este absorbirea sau furnizarea de lichiditate, de către banca centrală, pe termen foarte scurt (o zi). Ele contribuie, alături de numeroase alte instrumente, la acțiunile băncii centrale prin care se asigură un nivel adecvat al lichidității în sistemul financiar, ceea ce reprezintă un factor de foarte mare importanță pentru funcționarea adecvată a acestuia, deopotrivă în perioadele de normalitate, cât și în cele de turbulență. Debutul crizei pandemice a demonstrat încă o dată că orice tensiune sau șoc endogen/exogen ce se manifestă în economie are corespondent în evoluția lichidității în sistemul financiar, chiar și atunci când acesta este robust și nu este afectat direct, în primă instanță.

    De asemenea, sistemul coridorului ratelor de dobândă aferente facilităților permanente are rolul de a semnaliza orientarea generală a politicii monetare. El contribuie la menținerea ratelor dobânzilor de pe piața monetară într-un interval rezonabil de apropiat în jurul ratei de politică monetară, în condițiile în care relația strânsă dintre rata de politică monetară și ratele dobânzilor de pe piață este un factor important pentru transmiterea politicii monetare. Prin mecanismul coridorului ratelor de dobândă, banca centrală generează un semnal de politică mai eficient, deoarece ratele pieței urmăresc mai îndeaproape rata dobânzii-cheie.

    Am insistat asupra detaliilor de mai sus, chiar dacă poate uneori sunt prea tehnice pentru publicul larg, pentru a arăta că utilizarea de către banca centrală a instrumentului coridorului ratelor de dobândă nu reprezintă o acțiune marginală, lipsită de semnificație sau de eficiență, ci este o pârghie importantă cu implicații ample asupra mecanismelor pieței financiare și ale economiei.

    În cadrul ședinței de politică monetară din 9 noiembrie, prin coroborarea deciziei de creștere cu 0,25 puncte procentuale a ratei dobânzii de politică monetară cu cea privind sporirea cu alte 0,25 de puncte procentuale a amplitudinii coridorului format de ratele dobânzilor la cele două facilități permanente oferite, Consiliul de administrație al BNR practic a aplicat o întărire semnificativă „de facto” a poziției politicii monetare, în condițiile păstrării controlului ferm al băncii centrale asupra lichidității de pe piața monetară.

    Condițiile existente pe piața monetară în perioada curentă sunt de natură să contribuie la eficiența măsurii privind creșterea amplitudinii coridorului. Așa cum știm, situația lichidității cunoaște schimbări de la o zi la alta în funcție de multitudinea de operațiuni derulate de băncile comerciale (ca rezultat al tranzacțiilor realizate pentru clienții acestora sau în nume propriu), de Ministerul Finanțelor sau de banca centrală.

    Interconectarea cu piața de capital și piața valutară este și ea de natură să influențeze lichiditatea pe piața monetară. Perioada de constituire de către bănci a rezervelor minime obligatorii încheiată în data de 23 octombrie 2021 s-a caracterizat prin prevalența deficitelor zilnice de lichiditate pe piața monetară. În aceste condiții, inițierea normalizării coridorului ratelor dobânzilor este de natură să prevină o volatilitate accentuată a ratelor dobânzilor pe piața monetară în eventualitatea reinstalării unui excedent de lichiditate spre finele anului și să mențină trendul de întărire a politicii monetare. Așadar, măsura a fost deopotrivă utilă și oportună, având în vedere condițiile pieței monetare și posibila evoluție a acestora pe termen scurt.

    În contextul situației economice complexe generate de implicațiile pe termen scurt și de transformările imprevizibile pe termen mediu și lung ale crizei pandemice, toate băncile centrale apelează la o multitudine de instrumente pentru a calibra cât mai eficient posibil și cât mai focalizat impactul politicii monetare asupra economiei. Majoritatea băncilor centrale care au contribuit cu date la raportului anual „Monetary Policy Benchmarks 2021” publicat de Central Banking Institute utilizează un sistem de coridor al ratelor dobânzilor (18 din 35 de respondenți). Între acestea bănci centrale ale unor state din regiune precum Polonia, Ungaria și Cehia. De altfel, sistemul coridorului ratelor dobânzilor este utilizat cu precădere în economiile emergente, spre deosebire de o serie de economii avansate (de exemplu SUA) care după criza financiară globală au favorizat utilizarea unui sistem bazat pe un prag inferior al dobânzilor (Cap, Drehmann și Schrimpf, 2020).

    Deși nu există un consens cu privire la amplitudinea coridorului, practica internațională a băncilor centrale sugerează utilizarea unui coridor îngust și simetric, ratele dobânzilor aferente celor două facilități permanente fiind egal distanțate față de rata dobânzii de politică monetară. Studii de specialitate concluzionează că stabilirea unei amplitudini prea mari a coridorului poate afecta dezvoltarea pieței și transmiterea semnalelor de politică monetară.

    Un coridor larg descurajează intermedierea rezervelor prin intermediul băncii centrale și poate duce la o volatilitate relativ ridicată a ratei dobânzii „overnight” ceea ce ar complica gestionarea lichidităților de către bănci și ar putea descuraja tranzacționarea, făcând mai riscant pentru acestea să se bazeze pe piață pentru reglarea fină a nivelului rezervelor (acestea ar putea fi înclinate să se „auto-asigure” prin tezaurizarea activelor lichide și prin împrumuturi predominant pe termen scurt – Bindseil și Jabłecki, 2011b).

    Pe de altă parte, un coridor prea îngust ar putea la rândul său să aibă un efect de reducere a tranzacționării, chiar dacă efectele sale de ansamblu ar fi mai puțin îngrijorătoare. Niveluri mai ridicate ale ratei dobânzii și existența altor mecanisme de absorbție a volatilității pot să justifice existența unui coridor mai larg, inclusiv pentru că ajustările ratei dobânzii tind să fie mai mari în termeni absoluți, cu cât nivelul ratei dobânzii este mai mare.

    În România, am avut începând cu luna mai 2008 și până în prezent un coridor simetric format de ratele dobânzilor la cele două facilități permanente, a cărui amplitudine a fost redusă în mai multe etape de la 8 puncte procentuale la 2 puncte procentuale (câte un punct procentual mai sus și respectiv mai jos față de rata dobânzii de politică monetară) anterior izbucnirii pandemiei de coronavirus. În martie 2020, ca parte a pachetului de măsuri menit să atenueze impactul situației generate de epidemia de coronavirus asupra populației și companiilor românești, coridorul simetric format de ratele dobânzilor facilităților permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară a fost redus la ±0,5 puncte procentuale de la ±1 punct procentual.

    Normalizarea graduală a amplitudinii coridorului, după intrarea într-un nou ciclu de întărire a politicii monetare (ca urmare a evoluției inflației și ținând seama de premisele de recuperare economică), este o evoluție firească pentru care un prim pas a fost făcut în cadrul ședinței de politică monetară de la începutul lunii noiembrie, acesta fiind extins într-o prima etapă la ±0,75 puncte procentuale.

    O evoluție relativ similară pe parcursul perioadei trecute de la izbucnirea crizei pandemice poate fi observată și în cazul țărilor din regiune. De exemplu, Banca Națională a Cehiei a practicat în prima parte a anului curent o amplitudine a coridorului format de ratele dobânzilor facilităților permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară de +0,75/-0,20 care a fost ajustată în mai multe etape, începând cu luna iunie, ajungând în septembrie să fie readusă la dimensiunea standard de +/-1 punct procentual. În cazul Băncii Naționale a Ungariei, de la o configurație inițială de +1,25/-0,65 puncte procentuale în jurul ratei dobânzii de politică monetară, amplitudinea coridorului ratelor dobânzilor a crescut aproape de cea standard, la ±0,95 puncte procentuale. Banca Națională a Poloniei a procedat în luna octombrie la ajustarea amplitudinii coridorului format de ratele dobânzilor facilităților permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară la ±0,5 puncte procentuale, față de +0,40/-0,10 puncte procentuale anterior.

    Vedem, așadar, că și în cazul acestor trei bănci centrale, cu care adesea ne comparăm, coridorul a fost modificat ca reacție la impactul crizei pandemice pentru ca ulterior să se treacă la normalizarea sa. Totodată, observăm că în prezent acestea practică tot un coridor simetric (chiar dacă pe perioada crizei a fost asimetric), de o dimensiune comparabilă cu cea aplicată în prezent de BNR. Tot pentru comparație, în cazul Băncii Centrale Europene distanța ratelor de dobândă la facilitatea de creditare și la cea de depozit în raport cu rata dobânzii la operațiunile principale de refinanțare este de +0,25/-0,50 puncte procentuale, diferențele de amplitudine fiind relativ similare față de noi ca și față de țările din regiune menționate, acestea fiind justificate de condițiile economice și financiare diferite per ansamblul regiunii comparativ cu zona euro. Aceleași diferențe se reflectă de altfel și în nivelurile eterogene ale ratei dobânzii-cheie (pe de o parte 2,75% în Cehia, 2,10% în Ungaria, 1,75% în România și 1,25% în Polonia, versus 0% în zona euro).

    În aplicarea politicilor economice sunt numeroase situațiile în care este nevoie de o cumpănire atentă a posibilelor efecte pozitive și negative, pe termen scurt versus orizontul mai lung. Pentru politica monetară, aceste alegeri devin mai evidente atunci când este nevoie să se recâștige spațiul de manevră al politicii, printr-o normalizare ce survine ulterior reacției de relaxare ca răspuns la o criză. Băncile centrale sunt pe deplin conștiente de necesitatea de a găsi un echilibru între nevoia de a combate componentele persistente ale inflației, fără a supra reacționa prin adresarea acelor componente care sunt tranzitorii și/sau exogene și fără a descuraja prematur recuperarea economică încă aflată sub imperiul incertitudinilor și riscurilor pe termen scurt. Aceste considerații sunt reiterate de Banca Centrală Europeană, Rezerva Federală a SUA, Banca Reglementelor Internaționale sau Fondul Monetar Internațional.

    În mod evident, este necesară o analiză atentă și o adaptare a conduitei politicii monetare în funcție de circumstanțele internaționale/regionale și de particularitățile economiei locale (Carsten, 2019). O analiză recentă a Băncii Reglementelor Internaționale arată că provocările asociate procesului de normalizare a politicii monetare în economiile emergente sunt cu precădere numeroase și complexe în condițiile actuale caracterizate de poziții fiscale fragile, niveluri în creștere ale datoriei, vulnerabilități structurale, inflație (temporar) superioară țintelor asumate, incertitudini cu privire la creșterea economică în perioada următoare, riscuri ale unor efecte transfrontaliere de natură financiară și economică ca urmare a potențialelor modificări de abordare a politicii monetare în economiile avansate, evaluări ridicate ale activelor financiare dar și imobiliare etc.

    Tocmai de aceea băncile centrale din aceste economii adaptează ritmul de normalizare al politicii monetare la condițiile locale și caută să acționeze cu o plajă cât mai largă de instrumente. Deciziile cu privire la ritmul și calendarul acțiunilor de întărire a politicii monetare reprezintă, acum ca și adeseori în situații din trecut, un act delicat de echilibrare a efectelor pozitive și negative asociate („balancing act”). În aprecierea Băncii Reglementelor Internaționale ar putea fi util pentru băncile centrale din economiile emergente să apeleze la un set larg de instrumente de politică, inclusiv instrumente macroprudențiale, pentru a gestiona numeroasele presiuni divergente manifestate pe plan intern sau prezente la nivel global, într-o combinație ce variază în funcție de vulnerabilitățile și particularitățile instituționale, economice și financiare specifice. Cred că este conduita potrivită pentru o bancă centrală în condiții de incertitudine ridicată.

    Utilizarea de către BNR a facilităților permanente și a coridorului ratelor de dobândă aferent acestora în complementaritate cu modificarea ratei dobânzii de politică monetară este doar cel mai recent exemplu de adaptare la condițiile specifice existente la nivel local și de calibrare atentă, care are în vedere acea echilibrare delicată și dificilă a efectelor pozitive și negative inerente, la care Banca Reglementelor Internaționale și alte organisme similare fac referire.

    Într-o lume dominată de incertitudine, corecta înțelegere, cumpătarea și flexibilitatea sunt primordiale pentru a răspunde riscurilor multiple care apar.

    Referințe:

    [1]   Bindseil, U. și Jablecki, J. (2011), “A Structural Model of Central Bank Operations and Bank Intermediation,” ECB Working Paper Series No. 1312.

    [2]   Bindseil, U. și Jablecki, J. (2011), “The Optimal width of the Central Bank Standing Facilities Corridor and Banks’ Day-to-day Liquidity Management”, ECB Working Paper Series No. 1350

    [3]   Nils Mæhle (2021), “Monetary Policy Implementation: Operational Issues for Countries with Evolving Monetary Policy Frameworks”, IMF Working Paper Series No.20/26

    [4]   Central Banking (2021), “Monetary Policy Benchmarks”

    [5]   Cap, A., Drehmann, M., și Schrimpf, A. (2020), “Changes in monetary policy operating procedures over the last decade: insights from a new database”, BIS Quarterly Review

    [6]   Gray, S., Karam, P., Meeyam, V. și Stubbe, M. (2013), “Monetary Issues in the Middle East and North Africa Region: A Policy Implementation Handbook for Central Bankers”, IMF Departmental Paper No. 13/1

    [7]   Carstens, A. (2019) discurs cu ocazia “Annual General Meeting of the BIS”, Basel, 30 iunie 2019, disponibil online la https://www.bis.org/speeches/sp190630.htm

  • Leonardo Badea (viceguvernator BNR): Extinderea digitalizării ca fundament al consolidării stabilității economice

    Avansul digitalizării

    Prinși în vâltoarea problemelor de zi cu zi, care în ultimii ani au devenit tot mai multe și mai complexe, rareori avem răgazul necesar pentru a remarca numeroasele transformări asupra societății moderne induse de progresul rapid al tehnologiei informației și comunicațiilor (TIC). În prezent, mai mulți oameni au acces la un telefon mobil decât la electricitate, iar cantitatea de date generate la nivel global se extinde exponențial. În toate țările, liderii guvernamentali și de afaceri decid – prin politicile și strategiile lor privind direcțiile de dezvoltare a TIC, accesul la Internet, prioritizarea investițiilor în mijloacele de comunicare și aplicații digitale – cum să promoveze și să structureze digitalizarea economiilor. Aceste alegeri au consecințe determinante asupra viitorului economiei și al societății. Țările care au atins un nivel avansat de digitalizare, definit ca adoptarea în masă a tehnologiilor digitale conectate și a aplicațiilor TIC de către consumatori, companii și guverne, au realizat beneficii economice, sociale și politice semnificative. Pentru acestea, digitalizarea este o cale către prosperitate. Alte țări rămân însă în mod disproporționat în urmă.

    De altfel, modul în care oamenii folosesc tehnologiile și aplicațiile digitale determină o serie de beneficii sociale și economice care depind însă de caracteristicile de implementare și de utilizare, cum ar fi: prețurile, fiabilitatea, viteza și ușurința de utilizare. Acești factori determină nivelul de digitalizare, care la rândul său are un impact dovedit asupra reducerii șomajului, a îmbunătățirii calității vieții și a sporirii accesului cetățenilor la serviciile publice. Digitalizarea permite guvernelor să funcționeze cu o mai mare transparență și eficiență și are un efect important în timp asupra creșterii economice. Experții apreciază că țările aflate în stadiul cel mai avansat de digitalizare obțin cu 20% mai multe beneficii economice decât cele în care acest proces în se află în formă incipientă.

    Nu doar mediul de afaceri, ci și factorii de decizie politică au un rol important în dezvoltarea țărilor lor către niveluri avansate de digitalizare. Acestea trebuie să fie orientate către implementarea și utilizarea tehnologiilor digitale și către creșterea accesului populației la sistemele digitale. În acest scop, digitalizarea trebuie să fie prioritară pe agenda națională și trebuie să fie alocate resurse adecvate pentru urmărirea sistematică a progresului procesului de digitalizare, pentru dezvoltarea unui model de guvernanță mai bun pentru sectoarele de telecomunicații și tehnologia informației, pentru adoptarea unei perspective ecosistemice, facilitarea concurenței și stimularea cererii.

    Pornind de la analizele efectuate la nivel internațional, în opinia mea, extinderea digitalizării unei țări poate fi măsurată prin intermediul a cinci direcții-cheie:

    1. Nivelul de acces al populației la servicii și aplicații digitale;

    2. Gradul de accesibilitate la aceste servicii, indicat de nivelul prețului și de posibilitatea de procurare rapidă;

     3. Fiabilitatea serviciilor digitale măsurată prin calitatea (stabilitatea) conexiunii și viteza (rata) de transfer a datelor;

     4. Nivelul de calificare a forței de muncă pentru a utiliza cu ușurință aplicațiile informatice disponibile pentru creșterea productivității;

     5. Existența unui ecosistem digital dezvoltat ca urmare a încorporării serviciilor și a produselor digitale în arhitectura economică și socială a societății.

    Reziliența internetului – lecția schimbării

    În decursul crizei pandemice, care se află acum în România și pretutindeni în lume în plin val patru (însă cu intensitate diferită), Internetul a dovedit o remarcabilă reziliență. De altfel, era normală această reziliență, deoarece Internetul a fost construit pentru a rezista la șocuri – atât prevăzute, cât și neprevăzute – el fiind ințial creat și apoi utilizat pentru prima dată în domeniul militar. Ca urmare, rețeaua trebuia să fie cât mai rezistentă la atacuri și să minimizeze timpii de nefuncționare. Cred că fără să dispunem de infrastructura necesară și de serviciile oferite de Internet gestionarea crizei pandemice ar fi fost mult mai dificilă, iar efectele sale negative mai ample decât cele resimțite până acum. Cu ajutorul Internetului am reușit să dezvoltăm munca la distanță în primul rând ca armă de luptă împotriva pandemiei și abia apoi ca o flexibilizare și modernizare a procesului de muncă. Am putut să comunicăm operativ prin intermediul întâlnirilor, al conferințelor și al ședințelor de lucru online. Am avut mijloacele să organizăm, să culegem și să analizăm statisticile care ne-au permis să avem informația necesară gestionării situației sanitare complicate. Și nu în ultimul rând, cercetătorii au putut să lucreze și să facă schimb de informații în timp real pentru a construi răspunsul medical care ne-a oferit mult mai rapid atât vaccinul, cât și strategiile de tratament pentru a diminua pe cât posibil pierderile de vieți. Sunt numai câteva exemple ale utilizării acestui serviciu.

    Astăzi, ne bucurăm cu ușurință de capacitatea Internetului de a ne permite să comunicăm în mod global. Chiar dacă utilizatorii dintr-o țară întâmpină probleme cu serverul, ei pot rămâne în continuare conectați; în cazul în care sistemele și echipamentele localizate în țara respectivă eșuează temporar, alte servere sau centre de date sunt disponibile în foarte scurt timp pentru preluare, ca un mecanism biologic de compensare.

    În perioada de criză pandemică, s-a reliefat rolul fundamental al Internetului în derularea activităților economice. Acest fapt, alături de măsurile de sprijin luate de guverne, bănci centrale și organisme internaționale a ajutat numeroase companii să-și mențină stabilitatea financiară și fiabilitatea în afaceri.

    Ne putem aștepta ca pandemia Covid-19 să schimbe modul în care folosim Internetul. Prevalența tehnologiilor digitale și a dispozitivelor conectate va continua să ajute organizațiile să rămână eficiente pe piață în condiții excepțional de dure (cu adevărat catastrofale), lucru de neimaginat în urmă cu 20 de ani.

    Într-o lume post-Covid-19, multe companii vor continua să funcționeze de la distanță, într-o anumită măsură, atât timp cât aceasta va conduce la reducerea costurilor fixe și va spori productivitatea. Așa cum remarcam mai sus, tendința de a utiliza telemunca a început cu mult înainte de pandemie, dar Covid-19 a accelerat-o. Modelul de lucru de la domiciliu deschide oportunități extinse pentru creștere economică, recrutare globală a talentelor, creare de locuri de muncă și, în cele din urmă, pentru creșterea prosperității. 

    Cu toate acestea, riscul inerent al acestui model provine din faptul că cei insuficient pregătiți pentru a utiliza eficient Internetul (astăzi, aproximativ jumătate din populația lumii) ar putea fi mai afectați decât înainte, iar problema accesului universal la Internet va deveni chiar mai importantă pentru combaterea inegalității.

    După 2022, probabilitatea să ne mai întoarcem vreodată la modul clasic de dezvoltare și de gestiune a afacerilor este redusă. Ne place sau nu, așa numita „Marea Resetare” este reală și se întâmplă chiar acum. Trebuie însă să facem tot ce depinde de noi pentru ca ea să aducă o lume mai bună și să nu adâncească decalajele și inegalitățile existente.

    Vedem așadar că digitalizarea se adaugă altor provocări semnificative ale timpurilor noastre, cum sunt îmbătrânirea populației, creșterea demografică diferențiată pe regiuni, schimbările climatice și modificarea preferințelor consumatorilor.

    Criza actuală determinată de valurile succesive ale pandemiei de Covid 19 ne-a arătat că societatea trebuie să fie mai bine pregătită pentru întreruperi masive ale lanțurilor globale de aprovizionare și să dezvolte soluții (de „back-up”) pentru a reuși să suplinească măcar temporar, pe perioade limitate, rupturile care pot să apară în funcționarea acestor lanțuri globale de aprovizionare. Cum s-ar putea face însă acest lucru? În mod clar prin dezvoltarea producției de primă necesitate la nivel național sau regional și menținerea de depozite aprovizionate cu produse esențiale neperisabile, care pot să funcționeze ca „buffer” pentru a fi utilizate în momente de criză. De asemenea, este necesară dezvoltarea capacității de a reacționa și de a menține activitatea economică în cazul unor evenimente globale aparent neașteptate care produc stres social și economic.

    Este necesar pe viitor, ținând cont de provocările digitalizării și ale schimbării climatice, să avem inițiative care să permită protejarea locurilor de muncă și reducerea decalajelor de dezvoltare. 

    Digitalizarea și stabilitatea economică

    Avansul digitalizării aduce deopotrivă avantaje și vulnerabilități pentru economie în ansamblul său. Principalele riscuri sunt legate de creșterea dependenței activităților economice de funcționarea adecvată a infrastructurilor de comunicații și de transfer de date. Riscul cibernetic devine unul dintre cele mai importante, așa cum vom vedea în continuare.

    Dar acestea nu sunt singurele vulnerabilități relevante. În sectorul financiar de pildă, digitalizarea creează premisele pentru îmbunătățirea accesului la servicii și pentru creșterea gradului de intermediere, ceea ce ar putea duce la ameliorarea inegalităților sociale. Totuși, dezvoltarea accelerată a piețelor activelor digitale (dintre care cele mai populare sunt așa-numitele criptomonede) deja pune în alertă autoritățile de reglementare financiară pentru că prezintă riscuri importante la adresa stabilității financiare. Fluxurile de monedă fiduciară care circulă între piețele financiare clasice și cele ale criptoactivelor se situează deja la nivelul a miliarde de dolari zilnic, iar valoarea de piață însumată a celor mai populare criptoactive a depășit în prezent 2,6 trilioane de dolari. Totodată, segmentul așa-numitelor monede stabile și cel al fondurilor ce investesc în criptoactive (multe dintre ele deja tranzacționate la bursă) dau naștere, prin modul lor specific de funcționare, unor interconexiuni complexe și semnificative, comparabile ca dimensiune cu piețele activelor financiare clasice. Vedem așadar că deja sunt confirmate două dintre caracteristicile importante ce definesc o zonă de risc sistemic global: dimensiunea ridicată și gradul complex de interconectare.

    Din acest motiv, este absolut necesar un efort de reglementare a piețelor de active financiare digitale, similar celui care a transformat și consolidat sistemul financiar clasic, după criza globală declanșată în anul 2007. Astfel, în criza pandemică, sistemul financiar a fost una dintre componentele cele mai reziliente (de până acum) ale economiei și a putut contribui la efortul de diminuare a efectelor negative ale șocului global generat de SARS-COV-2.

    Digitalizarea este relevantă pentru toate politicile macro-financiare, inclusiv din perspectiva politicii monetare. Conform unei lucrări de cercetare publicate recent de Banca Centrală Europeană (BCE), digitalizarea poate fi privită ca un șoc major al ofertei/tehnologiei afectând agregatele macroeconomice importante pentru politica monetară, cum ar fi producția, productivitatea, investițiile, ocuparea forței de muncă și prețurile (Anderton et al., 2020). Concluziile autorilor sunt deosebit de relevante pentru înțelegerea impactului digitalizării asupra stabilității economice și arată că: (i) există o eterogenitate semnificativă între țările UE în ceea ce privește adoptarea tehnologiilor digitale, iar majoritatea acestora rămân în urma concurenților la nivel global, în special din Statele Unite; (ii) digitalizarea crește productivitatea și scade prețurile, în mod similar cu alte șocuri de aprovizionare/tehnologie; (iii) aceasta are implicații pentru politica monetară și transmiterea acesteia; și (iv) este posibil ca politicile structurale și de altă natură să fie adaptate pentru ca zona euro și țările UE să profite pe deplin de potențialele câștiguri din digitalizare, menținând în același timp efortul de incluziune.

    Totodată, raportul publicat chiar luna trecută al grupului de lucru pentru analiza digitalizării, condus de Robert Anderton (BCE) și Gilbert Cette (Banque de France), format în cadrul mai larg al efortului de revizuire a strategiei politicii monetare a BCE, detaliază o serie de efecte ale digitalizării asupra prețurilor din economie și implicit asupra inflației. Raportul arată că digitalizarea în creștere a făcut ca măsurarea prețurilor să fie mai dificilă, din cauza, printre altele, a schimbărilor mai rapide ale produselor și calității acestora, dar și a noilor modalități de stabilire a prețurilor (de exemplu prețuri dinamice sau personalizate). Dintre multele concluzii foarte utile ale raportului privind efectele profunde ale digitalizării asupra mecanismelor economiei, mai reținem că faptul că în ultimele două decenii, potrivit estimărilor autorilor, contribuția scăderii prețurilor produselor din tehnologia informației și comunicațiilor (TIC) la dinamica inflației din zona euro s-a ridicat la aproximativ minus 0,15 puncte procentuale pe an (ceea ce este relevant, având în vedere că în aceeași perioadă inflația anuală IAPC a fost în medie de 1,7%). În ceea ce privește efectele prin canale indirecte, cum ar fi comportamentul firmelor de stabilire a prețurilor, puterea de piață și concentrarea, precum și productivitatea și costurile marginale ale acestora, dovezile empirice analizate de autorii raportului sugerează că creșterea comerțului electronic poate avea un mic efect descendent. Având în vedere că digitalizarea afectează mediul în care funcționează politica monetară, aceștia sugerează că, în viitor, digitalizarea și impactul acesteia ar trebui să fie analizate în profunzime de către băncile centrale.

    Așa cum se arată în ambele studii citate mai sus, digitalizarea poate afecta în mod semnificativ incidența șocurilor și transmiterea acestora, prin impactul său asupra variabilelor-cheie – cum ar fi productivitatea, producția potențială și inflația. Acest lucru se adaugă la incertitudinea cu care se confruntă factorii de decizie privind politicile economice.

    În România, deoarece ne confruntăm cu dezechilibre macroeconomice structurale importante și recent cu o inflație în creștere semnificativă, includerea în mixul de politici a obiectivului de accelerare a digitalizării economiei ar putea facilita ameliorarea acestor vulnerabilități, printr-o implementare echilibrată și care să conțină mecanisme de reglementare pentru gestionarea adecvată a riscurilor aferente.

    Spre ce ne îndreptăm?

    Peisajul digital global continuă să evolueze rapid, dinamică ce a fost accelerată de criza pandemică ale cărei efecte au condus la creșterea cererii de platforme digitale, software, hardware și de servicii. În mijlocul acestor schimbări, trebuie să continuăm să acordăm prioritate dezvoltării și aplicării eficiente a tehnologiilor digitale în sectoarele economice, deopotrivă în domeniul public și privat. Pe măsură ce lanțurile globale de aprovizionare continuă să se transforme, iar serviciile și interacțiunile dintre actorii de pe partea cererii și a ofertei se deplasează foarte mult în mediul online, se va pune un accent mai mare pe consolidarea asigurării aprovizionării și a încurajării producției locale pentru bunuri precum produse alimentare, medicamente și componente tehnologice.

    Pandemia a arătat faptul că obiceiurile de consum se pot schimba rapid. Un exemplu este consumul de Internet. Conform estimărilor specialiștilor, comenzile on-line, combinate cu o dependență crescută de servicii digitale, atât pentru divertisment, cât și pentru atribuții legate de locul de muncă, au dus la o creștere de 20% a utilizării totale a internetului.

    În opinia mea, pentru ca o parte dintre soluțiile necesare în cazul țării noastre să se realizeze ar trebui să creștem valoarea investițiilor în programe de cercetare strategică în domenii specifice mediului digital, pentru a construi tehnologii de bază care să fie apoi dezvoltate de mediul privat, sprijinind astfel creșterea economiei. Investițiile în cercetare realizate de sectorul public trebuie așadar să vizeze prioritar îmbunătățirea capacităților digitale de bază în domeniile tehnologice noi, și anume:

    1. Inteligența artificială (AI), care este considerată una dintre cele mai importante tehnologii ale secolului acestuia, existând o concurență globală acerbă pentru cele mai bune capabilități AI, atât în sectorul public, cât și în cel privat.

    2. Securitatea cibernetică, deoarece riscul cibernetic se plasează printre primele zece riscuri în următorul deceniu, conform Raportului privind riscul global elaborat de Forumul Economic Mondial (2020). Abilitatea noastră de a consolida și dezvolta capacitățile de securitate cibernetică va deveni și mai importantă, pe măsură ce amenințările și provocările cibernetice cresc în complexitate. Trebuie să dezvoltăm capacitățile locale de securitate cibernetică pentru sisteme software de încredere, sisteme mobile și cloud, precum și pentru securizarea infrastructurii critice. Încrederea și siguranța digitală vor deveni din ce în ce mai valoroase pe măsură ce afacerile și interacțiunile sociale continuă să migreze din ce în ce mai mult în spațiul digital. Tehnologiile de încredere și protecția acestora vor fi un factor cheie pentru a facilita acest lucru (de exemplu tehnologia blockchain ar putea fi implementată pentru a certifica proveniența produselor alimentare).

    3. Calcul cuantic fructifică proprietățile fizicii cuantice pentru stocarea de informații sub formă de biți cuantici sau qubiți. Se așteaptă de la computerele cuantice să ofere îmbunătățiri semnificative ale vitezei de calcul față de computerele clasice în rezolvarea problemelor de optimizare, care joacă un rol cheie în numeroase sectoare economice și să reducă consumul de energie.

    4. Comunicațiile 5G (și nu numai) sunt recunoscute la nivel global drept următorul mare salt în comunicațiile fără fir. Capacitatea potențială de viteză și lățime de bandă a 5G poate permite aplicații digitale care schimbă paradigma, cum ar fi vehicule autonome, telemedicină și fabrici inteligente. Raportul Forumului Economic Mondial (2020) estimează că până în 2035, vor fi generate 22,3 milioane de locuri de muncă numai în lanțul valoric global 5G.

    Deși există ideea că progresul economic se realizează aproape exclusiv printr-un efort al firmelor private, totuși, în unele cazuri, istoria ne-a arătat că statul se poate comporta uneori mai antreprenorial decât credem. Economistul Marianna Mazzucato a scos la iveală acest lucru atunci când a analizat dezvoltarea produsului iPhone-ului sau a motorului de căutare Google. Ambele produse realizate de companii private au beneficiat de contribuția statului în dezvoltarea unor inovații tehnologice de bază. In cazul iPhone, multe dintre tehnologii (precum GPS, ecranul tactil și algoritmii ce stau la baza asistentului virtual Siri) au fost inițial finanțate de guvernul SUA. La fel în cazul motorului de căutare Google, crearea algoritmului a fost finanțată de National Science Foundation. Și, desigur, există Internetul, o altă tehnologie finanțată de guvern, care sprijină funcționarea ambelor produse.

    Potrivit International Data Corporation, până în 2022, 70% dintre organizații vor folosi tehnologii digitale pentru a-și transforma procesele de afaceri și pentru a îmbunătăți experiența clienților, productivitatea și reziliența, în vederea dezvoltării durabile.

    Viitorul va aduce provocări privind adaptarea la ecosistemul digital în care oportunitățile de dezvoltare vor fi imense, dar în același timp vom avea de înfruntat și noile riscuri asociate acestora. 

    Trebuie să fim înțelepți și flexibili și să reflectăm la un vechi proverb chinezesc ”cînd bate vântul schimbării, unii oameni construiesc ziduri, alții construiesc mori de vânt”.

  • Viceguvernator BNR: „Inflația de bază se va menține în jurul valorii de 3,5%”

    Leonardo Badea, viceguvernator al Băncii Naționale a României (BNR), a făcut precizări în legătură cu evoluția inflației în România. Concluzia: „Vedem o creștere anuală a inflației CORE2 ajustat de până la 3,5% în acest an și anul viitor”.

    „La finalul orizontului de prognoză, comparând 5% rata anuală efectivă în luna iulie cu estimarea de 5,6% rată anuală în decembrie, înțelegem că partea cea mai consistentă a creșterii prețurilor este în spate, s-a produs deja.

    Analizând structura inflației, respectiv contribuția prețurilor din cadrul fiecărei categorii principale de bunuri și servicii la evoluția indicelui agregat al prețurilor de consum, observăm că în prezent o parte importantă a prețurilor din economie nu este influențată deloc sau este doar foarte puțin afectată de conduita politicii monetară a băncii centrale. Se remarcă în această privință în special prețurile administrate și cele care au fost până foarte recent incluse în această categorie, iar ulterior au trecut printr-un proces de liberalizare. În strânsă legătură cu această caracteristică, se evidențiază caracterul probabil predominant tranzitoriu al amplificării recente a inflației, pentru că circa jumătate din creșterea recentă a indicelui prețurilor de consum s-a făcut pe seama saltului prețurilor la energie în urma liberalizării acestora.

    Componenta asupra căreia instrumentele băncii centrale acționează cu succes, dar evident cu o întârziere dată de specificul mecanismului de transmisie a politicii monetare, este CORE2 ajustat. Estimăm că dinamica acesteia se va încadra în culoarul țintei de inflație la finalul orizontului de prognoză. Așadar, vedem o creștere anuală a inflației CORE2 ajustat de până la 3,5% în acest an și anul viitor.

    Din perspectiva conduitei politicii monetare, în condițiile de incertitudine foarte ridicată cu privire la efectele și durata șocului pandemic inițial, a fost necesară o reacție promptă, dar totodată prudentă și graduală. De asemenea, complexitatea implicațiilor evoluției pandemice a reclamat utilizarea cât mai largă a instrumentarului de măsuri. Prin aceasta vreau să subliniez că dobânda de politică monetară este un instrument important, dar nu este singurul din arsenalul nostru.

    Așadar, atunci când vorbim de o întărire graduală a politicii monetare, nu este neapărat vorba de creșterea dobânzii de referință.

    Totodată, în contextul în care economiile și sistemele financiare sunt puternic interconectate, iar informațiile și fluxurile de capital circulă cu rapiditate, nu putem face abstracție de condițiile existente pe piețele internaționale și de conduita politicii monetare a principalelor bănci centrale din economiile dezvoltate și în special de abordarea Băncii Centrale Europene.

    Trebuie să evităm riscul de a restrânge condițiile monetare prea devreme și a provoca astfel o frânare timpurie a recuperării economice, inclusiv în contextul în care este de așteptat ca și politica fiscală să-și reducă în viitor caracterul stimulativ ca urmare a necesității de consolidare și diminuare a deficitului bugetar.

    Dincolo de obiectivul nostru principal de a menține stabilitatea prețurilor, cel mai important lucru la care trebuie să fim atenți este să nu împingem economia înapoi în declin. Din contră, trebuie să ne străduim să menținem condițiile pentru o recuperare durabilă.”

  • Leonardo Badea (viceguvernator BNR): Perspective ale dezvoltării economice în condițiile imperativelor schimbării climatice

    Schimbările climatice reprezintă o provocare imensă pentru umanitate de a adopta un nou stil de dezvoltare durabilă, dar și o mare oportunitate de a modela societatea viitorului către o creștere economică mai echilibrată și incluzivă. Aceasta este mai mult decât o alegere, este datoria noastră față de generațiile viitoare.

    Din păcate, chiar dacă acționăm prompt și consistent pentru a reduce emisiile de CO2 și toate celelalte forme de poluare care sporesc efectele de seră, probabil că nu va fi suficient de rapid pentru a inversa perturbările pe care le-am provocat deja planetei noastre. Acest lucru implică faptul că unele dintre efectele negative asupra mediului probabil nu se vor diminua, ci mai degrabă vor crește pentru încă mulți ani, înainte ca eforturile noastră să devină vizibile. Astfel, acestea vor continua să inducă transformări importante în funcționarea majorității economiilor de pe glob.

    Chiar dacă suntem deja conștienți de impactul acestor schimbări asupra rutinei noastre zilnice, nu ne putem imagina decât o mică parte a modificărilor pe termen lung induse în modul nostru de lucru, asupra stilului de viață pe care îl avem sau în finanțele familiilor noastre (de la cheltuielile de sănătate la costul alimentelor, al utilităților, al călătoriilor și al timpului liber etc.). Dacă oamenii ar putea înțelege pe deplin costurile financiare uriașe pe care vor trebui să le suporte individual în viitor (nu foarte îndepărtat) ca rezultat al impactului climatic asupra activităților economice generale, probabil că ar înțelege mai bine cât de mic este efortul care ar trebui făcut astăzi pentru a recicla și pentru a reduce poluarea.

    De mulți ani, economiștii discută despre riscurile schimbărilor climatice la nivel macroeconomic, având în vedere două perspective: riscurile fizice și riscurile de tranziție. De asemenea, cel puțin în ultimul deceniu, cercetătorii au arătat că vremea contează pentru rezultate sociale și economice (Dell și colab. 2014, Carleton și Hsiang 2016). Din păcate, majoritatea acestor riscuri au devenit deja realități și nu evenimente probabile.

    Ne confruntăm în ultimii ani cu pierderi economice uriașe cauzate de dezastre generate de încălzirea treptată, de inundații, de creșterea nivelului mării, de frecvența ridicată, severitatea și corelarea evenimentelor meteorologice extreme. Pierderile sunt fie sub formă de daune aduse proprietății, infrastructurii sau culturilor, de acutizare a unor afecțiuni cronice și pierderi de vieți omenești, perturbări ale comerțului și scăderi ale productivității, fie de migrație în masă și amenințări la adresa securității (Swiss Re Institute, 2021).

    În același timp, eforturile de reducere a poluării generate de activitățile economice au sporit costurile pentru întreprinderi și consumatori și, în unele cazuri, au făcut ca organizații sau produse / activități să devină nefezabile, cu un impact negativ asupra locurilor de muncă din acele zone. Presiuni inflaționiste ar putea apărea în viitor la nivel global sau regional dintr-o scădere a ofertei naționale și internaționale de mărfuri sau din șocuri de productivitate cauzate de evenimente meteorologice (Batten, Sowerbutts și Tanaka, 2020).

    Pe baza evoluțiilor actuale, putem anticipa că produsele agricole ar putea deveni (în medie) mai scumpe în viitor, din cauza implicațiilor negative ale climei asupra productivității culturilor și a creșterii animalelor, dacă nu reușim să reducem poluarea și să investim semnificativ în tehnologii mai bune (cu capacitate digitală).

    În același timp, evenimentele meteorologice induse de schimbările climatice pot duce la pierderi financiare mari, avuție mai mică și PIB mai mic. Creșterea nivelului și a temperaturii mării, secetele (și incendiile asociate), inundațiile și furtunile vor afecta turismul în zonele care sunt dependente din punct de vedere economic de veniturile din activități conexe. Calitatea vieții în unele centre urbane dense poate avea de suferit, determinând astfel oamenii să se mute în alte zone, cu un impact negativ asupra unor categorii de afaceri și locuri de muncă din sectorul serviciilor și sectorul imobiliar din acele zone urbane. Impactul negativ global asupra creșterii economice și a puterii de cumpărare poate duce la accentuarea suplimentară a inegalităților și a tensiunilor sociale.

    Potrivit unui raport publicat de organizația caritabilă britanică Oxfam (2021), cele mai bogate șapte țări din lume ar putea pierde miliarde în fiecare an în următoarele trei decenii ca urmare a schimbărilor climatice, în timp ce impactul asupra țărilor mai sărace ar putea fi și mai semnificativ. În același timp, Banca Mondială (2021) estimează că încă 132 de milioane de oameni din întreaga lume ar putea fi duși la sărăcie extremă până în 2030 din cauza schimbărilor climatice. Provocările asociate schimbărilor climatice se intensifică în țările cu venituri mici până la medii din cauza sărăciei, a dezvoltării inadecvate și a dependenței ridicate de resursele naturale (Rogelj și colab., 2016).

    Efectele schimbărilor climatice asupra oamenilor sunt adesea mai pronunțate în zonele și în rândul populațiilor deja vulnerabile. Acesta este motivul pentru care combaterea schimbărilor climatice trebuie însoțită de măsuri pentru a-i ajuta pe cei mai vulnerabili și pentru a aborda alte provocări globale, cum ar fi sărăcia și inegalitatea.

    Cu toate acestea, există totodată un potențial semnificativ de a dezvolta proiecte ecologice care vor îmbunătăți structura și conținutul economiilor lumii. Conform principiilor managementului responsabil, obiectivul unei gestionări adecvate a unei afaceri implică faptul că trebuie să răspundem intereselor tuturor părților interesate: nu numai ale deținătorii de capital, ci în egală măsură ale angajaților, furnizorilor, clienților și, nu în ultimul rând, ale comunității locale.

    Există cel puțin șapte direcții principale de dezvoltare care ar putea ajuta la reducerea impactului activităților noastre economice asupra ecosistemului planetei.

    1. Finanțarea pentru proiecte ecologice trebuie să beneficieze de condiții avantajoase și de o combinație de fonduri publice și emisiuni private de obligațiuni sau alte surse neguvernamentale (credit bancar, finanțări ale organizațiilor internaționale). Acest lucru nu va fi ușor în condițiile creșterii peste tot în lume a datoriei publice, dar se poate realiza prin canalizarea programelor de investiții publice către atingerea obiective climatice și către tranziția la activități economice mai puțin poluante.

    2. Infrastructura este dependentă de finanțarea publică ce trebuie să sufere modificări importante, pentru a se adapta la noile cerințe, deoarece pe lângă necesitatea deja cunoscută de a dezvolta rețelele navale, rutiere, aeriene și feroviare, anumite vulnerabilități au fost evidențiate de pandemia Covid-19. Trecerea la electrificarea transportului rutier implică, de asemenea, dezvoltarea rețelelor de stații de alimentare cu energie electrică. Apare și noțiunea de infrastructură green, având la bază o rețea planificată strategic de zone naturale și seminaturale, care pot furniza o gamă largă de servicii ecosistemice. iar prin servicii ecosistemice înțelegem beneficii ale societății umane- aer curat, apă curată, recreerea într-un mediu sănătos, precum și o protecție a comunității împotriva inundațiilor, habitat diversificat și dezvoltarea spațiilor verzi.

    3. Industria auto ar trebui să accelereze introducerea pe scară largă a modelelor electrice fezabile și cu autonomie îndelungată. În acest sens, producătorii din diverse țări au început să-și definească ținte, multe dintre ele situate în viitorul apropiat, orizont 5-10 ani, care stabilesc că se va trece aproape exclusiv la producția de automobile electrice. Sigur, estimările și angajamentele, în anumite cazuri, par foarte optimiste. Dar, trebuie să subliniem că aceste lucruri sunt perfect realizabile. Pe de altă parte, guvernele naționale iau în considerare introducerea anumitor restricții privind vânzările de automobile diesel și benzină. Evoluția tehnologiei arată că în mod cert, viitorul va fi cel al autovehiculelor bazate pe electricitate. Tehnologia mai trebuie însă să evolueze până când acestea vor oferi același confort și autonomie precum vehiculele clasice cu motoare bazate pe combustie internă.

    4. Există mai multe noi industrii și tehnologii curate bazate pe digitalizare a căror dezvoltare trebuie sprijinită. Vorbim deja despre un ecosistem virtual în care sunt dezvoltate noi servicii și produse. Aceste produse și servicii trebuie să respecte standarde stricte de securitate și confidențialitate. Economia digitală ajută companiile să facă față provocărilor în epoca indusă de criza pandemică pentru a crea noi modele de afaceri digitale, adaptate la cerințele societății. Există unele estimări care afirmă că în următorul deceniu 70% din valoarea nou creată în economie va avea la bază modele de afaceri care utilizează platforme digitale. Aceste estimări optimiste trebuie să țină cont însă că o parte semnificativă numeric din populația lumii nu este conectată la internet. Viitorul însă, va trebui să răspundă provocărilor de azi și să aducă soluții de pătrundere în era digitală a națiunilor lumii.

    5. Sistemele naționale de educație și organizațiile private implicate în activități educaționale pentru toate categoriile de vârstă și profesie trebuie să continue să investească în schimbarea mentalității colective. Deși cetățenii sunt mult mai conștienți de importanța protejării mediului și a menținerii habitatelor nepoluate, acest proces trebuie accelerat și, de asemenea, ar trebui susținut mai intens prin activitatea organismelor internaționale cu strategii, analize și propuneri pentru promovarea dezvoltării durabile și a comportamentului responsabil al indivizilor, al familiilor și al comunităților.

    6. Economia circulară oferă în continuare numeroase oportunități pentru dezvoltare durabilă bazată pe noi modele de organizare a activităților economice cu un impact negativ minim asupra mediului. Pandemia de coronavirus a catalizat prioritățile globale și astfel, nu mai putem amâna eforturile de combatere a crizei climatice. Dezvoltarea durabilă se poate realiza prin conceptul de economie circulară, ecologică și prin unirea partenerilor din lanțul valoric. Într-o lume în care majoritatea produselor aparțin economiei liniare, concepute pentru a fi utilizate și apoi aruncate ducând la cantități enorme de materiale irosite și la poluare, nevoia de schimbare este obligatorie. Într-o economie circulară, produsele sunt refolosite, cele care nu pot fi reutilizate sunt reciclate prin procese chimice, mecanice sau biologice. Astfel, se obține reducerea amprentei de carbon, reducerea materiei prime rezultate din combustibil fosil și folosirea materiilor prime durabile, având la bază alegerile bio.

    7. Sănătatea populației este influențată de nivelul schimbărilor climatice, de posibilele răspândiri ale bolilor contagioase, dar și de siguranța cetățenilor ca urmare a intensificării dezastrelor naturale. Prin urmare, asistența medicală și farmaceutică rămâne unul dintre cele mai importante sectoare în care cercetarea și investițiile trebuie să continue la un nivel accelerat. Sistemele naționale de sănătate, precum și rețelele private ale furnizorilor de servicii medicale, ar trebui să continue să își dezvolte serviciile și să sporească accesibilitatea , atât în ​​ceea ce privește proximitatea, cât și costurile.

    În ultimul timp, atât organizațiile internaționale, cât și societatea civilă s-au preocupat de accelerarea adoptării măsurilor de combatere a schimbărilor climatice.

    Unul dintre răspunsurile UE a fost de a așeza schimbările climatice în fruntea agendei sale politice prin Pactul Verde European publicat în decembrie 2019 de Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Scopul principal al Pactului Verde European este de a face din Europa primul continent neutru din punct de vedere climatic până în 2050. Aceasta recunoaște faptul că impactul schimbărilor climatice va deveni imposibil de gestionat dacă noi, ca societate, nu luăm măsuri imediate și decisive, inclusiv măsuri economice și planuri regionale de ajutorare, care sunt deja în curs de desfășurare la nivelul UE .

    Lupta pentru conservarea unui mediu sănătos pentru generațiile viitoare are și o componentă economică importantă. Dezvoltarea viitoare a tuturor economiilor va depinde de capacitatea de a produce fără a polua, iar bunăstarea societății va fi influențată de abilitatea de a funcționa într-o manieră prietenoasă cu mediul. Tehnologia nepoluantă și capacitățile de producție fără impact asupra mediului vor fi elemente-cheie ale competitivității pe plan internațional. Totodată, agricultura ecologică și rezilientă față de noile condiții climatice va constitui un factor important pentru echilibrul macroeconomic și pentru menținerea sănătății populației.

    În condițiile în care comerțul internațional va ajunge probabil să fie dominat de bunurile bazate pe tehnologii nepoluante, obținerea unui echilibru extern (balanță comercială, cont curent, datorie externă etc.) va depinde foarte mult de dobândirea și utilizarea acestor tehnologii prin cercetare și investiții canalizate. Țărilor sărace sau în curs de dezvoltare, care în plus au acumulat și datorii în creștere în ultimii ani, le va fi foarte greu să finanțeze astfel de obiective, dacă nu reușesc în primul rând să pună în ordine finanțele publice și să eficientizeze sectorul administrației care consumă o parte semnificativă a resurselor bugetare atât de necesare pentru investiții.

    Pentru o dezvoltare viitoare robustă și durabilă este nevoie de o echilibrare cât mai rapidă a bugetelor publice, astfel încât acestea să aibă spațiul necesar pentru investițiile atât de importante ce trebuie efectuate.

    La rândul său, partea privată a economiei are nevoie să adopte cât mai rapid și autentic obiective privind mediul, guvernanța și impactul social, armonizate cu cele privind eficiența economică, la care nu se poate renunța niciun moment, pentru că rămân motorul dezvoltării, inovației, productivității, adaptării la noile condiții și nevoi.

    Accentuarea priorității obiectivelor ESG (Environmental Social Governance) pe agenda companiilor poate veni doar odată cu conștientizarea importanței lor de către consumatori, astfel ca ele să fie cerute tot mai mult și să reprezinte un criteriu în alegerea ofertelor disponibile pe piață. Tocmai de aceea, sistemul de educație și de formare trebuie să pună mai mult accent pe conștientizarea populației față de aceste priorități devenite existențiale.

    Totodată, măsurile publice de stimulare a dezvoltării economice durabile prin încurajarea producției, a transportului și a distribuției mai curate de bunuri și servicii, împreună cu o taxă mai mică pentru companiile care reduc poluarea sunt mai necesare ca niciodată. Ne aflăm într-un moment decisiv în transformarea și dezvoltarea economiei ca urmare a mai multor factori catalizatori, dintre care criza pandemică este foarte importantă. Nu putem înțelege cu adevărat economia de astăzi dacă nu suntem în măsură să ne imaginăm cum va arăta probabil mâine și toate acțiunile noastre actuale trebuie să vizeze dezvoltarea lumii de poimâine. Nu este ușor, dar este de o importanță capitală!

    CITIȚI ȘI:

    * „10 provocări care afectează evoluția economiei – Pericolul valului 4”. Analiza lui Leonardo Badea, viceguvernator BNR

  • „10 provocări care afectează evoluția economiei – Pericolul valului 4”. Analiza lui Leonardo Badea, viceguvernator BNR

    Leonardo Badea, viceguvernator al Băncii Naționale a României (BNR), face o analiză detaliată a perioadei pe care o traversăm, marcată de o pandemie care amenință cu un nou val și de nevoia de a readuce economia și finanțele țării în zona de stabilitate.

    Viceguvernatorul Leonardo Badea a identificat 10 provocări pentru economia României, avertizând asupra riscurilor pe care le poate aduce valul 4 al pandemiei de Covid-19.

    Analiza lui Leonardo Badea, viceguvernator al BNR

    Redresarea economică și evoluția crizei sanitare – pericolul valului 4

    „Redresarea economiei după perioada pandemică reprezintă un subiect complex, aflat într-o continuă evoluție, determinată de criza sanitară și transformările induse de aceasta, inclusiv prin accentuarea unor vulnerabilități pre-existente și crearea de noi fricțiuni pe piețe.

    Știm cu toții că, în această perioadă, incertitudinea este termenul care definește cel mai bine mediul în care se fac estimări sau se realizează planuri pentru viitor. Totodată, suntem într–o situație ce reclamă un răspuns solidar, care să combată efectele crizei, dar și să consolideze structura economiei și țesutul social.

    Natura amenințării cu care ne confruntăm evidențiază foarte clar că nicio țară nu va fi pe deplin ferită de virus până când nu se va reuși asigurarea siguranței sanitare la nivel global, ceea ce din păcate este într-adevăr foarte dificil, nu doar din perspectiva efortului financiar, ci mai ales pentru că necesită schimbare de mentalități și depășirea unor bariere culturale. Succesele locale de vaccinare nu vor fi suficiente pentru a proteja țările în mod individual de potențiale focare ulterioare, în special în cazurile de noi variante, la fel cum în multe țări situația nu este omogenă nici măcar din perspectivă regională (a se vedea experiența recentă a Spaniei).

    Cu toate că la începutul verii aveam motive de optimism, evoluțiile din ultimele zile ne arată că virusul rămâne un adversar redutabil și surprinzător. Deja apar tot mai vizibile semnele unui nou val pandemic, valul al patrulea, care era estimat că s-ar putea manifesta mult mai târziu, la începutul toamnei. În țări precum Franța, Israel, Cipru sau China, statistica zilnică a cazurilor de noi infectări cu coronavirus sugerează că deja valul 4 este prezent. Întrebările de maximă actualitate sunt care va fi amplitudinea acestui val și daca efortul de vaccinare de până acum este suficient pentru a-i diminua amplitudinea de manifestare. Îngrijorarea este firească având în vedere gradul mai ridicat de contagiozitate al variantei Delta a virusului.

    Continuă, așadar, cursa contracronometru pentru îmbunătățirea ratei de vaccinare, singura soluție care reduce în ansamblul populației incidența riscului de a dezvolta forme grave ale bolii, permițând păstrarea unui nivel mai redus al restricțiilor de activitate și de circulație. Dificultățile create de evoluția pandemiei se suprapun peste o serie de provocări deja existente, care afectează viața persoanelor și mersul economiei, precum îmbătrânirea populației, creșterea poluării, migrația, tensionarea mediului geopolitic, amplificarea inegalității. Acestea fac și mai complicată găsirea de soluții și gestionarea resurselor necesare pentru implementarea lor.

    Trăim, așadar, o perioadă cu multe riscuri, atât pe termen scurt, cât și mediu. Una dintre întrebările chinuitoare este dacă acestea vor conduce în viitorul previzibil la o criză economică de mari dimensiuni, care să urmeze crizei pandemice? Pornind de la această întrebare, apar altele legate de modul în care autoritățile statale răspund pentru a o preîntâmpina, apelând la pachete de susținere economică fără precedent. Ajungem din nou la nevoia de solidaritate între țări, pentru că anvergura fără precedent a măsurilor de susținere a unei redresări economice rapide generează datorii uriașe, care nu vor putea fi gestionate favorabil fără o creștere sustenabilă globală și de lungă durată, scenariu greu de imaginat dacă multe dintre economiile lumii rămân în urmă.

    Provocări care afectează evoluția economiei

    Situație actuală de incertitudine este generată în principal de evoluția greu de previzionat a pandemiei, dar este sporită și de modul în care celelalte provocări amintite anterior vor transforma societatea și economia:

    • criza climatică;

    • criza demografică din majoritatea statelor dezvoltate;

    • problema migrației;

    • creșterea accelerată a datoriilor;

    • pericolul inflației;

    • reașezarea echilibrelor geopolitice;

    • modificarea structurii țesutului social și erodarea clasei de mijloc;

    • creșterea inegalității;

    • semnalele de re-emergență a amenințărilor teroriste;

    • dificultatea controlului armelor și al substanțelor periculoase, în contextul nevoii protejării nlibertăților individuale etc.

    Dincolo de aspectele pragmatice, toate acestea generează și reacții emoționale importante pentru mersul economiei, deoarece influențează comportamentele consumatorilor și ale mediului de afaceri (investitorilor).

    Într-o analiza sintetică a principalelor amenințări la adresa economiei, care au fost comentate în spațiul public, putem identifica 10 provocări care afectează intensitatea și durata revenirii economice.

         1. Stoparea degradării mediului și tranziția către o economie mai puțin poluantă, care necesită costuri ridicate în multe sectoare de activitate (care se vor transmite în final asupra consumatorilor și vor exercita presiuni inflaționiste), investiții majore și o potențială reașezare a pieței muncii. Din fericire, obiectivele climatice generează și oportunități de dezvoltare. Inovarea, digitalizarea, adaptarea proceselor au devenit pârghii pentru companiile de succes care au găsit soluții de a se adapta la restricțiile impuse de lupta împotriva pandemiei, dezvoltând servicii și produse noi sau adaptate condițiilor curente de pe piață.

         2. Persistența amenințării creșterii șomajului (în multe economii dezvoltate) sau a unei reașezări anevoioase a pieței muncii. Atât schimbările tehnologice, adaptarea economiei la obiectivele climatice, cât și modificările structurale induse de criza pandemică determină reduceri importante de locuri de muncă în unele domenii (în urma diminuării activităților respective sau a automatizării și digitalizării proceselor). Aceasta implică nevoia de reconversie profesională și absorbție a forței de muncă astfel disponibilizate în domeniile aflate în dezvoltare, lucru de foarte multe ori dificil mai ales pentru persoanele aflate aproape de vârsta de pensionare. În multe jurisdicții, piața muncii este prea rigidă pentru a facilita o astfel de ajustare rapidă care ar fi atât în beneficiul angajaților cât și al competitivității și creșterii economice. Totodată trebuie menținut un echilibru între nevoia de flexibilitate și cea de protecție a angajaților vulnerabili. Pe termen lung, pentru un buget public deja împovărat, va fi întotdeauna mai eficientă o cheltuială (pe termen scurt) pentru susținerea reconversiei profesionale (care în viitor ar conduce indirect la creșterea încasărilor din taxe pe activitatea economică generată de angajatul reconvertit profesional) decât una pe termen lung pentru protecție socială. În plus, efortul susținerii cheltuielilor de reconversie poate fi împărțit între stat și viitorul angajator printr-un parteneriat corect și transparent.

         3. Sărăcirea populației, la nivel global. Conform unui raport al Băncii Mondiale din octombrie 2020, tendința de creștere a sărăciei înregistrată în anul 2020, ca efect al crizei pandemice, se menține și în 2021, iar numărul persoanelor afectate de acest flagel va spori cu o valoare cuprinsă între 115 și 150 milioane. Anterior, în ultimele trei decenii, singura altă creștere a numărului global de persoane afectate de sărăcie provocată de o criză s-a consemnat pe parcursul crizei asiatice (atunci numărul persoanelor afectate de sărăcie extremă a crescut cu 18 milioane în 1997 și cu alte 47 milioane în 1998). Înainte de pandemie, rata sărăciei extreme urma un trend descendent pe termen lung și se anticipa că ar fi urmat să scadă cu 7,9% în 2020. Efectele economice ale apariției și propagării noului virus au condus la o inversare nefavorabilă a acestui trend, astfel că noile estimări ale ratei de sărăciei extreme se plasează între 9,1% și 9,4% din populația lumii în acest an. Sărăcirea populației, accelerată cu precădere în anumite zone ale globului ca efect nu doar al pandemiei ci și al conflictelor militare sau etnice locale ori a unor factori specifici zonali, poate conduce printre altele la amplificarea fenomenului migrației ce aduce cu sine întreg tabloul de efecte economice și sociale, pozitive și negative, de la o extremă la alta.

         4. Inegalitatea între nivelurile de dezvoltare economică a statelor lumii devine o problemă în adoptarea măsurilor de redresare economică. Trebuie utilizate programe flexibile care să țină seama de recuperarea decalajelor existente, care s-au accentuat pe perioada crizei. Efectele economice ale pandemiei s-au manifestat neomogen, inclusiv în interiorul granițelor naționale, ca urmare a structurii diferite a nucleelor economice regionale. Ca de fiecare dată în timpul unei crize, cel mai mult au avut de pierdut zonele deja aflate în urmă din perspectiva dezvoltării economice, cu acces mai dificil la finanțare, mai puțin diversificate pe tipuri de activități, cu grad mai redus de înglobare a tehnologiilor moderne și orientate preponderent către activități ce implică un grad mai mare de interacțiune. Creșterea inegalității reduce potențialul de recuperare economică post pandemică deopotrivă pentru că menține un nivel de subutilizare a factorilor de producție în zonele afectate, plafonează cererea potențială și blochează resurse publice.

        5. Piețele de capital sunt în continuare decuplate de evoluția economiei reale.

    Combinația de ampli stimuli fiscali și monetari necesară pentru a susține prin măsuriactive economia și pentru a combate efectele șocului pandemic a alimentat în continuare creșterea prețurilor activelor financiare (ce putea fi observată încă anterior crizei), iar nivelul în continuare redus al dobânzilor reale (de cele mai multe ori negative) a întreținut comportamentele de căutare a randamentelor mai ridicate oferite de investițiile speculative (de asemenea pre-existent), reducând aversiunea la risc a majorității categoriilor de investitori.

    Totodată, deși șocul pandemic inițial a generat o prăbușire a prețurilor acțiunilor, optimismul cu privire la efectul favorabil al măsurilor de suport asupra performanței companiilor listate a făcut ca indicii bursieri să recupereze rapid și chiar să consemneze, în multe cazuri, noi maxime istorice. În anul 2020, economiști celebri precum Robert Shiller sau Paul Krugman au afirmat că evoluțiile bursiere din anul respectiv, caracterizate prin creșterea prețurilor acțiunilor sunt dificil de explicat doar prin elementele fundamentale ale analizei bursiere.

    Riscul pe care îl induce decuplarea de fundamentele evoluției pieței de capital este acela că o spargere a bulei speculative ar putea conduce la creșterea bruscă și masivă a aversiunii la risc cu efecte simultane de scădere a lichidității (care așa cum am văzut în toate crizele este vitală pentru funcționarea economiei), de reducere a investițiilor, de creștere a primelor de risc (deci a costului datoriilor) și, într-o oarecare măsură (mai mult în țări dezvoltate cu tradiție bursieră îndelungată), de afectare a avuției nete a populației (ceea ce influențează negativ comportamentul de consum și capacitatea de menținere a serviciului datoriei – deci o potențială creștere a creditelor neperformante).

         6. Avântul spectaculos al pieței criptoactivelor accentuează riscurile la adresa stabilității financiare, pentru că o eventuală spargere a bulei speculative pe acest segment s-ar putea propaga rapid la nivelul pieței de capital, interconexiunile dintre cele două fiind tot mai importante, alimentate atât de factori comportamentali, cât și de fluxuri economice reale (de exemplu, portofoliile semnificative de active financiare tradiționale deținute de emitenții de stable coins).

    Piața insuficient reglementată a criptoactivelor reprezintă deja un pericol prin nivelul mare de volatilitate și prin opacitatea mecanismelor pentru investitorii obișnuiți. Este evident faptul că această piață a oferit câștiguri fără justificare economică, iar fenomenul comunicării prin social media amplifică atractivitatea acestor instrumente, ele apărând ca adevărate motoare ale îmbogățirii imediate. Mulți dintre cei care investesc în criptoactive nu înțeleg conținutul acestora și riscurile la care se expun. Și nceea ce este cel mai important, confundă utilitatea economică și socială a tehnologiilor care stau la baza criptoactivelor cu valoarea economică a acestora. În vreme ce tehnologiile își dovedesc deja eficiența și aplicabilitatea în multe domenii ale economiei reale și chiar ale sistemului financiar (creșterea rapidității tranzacțiilor, reducerea costurilor, securitate sporită, reducerea erorilor umane etc.), activele în sine au, în cele mai multe cazuri, doar valoarea efemeră și subiectivă care rezultă din interacțiunea cererii cu oferta pe piață, fără a avea fundamentul unor fluxuri financiare viitoare provenind din profituri economice reale. Unii economiști afirmă ca ne aflăm în fața unui joc piramidal și în final, în momentul la care bula se va sparge, chiar a unui joc cu sumă nulă, respectiv suma profiturilor realizate de-a lungul timpului de vânzători va fi echivalentă cu pierderea celor care se vor afla în posesia acestor active la momentul (ipotetic) al crahului. Autoritățile de reglementare financiară sunt preocupate de riscurile pentru consumatori și potențial pentru sistemul financiar în ansamblu generate de criptoactive, dar crearea unui cadru adecvat de supraveghere a acestora este încă în stadiu incipient.

         7. Reapar la orizont perspective de amplificare a volatilității prețurilor. Creșterea masei monetare în economiile dezvoltate ca urmare a injecțiilor de lichiditate ale băncilor centrale, creșterea consumului imediat după relaxarea restricțiilor alimentat de eliberarea unei părți din economiile suplimentare realizate de o parte a populației în perioada de lock-down și de impulsul fiscal pozitiv, coroborate cu rigiditatea de ajustare a ofertei din cauza blocajelor în lanțurile de aprovizionare sunt elemente ce au un puternic impact asupra prețurilor din economie.

    Dincolo de discuțiile privind persistența sau caracterul tranzitoriu, de estimările privind amplitudinea și durata puseului de creștere a prețurilor (pe anumite segmente ale pieței, la nivel global), a structurii și naturii exogene sau endogene a factorilor care o generează, aceasta este totuși o realitate incontestabilă a perioadei actuale.

    Revenirea fenomenului inflaționist, deocamdată aparent temporară, se observă inclusiv în țări din Europa Centrală și de Est: Polonia sau Ungaria se confrunta deja cu evoluții ascendente ale prețurilor care au generat ajustări de politici. Spre exemplu, în Ungaria guvernul a intervenit pentru a încerca să împiedice o scumpire a materialelor de construcții și a impus o taxa de 90% pe profitul rezultat din vânzările unor categorii de materiale și resurse peste prețurile de referință stabilite.

    Deși este probabil că băncile centrale din țările dezvoltate vor menține o politică monetară relaxată în perioada următoare, pentru a nu afecta recuperarea economică post pandemică, creșterea volatilității prețurilor rămâne un factor negativ pentru firme pentru că reduce predictibilitatea privind evoluția viitoare a afacerilor și poate constitui o frână pentru investiții, chiar dacă finanțarea acestora rămâne ieftină și facilă (dat fiind nivelul redus al dobânzilor reale). Am fi tentați să credem că, prin flexibilitatea pe care băncile centrale importante o arată față de evoluția pe termen scurt a inflației (menținând un cadru monetar stimulativ – în esență dobânzi reduse și lichiditate ridicată), condițiile rămân foarte favorabile pentru mediul de afaceri.

    Totuși, acest element de impredictibilitate pe care îl presupune un mediu de prețuri volatile este de așteptat să acționeze ca o frână pentru planurile de dezvoltare ale firmelor, într-un moment în care acestea sunt foarte importante nu doar pentru recuperarea post pandemică, ci și pentru adaptarea la obiectivele climatice, la progresul tehnologic și la modificările structurale ale economiei. Pe scurt, ecuația din prezent a inflației conduce practic spre alegerea răului mai mic și nu oferă din păcate o soluție în totalitate pozitivă pentru mediul de afaceri.

         8. Datoria publică globală crește la un nivel istoric. Ca urmare a crizei pandemice, a necesității de răspuns imediat, dar și a situației economice în general, în cazul anumitor state, datoria publică a cunoscut o creștere semnificativă. Datele publicate de FMI în octombrie 2020 arată că măsurile guvernamentale pentru combaterea efectelor economice ale pandemiei au totalizat 12 trilioane USD, ceea ce reprezintă circa 12% din PIB-ul global. Datoria publică a crescut pe tot parcursul anului 2020 pentru a susține aceste măsuri. Conform actualizării datelor de către FMI în aprilie 2021, țările Uniunii Europene aveau în medie o datorie brută de peste 90% din PIB în 2020, în creștere cu 10% față de 2019. Totodată, datoria globală era de 98% din PIB la sfârșitul anului 2020, comparativ cu 84% în aceeași perioadă din 2019.

    Și în România datoria publică totală a crescut considerabil de la declanșarea crizei pandemice, fiind foarte aproape de pragul de 50% din nivelul PIB estimat pentru 2021, față de 35,3% din PIB în 2019. Și componenta de datorie publică externă a crescut, inclusiv ca pondere în datoria externă totală, ajungând în mai 2021 la aproximativ 45% din aceasta și aproape 25% din PIB estimat pentru anul curent, comparativ cu 17,5% din PIB în 2019.

    Nivelul ridicat al datoriei publice reprezintă una dintre cele mai importante limitări ale politicilor guvernamentale, după cele privind nivelul veniturilor, rigiditatea cheltuielilor și capacitatea administrativă. O datorie publică crescută expune bugetul public deopotrivă la riscul de dobândă, cât și la riscul valutar, desigur în mod diferit în funcție de structura pe valute a datoriei. În contextul perspectivelor de majorare în viitor (chiar dacă nu imediat sau pe termen scurt) a nivelului dobânzilor reale, povara în creștere a serviciului datoriei ar putea restrânge spațiul de manevră al politicilor fiscale ceea ce limitează capacitatea de intervenție a guvernelor pentru contracararea unor crize viitoare sau pentru ameliorarea unor deficiențe structurale. Totodată, un serviciu al datoriei în creștere rapidă ar putea necesita o majorare a fiscalității, ceea ce este dificil de orchestrat fără a afecta economia și bunăstarea populației. Într-o astfel de situație, pentru creșterea veniturilor bugetare ar trebui, de exemplu, vizate mai întâi îmbunătățirea reală a colectării, taxarea suplimentară a bunurilor de lux, a jocurilor de noroc și a obiceiurilor nesănătoase de consum – alcool, tutun etc.

          9. Tranziția spre o mai mare diversificare și localizare a lanțurilor globale de aprovizionare. Închiderea frontierelor și întârzierile de expediere ca urmare a pandemiei au perturbat furnizarea de bunuri și servicii către firme. Am observat cu toții în perioada care a urmat șocului pandemic inițial cum trendul de globalizare a fost afectat temporar și a lăsat loc pentru mai multă localizare a lanțurilor de aprovizionare ca răspuns la creșterea costurilor și a riscurilor în relațiile comerciale transfrontaliere, cel puțin pentru anumite categorii de produse de importanță strategică. Economiile încearcă să stimuleze producția locală pentru a satisface cererea internă, cu mai puține perturbări ale lanțului de aprovizionare generate de limitarea circulației mărfurilor și a persoanelor.  Rezultatele studiilor științifice recent publicate ce investighează potențialele câștiguri date de localizarea lanțurilor de aprovizionare, din perspectiva unei reduceri a vulnerabilității față de șocurile externe, nu au ajuns deocamdată la o concluzie unanimă. Este clar că globalizarea are merite din perspectiva eficienței costurilor și a competitivității prin raportul preț/calitate, dar la fel de evidente au fost și efectele nocive ale sincopelor în aprovizionarea transfrontalieră constatate efectiv în perioada de debut a pandemiei. Ca în multe alte situații, probabil că cea mai potrivită este calea de mijloc. Deocamdată, este o realitate faptul că producătorii tind să-și diversifice mai mult lanțurile de aprovizionare prin concentrarea atenției asupra partenerilor aflați „mai aproape de casă” sau a altor înlocuitori regionali. Uneori, un cost mai mare este prețul plătit pentru reducerea dependenței de furnizori externi aflați la mare distanță. Așa cum și creșterea stabilității financiare (prin analogie) presupune costul menținerii unor rezerve mai mari de resurse financiare proprii și de lichiditate.

    Pentru economie în ansamblu un grad mai mare de localizare a rețelelor de aprovizionare reprezintă o oportunitate dar și un risc (de creștere a costurilor – indirect a inflației – și de reducere a competitivității externe – deci de deteriorare a balanței comerciale). Pentru a evita riscul și a fructifica oportunitatea ar fi nevoie de import de tehnologie, digitalizare, automatizare, extindere și de îmbunătățire a infrastructurii de transport de marfă, o mobilitate mai mare a forței de muncă și un nivel mai bun al aptitudinilor practice ale acesteia etc. În aceste demersuri e nevoie de o sincronizare foarte bună a politicilor publice cu eforturile mediului de afaceri.

         10. Desfășurarea campaniei de vaccinare la nivel global. Pe fondul pandemiei COVID-19, vaccinurile au fost dezvoltate cu o viteză record. Începând cu 5 aprilie 2021, existau deja 13 vaccinuri aprobate, 291 de studii în curs și aproximativ 104 vaccinuri candidate pentru obținerea avizelor de punere pe piață. Din perspectiva coordonării de politici la nivel internațional, provocarea imediată este modul în care țările bogate și cele sărace pot colabora pentru a crește și mai ales a uniformiza ratele de acoperire a vaccinului în cât mai multe țări posibil. Programul COVAX (un efort internațional coordonat de OMS pentru a furniza vaccinuri națiunilor sărace) și problemele cu care se confruntă în prezent arată că o astfel de coordonare internațională este posibilă, dar totodată și plină de dificultăți.

    Potrivit The Economist, nivelul veniturilor unei țări se va dovedi a fi principalul factor determinant al procurării vaccinului. Țările dezvoltate au contractat cea mai mare parte a producției de vaccinuri și speră să atingă un nivel adecvat de imunizare a populației până la finele anului curent. Pentru țările în curs de dezvoltare (cu venituri medii) orizontul de timp pentru realizarea acestui obiectiv se prelungește până la jumătatea anului viitor, în vreme ce economiile mai sărace vor avea acces mai larg la resurse de vaccinare probabil abia din 2023. Deși procesul de globalizare probabil a frânat în 2020, economiile lumii rămân serios interconectate prin canalul schimburilor comerciale, astfel că în general este greu de imaginat creșterea semnificativă pe termen lung a bunăstării populației unei țări în izolare față de ceea ce se întâmplă la nivel global, chiar și în țări mai puțin dezvoltate sau mai îndepărtate. Majoritatea economiilor lumii sunt economii deschise pentru care mediul extern reprezintă o variabilă importantă a dezvoltării. De aceea, efortul global de vaccinare și mai ales solidaritatea internațională sunt aspecte ce nu pot fi ignorate și a căror evoluție nefavorabilă lasă loc unor riscuri exogene semnificative.

    La aceasta se adaugă și perspectiva internă, a condiționalităților endogene față de progresul campaniilor de vaccinare. Aici credibilitatea instituțiilor reprezintă un factor important pentru participarea voluntară a populației la efortul de vaccinare. La fel ca și în cazul realizării unor reforme structurale dureroase (cu costuri semnificative pentru populație), pentru succesul campaniilor de vaccinare este nevoie de leadership autentic, atât personal, cât și la nivel de instituții. Este importantă mobilizarea, implicarea energică și altruistă, a tuturor personalităților și a modelelor comportamentale îmbrățișate de fiecare dintre categoriile de vârstă, de nivel al veniturilor, statut social, educație etc. Mai ales în această etapă a pandemiei în care pentru țările europene vaccinurile sunt disponibile tuturor celor care doresc să se imunizeze, succesul național al campaniilor de vaccinare este mai mult decât o problemă de resurse financiare și organizare, este, în principal, un test al credibilității instituțiilor și a liderilor precum și al mobilizării elitelor societății civile în interesul pe termen lung al comunităților din care fac parte.

    Oportunități și opțiuni de recuperare

    Deși România are în prezent una dintre cele mai ridicate rate de creștere economică și implicit o recuperare rapidă a pierderilor (nominale) de output provocate de pandemie, aceasta nu înseamnă că economia se va afla la finele acestui an într-o formă mai bună comparativ cu cea anterioară declanșării crizei sanitare. O parte importantă a creșterii vine pe fondul efectului de bază dat de raportarea la scăderile din trimestrul I 2020, iar o mare parte din deficiențele structurale pre-existente s-au adâncit. În acest context, cel puțin la capitolul sustenabilitate nu am progresat foarte mult, iar un eventual nou șoc extern nu ne-ar găsi într-o poziție mai bună. De aceea, este în continuare necesar să nu pierdem din vedere nevoia de a fructifica oportunitățile momentului pentru a crește robustețea economiei.

    Din această perspectivă, principalele oportunități privind recuperarea economică țin de măsurile ce trebuie luate pentru a realiza consolidarea fiscală. Altfel spus, trebuie să gestionăm foarte bine banii și să găsim metode pentru a crește încasările la bugetul de stat.

    Avansul digitalizării în multe sectoare private ale economiei trebuie urmat îndeaproape de digitalizarea administrațiilor fiscale și a controlului vamal pentru a ține pasul cu acest progres al mediului privat (statul nu trebuie să risipească din câștigul de operativitate și eficiență adus de digitalizare în economia privată) și a aduce la lumină cât mai mult din economia subterană. Mai multă digitalizare în companiile publice și administrație înseamnă mai puțină corupție, mai multe resurse pentru programele guvernamentale, mai mult respect pentru cetățean și pentru mediul privat, mai multă transparență. Atunci când căutam surse noi de finanțare poate trebuie să regândim sistemul de impozitare pentru industria jocurilor de noroc (lărgind baza de impunere) sau să descurajăm (prin taxare) consumul de produse care afectează sănătatea.

    Infrastructura, de altfel prioritate a dezvoltării României, reprezintă în continuare un punct sensibil al discuției privind redresarea. Finanțarea realizării de autostrăzi și îmbunătățirii infrastructurii feroviare pentru transportul de mărfuri (astăzi viteza medie de deplasare a trenurilor de marfă de 15 km pe oră!) reprezintă necesități dar și oportunități de dezvoltare. La nivel european avem două priorități majore pentru alocarea fondurilor de dezvoltare: agenda digitală și agenda economiei verzi. Chiar zilele acestea a intrat în dezbaterea publică un document nou «Fit for 55», ce constituie un pachet larg de acțiuni pentru o restructurare profundă ținând cont de obiective sporite de creștere a utilizării energiei regenerabile și a eficienței energetice, precum și crearea în UE a unui nou sistem pentru comercializarea cotelor de emisii pentru clădiri și transport rutier, deoarece emisiile din sectorul construcțiilor nu au scăzut, iar cele din domeniul transporturilor au crescut în mod constant.

    Pachetul «Fit for 55» își propune să includă sectorul transporturilor și pe cel al construcțiilor în procesul de decarbonizare. Întrucât cele două sectoare reprezintă respectiv 22% și 35% din emisiile de carbon ale UE, decarbonizarea acestora este esențială pentru atingerea obiectivelor climatice. Aceste două sectoare sunt deopotrivă extrem de importante pentru economia României. Așa cum am văzut, la noi sectorul construcțiilor a fost unul dintre cele care au susținut economia în perioada de vârf a crizei sanitare, dar care se estimează că ar putea cunoaște o încetinire și o reducere a contribuției viitoare la PIB prin raportare la situația din 2020. Despre importanța strategică a sectorului transporturilor s-a scris și s-a vorbit foarte mult, la fel și despre avantajele geografice de care el se bucură în România. De aceea, pachetul «Fit for 55», dacă este însoțit de surse de finanțare stimulative, poate fi o nouă oportunitate pentru România la ieșirea (sperăm!) din criza pandemică, pentru dezvoltarea și transformarea durabilă a economiei.”