ziaristii.com

Etichetă: laurențiu ciocăzanu

  • Seamănul meu, șobolanul – Ziariștii

    Seamănul meu, șobolanul – Ziariștii

    Șobolanii îi sfâșie pe ceilalți șobolani întâlniți în cale, care nu au miros identic cu cel al tribului părintesc. Șobolanul compatriot ce aduce un miros străin în interiorul comunității este ucis.

    Tribul șobolanilor ține departe ingerințele care ar putea altera sau distruge comunitatea. Pentru șobolani, motorul crimei genocidare este dorința de a popula întreg arealul cu progeniturile propriului trib. Astfel, șobolanii nu sunt o specie, ci o mulțime de triburi care se ucid brutal între ele.

    La Betleem, Dumnezeu s-a născut ca să ne ridice din condiția de șobolani. Să ne facă oameni. Iisus ne spune că lumea nu e despre mirosuri, ci despre iubire. În creștinism, seamănul devine, din șobolan, om. Șirul de crime început de Cain ar fi trebuit să se termine în clipa de revelație a întregii umanități. Contemplarea iubirii lui Hristos față de om ne-ar fi exorcizat de șobolăneală. Frica de inamicul-șobolan ce miroase altfel, care ne vrea bordeiul, femeia și ogorul, s-ar fi topit în dragostea pentru celălalt. Omul de lângă noi.

    Trenurile morții, în Pogromul de la Iași, 29 iunie – 6 iulie 1941. Sursa foto: Google

    Cum a fost posibil ca 13.266 de oameni să devină șobolani pentru români, la Iași, în 1941? Când au început evreii să aibă alt miros pentru cei ce-L adorau pe Hristos? Între 29 iunie și 6 iulie 1941, unii români au devenit din oameni, șobolani, iar din creștini, criminali. Seamănul lor nu mai avea chip, ci miros, unul străin, de departe. Tribul șobolanilor intrase în alertă. Masa, casa, credința și țara șobolănească erau în pericol. Ceva trebuia făcut, cu orice preț.

    Român cu umbrelă, ieșit la plimbare pe bulevardele Iașului, pe care zăceau cadavrele evreilor uciși în Pogrom. 29 iunie – 6 iulie 1941. Sursa foto: Google

    Atunci, șobolanii au ucis oamenii. În case, pe străzi, în trenuri, oamenii au fost masacrați și răsturnați de-a valma, în gropi comune. Trebuia să li se piardă urma. Și mirosul. Apoi, șobolanii au revenit la viața obișnuită, de șobolani cu chipuri de oameni. Masa, casa, credința și țara erau salvate. Se putea merge înainte.

    Cadavrele evreilor uciși în trenurile morții, în Pogromul de la Iași. 29 iunie – 6 iulie 1941. Sursa foto: Google

    După 80 de ani de la Pogromul de la Iași, unii dintre noi continuă să fie șobolani. Chipul e de om, dar apucăturile nu. La răstimpuri, șobolanii ies la lumină. E nevoie doar de mirosuri străine.

    Paul Palencsar, jurnalist și teolog

  • Educația sexuală, între ipocrizie și realism

    Educația sexuală e cartoful fierbinte ce revine sporadic în dezbatere publică. Ipocrit, personaje amorale mimează pudoarea. Unii resping ideea, alții o aprobă cu mențiuni. În România, chestiunea educației sexuale moare la naștere, sufocată între bigotism și ignoranță. Singurii păgubiți: elevii.

    Dramatice realități ale societății aruncă o lumină tot mai proastă asupra școlii românești, rămasă în urma timpului său. Numărul mare al mamelor minore și al copiilor abandonați la naștere, începerea vieții sexuale la vârste tot mai fragede și ravagiile bolilor cu transmitere sexuală, toate la un loc impun o schimbare fundamentală a educației tinerilor din România.

    Este ora de Educație Sexuală parte a soluției? Răspunsul e DA. Avem nevoie, imperativ, de o astfel de materie în școală. Ultima statistică anuală a Uniunii Europene pune România pe locul 2 la numărul de mame minore: 16.639. Cauza principală e lipsa educației, spun experții.

    Pentru ca tinerele României să nu mai devină mame la vârsta păpușilor, avem nevoie de educație. Ce cuvânt îi asociem, „sexuală” sau nu, e altă discuție. Mamele minore trăiesc ratarea propriei copilării, iar copiii lor, prejudecățile societății românești, care stigmatizează ce nu înțelege. Bebelușii devin o povară de nedus pentru mame, dar și pentru statul român, ineficient și dezamăgitor.

    Dacă unii resping integral ideea Educației Sexuale în școli, alții o acceptă, dar lansează întrebări.

    Cum va arăta programa școlară a orei de „Educație Sexuală”?

    Cine o va preda?

    Este ea o tentativă de ideologizare, iar nu de educare? Pornografizăm sau educăm?

    Cine va preda orele de Educație Sexuală? Ce pregătire au acești oameni? Vor fi supuși ei testelor psihologice, astfel încât elevii să nu încapă pe mâna unor obsedați sexual, cu percepție deviantă asupra vieții?

    Iată, elemente importante ale chestiunii, de care depind, esenţial, succesul și eficiența.

    În acest demers, Statul trebuie să colaboreze cu Biserica. Omul e dihotonic, trup și spirit, iar educarea elevilor trebuie făcută în acest registru. Biserica are prezența lui Hristos, dar și experiența bimilenară a Sfinților Părinți, ambele necesare ca libertatea să nu devină libertinaj, iar ora de „Educație Sexuală” să nu se transforme în „Educație Pornografică”.

    Statul, prin Ministerul Sănătății și cel al Educației, are mijloacele și datoria de a lucra la sănătatea trupească a cetățenilor săi. Doar duetul Biserică – Stat, după lungi și temeinice discuții, poate naște soluția problemelor.

    „Educație Sexuală” e o formulare reducționistă, ce limitează percepția asupra omului doar la funcția sa reproductivă. Sarcinile la mame minore, bolile cu transmitere sexuală, viața sexuală începută prematur, toate acestea sunt consecințe. Cauzele sunt mult mai adânci decât lipsa educației strict sexuale. E lipsa educației existențiale. Nu e de-ajuns să-i învățăm pe elevi despre sex, dacă nu-i învățăm să-și pună viața, suflet și trup, în armonie.

    Dezbaterea necesității Educației Sexuale în școli trebuie să aibă loc dincolo de ortodoxism bigot și anticlericalism cronic. Doar pe tărâmul dialogului sincer și realist, societatea românească poate să pună capăt măcelăririi inocenților, a căror singură vină e că s-au născut.

    Subiectul Educației Sexuale în școlile din România riscă, din nou, să dispară prin evanescență. Clasa politică nu dorește să-și asume, până la capăt, acest demers. Electoratul conservator și-ar lua înapoi milioanele de voturi, iar odată cu ele ar dispărea politicieni și partide. Între timp, cea mai tânără bunică din lume e româncă și are 23 de ani. Mamele minore și bebelușii abandonați rămân măsura unui popor ce se privește prea rar în oglindă.

    Paul Palencsar, jurnalist și teolog

  • Lecția de înțelepciune a preotului Grădinaru, în fața pericolului Covid: „Singurul leac este vaccinul! Trebuie să fim responsabili!”

    Lecția de înțelepciune a preotului Grădinaru, în fața pericolului Covid: „Singurul leac este vaccinul! Trebuie să fim responsabili!”

    Preotul ortodox Ciprian Grădinaru este unul dintre cei mai iubiţi şi cunoscuţi duhovnici români contemporani. Acesta a declarat public că se vaccinează anti-Covid 19, ca gest de responsabilitate faţă de propria persoană şi semenii din jur.

    Arhimandrit şi mare eclesiarh al Catedralei Mântuirii Neamului, părintele Ciprian Grădinaru este unul dintre ucenicii direcţi ai vestitului duhovnic ortodox Cleopa Ilie, de la mănăstirea Sihăstria, Neamţ. În marea lavră nemţeană viitorul arhimandrit Ciprian a intrat novice din tinereţe, învăţând iubirea de Dumnezeu şi oameni, alături de călugări cu vieţi patericale.

    Acum, părintele Ciprian Grădinaru doreşte să dea o mână de ajutor campaniei de vaccinare anti-Covid 19. În acest sens, acesta a declarat pentru Basilica.ro:

    „Trebuie să mă vaccinez, pentru că sunt conştient că singurul lucru (leac – n. red.) este vaccinul. Trebuie să fim conştienţi de realitatea asta. Nu putem să fim în extrema asta a indiferenţei, că o să treacă aşa, de la sine. Trebuie să avem o responsabilitate faţă de noi şi faţă de apropiaţii noştri.”

    Încă de la începutul construirii Catedralei Mântuirii Neamului, la Bucureşti, părintele Ciprian a venit în Capitală, unde coordonează dimensiunea liturgică a zidirii, ca mare eclesiarh. Paraclisul patriarhal de la marginea şantierului e mereu neîncăpător pentru mulţimile de credincioşi care-l caută, pentru spovedanie şi sfat duhovnicesc.

    Preotul Ciprian Grădinaru, „asaltat” de mulţimea credincioşilor, la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului din Bucureşti (sursa foto: Google)

    Ca duhovnic, părintele Ciprian contemplează lucid situaţia dramatică a celor care nu au putut fi salvaţi din ghearele Coronavirusului, fiii şi fiicele sale duhovniceşti, care s-au stins pe paturi de spital. Mărturia sa este cutremurătoare:

    „Primeam telefon: „M-am internat în spital, sunt la terapie intensivă.„ Apoi mă sunau apropiaţii: „L-au intubat„ şi, imediat, următorul telefon: „Părinte, a decedat.„ Este un virus necruţător, căruia mulţi nu i-au putut face faţă. Ştim că este prezent printre noi şi bântuie ucigător, dar cu ajutorul Bunului Dumnezeu, cu ajutorul oamenilor luminaţi ai lui Dumnezeu, care au creat un vaccin adecvat, o să scăpăm de el.” (cf. Basilica.ro)

    În decursul timpului, preotul Ciprian Grădinaru s-a remarcat prin iniţiativele pe care le-a avut în timpul crizelor de sânge din spitale. Îndemnul său, făcut credincioşilor ortodocşi, nu a rămas fără ecou. Cantităţi impresionante de sânge au ajuns la cei care aveau nevoie disperată în spitale şi pe mesele de operaţie. El însuşi a donat sânge pentru victimele tragediei din Colectiv. De asemenea, părintele a strâns mari sume de bani cu care a cumpărat aparatură medicală, ce a ajuns în spitale.

    Preotul Ciprian Grădinaru donează sânge pentru victimele tragediei din Colectiv (sursa foto: Google)

    Atitudinea părintelui Ciprian Grădinaru este semnul adevăratei stări a trăitorului ortodox. Ortodoxia este sinonimă până la contopire cu iubirea de oameni pe care Iisus Hristos o poartă întregii umanităţi, aşa cum splendid redă Evanghelia. Adevăraţii păstori de suflete suferă o dată cu turma încredinţată lor. Durerea, frica, moartea semenilor seceraţi de Coronavirus sunt şi ale lor.

    Provaccinarea afirmată public de către preoți iubiți și respectați în comunitățile lor este o declarație de iubire față de cei care se luptă cu acest virus ucigaș, dar și față de cei care au pierdut această luptă. Sperăm ca aceste îndemnuri să fie tot mai dese dinspre cei care păstoresc turma lui Hristos spre viață, nu moarte.

    Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

  • OPINIE. Campania de vaccinare, deplorabilă în România

    Pandemia de Coronavirus ne prezintă un stat român incapabil să-şi scoată cetăţenii din ghearele morţii. Dincolo de sistemul spitalicesc neputincios, asistăm la o campanie de vaccinare ce pare organizată de mintea unui copil de cinci ani, nu de oameni votaţi şi plătiţi cu bani grei pentru asta. 

    În România, campania de vaccinare împotriva Covid-19 e deplorabilă. În afară de faptul că statul nu face o informare puternică, completă, a cetățenilor cu privire la vaccin, mai e și rigiditatea sistemului, a centrelor de vaccinare, puține și încremenite în absurd.

    Lipsa informării publice susţinute de stat, permanent şi pretutindeni, cu privire la vaccinul anti-Covid 19 a alimentat teoriile conspiraţiei. Asta a hrănit mulţimile negaţioniste şi a oferit muniţie unor personaje ca Şoşoacă şi Simion. De fapt, mulţi au murit de Covid refuzând vaccinarea din frica generată de ignoranţă, pe fondul neştiinţei.

    Luni de zile, un stat retardat organizatoric i-a obligat pe români să-şi testeze nervii folosind o platformă de înscriere la vaccinare care cădea deseori, devenind total neutilizabilă. Cei care nu erau fiii sau fiicele lui Bădălău Sr. se vedeau obligaţi să renunţe, să aştepte, să strângă din dinţi până la repunerea în circuit a mediului digital. Deseori, aşteptarea dura ore sau zile, ca apoi platforma să cadă iar, la scurt timp.

    Altă regulă ce sfidează până şi logica marţienilor este cea care obligă românii să efectueze rapelul, a doua doză de vaccin, în acelaşi centru în care au primit prima doză. Dacă nu ar fi de plâns, ar fi de râs. Şi este.

    Românii din Bucureşti, de pildă, care găseau în Baia Mare o doză de vaccin disponibilă se vedeau obligaţi să parcurgă iar o mie de kilometri, după trei săptămâni, pentru doza a doua, ce nu putea fi administrată decât tot la Baia Mare, chiar dacă ar fi fost accesibilă la Piteşti, aproape de casă.

    În SUA te poți vaccina efectiv în farmacii, în centre mobile. Totul pentru o vaccinare facilă, la îndemână, rapidă. În România suntem încremeniți în prostie. Abia acum Valeriu Gheorghiță spune că rapelul poate fi făcut în alt centru decât cel inițial.

    Înțeleg că statul român nu a dat vreodată doi bani pe omul de „rând”, cinstit, muncitor. Înțeleg că statul și-a vaccinat pe genunchi „măciucarii” și familiile lor, instituțiile de forță. Desigur, oriunde în lume statele vaccinează, cu prioritate, categoriile esenţiale de cetăţeni, dar nici pe ceilalţi nu-i lasă de izbelişte.

    Sistemul de vaccinare trebuie să fie flexibil și mobil. Informare provaccinare pretutindeni, panouri, pliante, oameni în halate albe pe stradă. O campanie de sensibilizare. Iarăși, unități mobile de vaccinare la orașe, sate, cătune. În centrul Bucureștiului și în vârf de munte. E singura cale să scăpăm de Coronavirus, de suferință, de moarte.

    Între timp, se moare. Bolnavii de Covid luptă cu moartea, tânjind după o gură de aer în spitale care ba iau foc, carbonizându-şi locatarii, ba îi lasă fără oxigen, în tirurile ATI. Asta dacă nu sunt evacuaţi din spital, cu forţa, în puterea nopţii.

    Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

  • Cugetări la Postul Mare – Ziariștii

    A început Postul Mare şi mă gândeam că mulţi ar vrea să-i mai dea o şansă lui Dumnezeu. Nu e despre înfometare şi însetare, despre autoflagelări însângerate, feţe morocănoase şi iritate stări emoţionale. E despre dragoste. 

    Postul nu e pentru trup, ci pentru inimă. E despre a găsi un duhovnic în care iubirea de om n-a pierit, care te face să simţi că eşti unic, tu şi viaţa ta pe pământ. Fiecare întâlnire cu el are bucuria şi uimirea celei dintâi. Problema, chinul, drama mea sunt ale lui. El nu vrea banii, ci fericirea mea. Nu vrea să-mi arate cine-i şeful şi cine subordonatul. Depresia, deznădejdea, lacrimile mele trec şi prin fiinţa sa. Nu sunt singur. Pentru el, nu sunt un număr dintr-o serie, un „altul la rând” în catastiful unui funcţionar bisericesc, plictisit, sătul.

    Adevăratul preot duhovnic e multiplicarea lui Iisus în lume. Iisus, cel bun, blând, răbdător, iubitor de om până la propria-i moarte. E omul căruia îi spun despre cele mai ridicole fapte şi gânduri, fără teama că va râde, ironiza, judeca, certa, pedepsi, tuna şi fulgera. Fiecare întâlnire cu el deschide uşa Raiului, miroase a iubire din altă lume şi mă aduce aproape de mine însumi. Pentru el, nu sunt un păcătos, ci un sfânt care a avut o zi proastă. Un Petru, ce a călcat în străchini, un fiu risipitor ajuns acasă, un Iuda, căruia-i spune mereu: „Lasă ştreangul, dragul meu. Sunt aici.”

    El însuşi, preotul duhovnic, ştie că e un păcătos iertat de alt duhovnic, la rândul său. Şi el a fost dezarmat de iubirea unui preot, ce l-a luat în braţe şi l-a învelit în dragoste. Şi el, preotul, a avut de mărturisit gânduri şi fapte ruşinoase, urâte, mizerabile. Nu vrea să pară sfânt infailibil, imun la ispitele vieţii. Nu doreşte să impresioneze. Şi el a pus în braţele unui preot propria depresie, deznădejde, lacrimi şi suspine. Ştie greul venirii omului în faţa sa, neîncrederea, timiditatea, ruşinea, lupta teribilă între da şi nu. Şi el a venit la duhovnic ca ultimul dintre oameni şi a plecat ca primul dintre ei. Şi lui cerul îi părea mai senin, soarele mai strălucitor şi viaţa mai frumoasă.

    Dacă vă îndoiţi de spusele mele, dacă ce scriu vi se pare ideal şi atât, utopic şi nimic mai mult, vă înşelaţi. Eu însumi exist şi scriu tocmai datorită unui asemenea duhovnic. Astfel de preoţi există. Da, sunt rari, dar şi diamantele sunt rare, tocmai de aceea toţi le vor.

    „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” (Matei 7 : 7)

     

                                                                                    Paul Palencsar, jurnalist şi teolog

  • „Laurenţiu, tu – 216 $ pe lună, Doru Buşcu – 60.000 $!!! Ce presă-i asta!?”

    „Laurenţiu, tu – 216 $ pe lună, Doru Buşcu – 60.000 $!!! Ce presă-i asta!?”

    Îi preţuiesc mult pe cei 26 de „patroni” ai mei care au decis să mă finanţeze lunar cu 216 dolari SUA (până la acest moment), pe contul meu de Patreon, sau pe colegul Grigore Cartianu cu al său inventar ceva mai bogat. Oricum, punem donaţiile împreună pentru consolidarea proiectului ziaristii.com. Căci ştiu ce sacrificii înseamnă în ziua de azi să-ţi rupi de la gură fie şi un dolar pe lună, nu mai vorbesc de 100 de dolari (cum a făcut prietena noastră Ioana Popescu, din California, de loc din Rusăneştiul Oltului, satul cu revolta anti-sanitarii pestei porcine şi unde am aflat că primarul comunei deţinea nu mai puţin de 150 de porci!).

    Iar dacă trăieşti în afara României, e chiar şi mai dificil să dai din venitul tău lunar cât de puţin pentru o cauză publică, fie ea şi presa liberă. Am trăit un şi jumătate în Spania şi abia acolo am înţeles cât de mult contează UN euro. În România, nu-l preţuiam, căci aveam diverse „variante de fugă”. Afară, nu ai pe nimeni în afară de tine şi braţele tale. Nu mai contează cine eşti sau ce ai fost, CV-ul tău, ce prieteni ai sau de unde vii. Contează să fii atent şi la un cent, ca să nu rămâi în aer şi să-ţi poţi ajuta eventual şi familia.

    Prin urmare, când spun că îi preţuiesc enorm pe „patronii” mei sunt foarte atent la sensul exprimării. Chiar înţeleg sacrificiul lor, iar eu nu am altă cale de a le răsplăti efortul decât fiind onest cu ei, cu mine şi cu toţi cei care ne urmăresc aici, pe ziaristii.com, alături de colegul Grigore Cartianu şi de alţii ca noi care ni se vor alătura.

    Dar cu toate astea, sunt unii dintre prietenii mei care privesc dincolo de cifre şi mă întreabă direct: „Bine, bine, Laurenţiu, e ok că apreciezi chiar şi această sumă lunară strânsă din donaţii ca tu să poţi rămâne în continuare jurnalist curat, dar nu e cumva prea puţin 216 de dolari pe lună faţă de aproape 60.000 cât a primit Doru Buşcu („Caţavencii”) de la Dragnea? Ce presă-i asta? Ce şanse poate avea România cu astfel de diferenţe astronomice între voi, jurnaliştii oneşti, şi cei plătiţi de Ciuma Roşie?”.

    Întrebarea aceasta mi-a fost pusă de una dintre donatoarele mele de pe „Patreon„, azi, după dezvăluirea făcută de colegii de la NewsWeek România despre „ziariştii” şi „analiştii” arondaţi puterii actuale, în contul cărora regimul PSDragnea a virat lunar milioane de dolari. Ce i-am răspuns?

    Simplu: că banii primiţi de mine valorează infinit mai mult decât banii primiţi de ei. Pentru mine, nu numărul lor contează, ci sursa. Iar sursa donaţiilor mele e una curată, trudită, plină de sudoare şi de sacrificii de toate felurile.

    Sigur că nu sunt ipocrit să spun că micul nostru „copil” media va putea rezista cu doar câteva sute de euro lunar. Evident că nu! Doar costurile cu mentenanţa, taxele, birocraţia şi cheltuielile administrative sar de 1.000 de dolari lunar. Nemaivorbind de nevoia noastră de trăi din astfel de activitate şi de a folosi donaţiile pentru a mai angaja un om-doi, a clădi proiecte jurnalistice, a face deplasări pentru investigaţii ori reportaj etc. Dar una-i una, alta-i alta, vorba unui clasic în viaţă.

    Suntem la început, această nouă formă de finanţare numită Patreon abia acum începe să fie asimilată de public. Sunt convins că vom fi tot mai susţinuţi, pe măsură ce tot mai multă lume va realiza că presa „gratis” nu e gratis niciodată. Ba chiar poate veni la pachet cu fake-news, cu anti-presă, cu manipulare de tip bolşevic şi, la final, ne costă enorm pe toţi, prin faptul că banul public ajunge pe mâna clanurilor interlope din politică. Iar ele finanţează „presă gratis” din banii de la stat, care „presă” manipulează pe gustul „donatorilor”. Să-i citeşte pe alde Buşcu&Chirieac&co. sigur că nu costă nimic – publicaţiile şi televiziunile lor nu cer bani pentru ce spun. Dar costul e denaturarea informaţiei, intoxicarea românului, zăpăcirea minţii lui, atmosferă din care, ghici, cine câştigă?

    Nu voi face niciodată un reproş cuiva pe tema finanţării noastre, cum sugera prietena mea „donatoare” (altfel, de mare bună-credinţă). Nici nu voi cerşi bani pe motiv că, vezi-Doamne, dacă dispar jurnalistul Ciocăzanu, gazetarul Cartianu, admirabilul orator Oreste sau mai ştiu eu cine, se va alege praful de ţară. Nu! Nici vorbă. Nu suntem salvatorii României, nici eroii ei, ci doar nişte oameni care încearcă să supravieţuiască într-o meserie supusă unor presiuni enorme şi care, ca multe alte meserii dispărute de-a lungul vremii, e posibil să se evapore şi ea. Dar nu se va evapora! Va supravieţui.

    Ce e cert însă e că nu vom face NICIODATĂ ceea ce fac cei din lista Newsweek: să acceptăm să oferim „consultanţă” pentru sume enorme. Adică, să devenim trompetele (că tot ne-a ştampilat aşa marele geniu al presei Cozmin Guşă) unei găşti politico-mafiote sau alteia. Să fim, adică, instrumente de propagandă. Să minţim, să manipulăm-dezinformăm-denigrăm, să atacăm statul de drept, justiţia, democraţia, de dragul banului.

    Nu vrem să pozăm în arhanghelii presei sărace, dar curate, nici să ne plângem de milă că se va alege praful de toţi cei care nu se vor „alinia” trendului de consultanţă pe bani politici. Căci nu suntem singurii, ŞTIU că imensa majoritate a jurnaliştilor din ţara asta sunt oameni de bun-simţ, cu măsură, decenţi şi incapabili de compromisuri cu baronii lingourilor din cavouri şi cu patronii banului public.

    Iar dacă Buşcu, Pieleanu, Chirieac, Savaliuc, Ghilezan&co. au reuşit să-şi îndese în conturi jdemii şi mii de euro lunar, ce putem face noi? Sau cum putem opri un astfel de sabotaj la adresa sănătăţii celei de-a patra puteri în stat (prima, aş spune eu)? Nu avem cum şi, personal, nici nu vreau, sincer. Prefer să cred în justiţia în toate formele ei, de sistem sau divină. Ea face întotdeauna dreptate, mai devreme sau mai târziu.

    Ştiu că sumele pe care le-au încasat respectivii le vor ieşi cândva pe gât. Căci ele nu sunt rodul unor contracte naturale de piaţă, în numele binelui public. Ci poartă în ADN-ul lor rău, mult rău. Anti-presă. Sunt sume drenate legal din banul public, din donaţiile pentru partide mărite special de Liviu Dragnea, de când a venit la putere (vezi declaraţiile fostului şef al ANAF, Gelu Diaconu). Şi care, mai devreme sau mai târziu (desigur, dacă România nu iese din UE), vor vorbi altfel despre respectivii. La momentul acela, dacă vor fi sinceri cu ei înşişi, vor recunoaşte preţul imens al lăcomiei.

    Dar în niciun caz eu, ca de altfel toţi jurnaliştii ca mine sau ca Grigore, nu putem şi nici nu vrem să fim cumva geloşi pe „succesul financiar” al unor îmbuibaţi precum Buşcu, Savaliuc sau Chirieac. Nu ne interesează acest gen de finanţare. Nu ne-a interesat NICIODATĂ. Căci niciunul dintre noi n-a vrut să fie în serviciul mafiei politice penale, ci în cel al ADEVĂRULUI, al legii şi al omului simplu. Care trudeşte din greu ca eu sau alţi colegi să primim acele donaţii tip Patreon. Pentru mine, aceşti bani valorează enorm. Nu i-aş da în VECI pe cei încasaţi de Buşcu de la Dragnea. Sunt ceva ce nu poţi cumpăra niciodată. Pentru că nu ne cer să minţim, să dezinformăm, să atacăm sau să distrugem pe cineva, nici să ajutăm vreun politician anume sau să sabotăm un sistem de drept. Ci doar să ne facem MESERIA de ziarist cinstit. Ce poate fi mai valoros?

  • Grigore Cartianu, uite ce-am făcut în Ajun! Hai, s-avem Crăciun fericit cu ziaristii.com!

    Ziaristii.com face azi 25 de zile de viaţă. Ieri avea 24, când pe seară m-a sunat colegul Grigore Cartianu să mă „certe” că n-am scris prea mult pe site, în timp ce el a cam dus greul (şi zău că l-a dus!). Şi pentru că era prea mult zgomot în jurul meu încât n-am apucat să-i spun de ce nu mi-am respectat fişa postului, îi fac mai jos o urare ca să afle adevărul despre cum am tras chiulul în Ajun de Crăciun.

    După ce l-am promovat pe Oreste în noaptea de duminică spre luni, m-am trezit spre prânz cu nasul în cafeaua Mioarei, cumnăţica mea magistrală în preparat licoarea magică pentru trezire. Cu un ochi cârpit de la lupta cu sarmalele, caltaboşii şi soriciul din ziua precedentă (başca vinul tău de butuc, măi Griguţă, măi!), cum vrei matale să mai scriu pe ziaristii.com!? 🙂

    Dar cu ochiul bun, bine energizat de cofeina Mioarei, reuşesc să plimb degetele pe tastatura laptopului meu prea muncit. Ies nişte articole chinuite, dar ies! Şi oricum, nu pune bază pe mine în astfel de clipe magice, că ştii că pun eu pe tine. Nu degeaba îmi mai spui tu „Lorenzo”, redă bine firea mea mai boemă. Apoi, ştii că la tine „Piţărăul” e gata spre 7-8.00 dimineaţa, la mine abia începe pe la 11.00. Prin urmare, ia rămâi matale la butoane, că eu plec să colind cu poporul drag din Vlăduleni, Bâlteni, Gorj!

    Lume multă. Vecini, bătrâni, tineri, copii, ho-ho-ho strigat rar, dar bine. Şi chiar mulţi românaşi veniţi acasă de Sărbători tocmai din ţărişoarele lor de adopţie din Diaspora. Nu pot oamenii să-şi lase baltă tradiţia lor de suflet. Cea în care ieşi în faţa casei şi dai ce vrei colindătorilor: colaci, eugenii, napolitane, mere, croasante, numai bunătăţi pentru copii.

    Mă uit la ei şi-mi sunt tare dragi. Dar cei mai dragi îmi sunt băiatul şi iubita lui din poza de mai sus. Dau culoare Piţărăului – că aşa se cheamă tradiţia noastră seculară. El e îmbrăcat într-un „combinezon” de pinguin albastru, ea în Crăciuniţă roşie-n obraji. Sunt altfel. „La noi, la Valea cu Apă, suntem mulţi aşa, ne îmbrăcăm mai deşucheat, că-i vreme de distrat”, îmi destăinuite tânăra secretul costumaţiei lor.

    Frumos! Oamenii ţin cu dinţii de poveştile satului lor, chiar dacă satul se tot goleşte. Pleacă lumea la muncă afară, rămân bătrânii, dar rezistăm. Gata, hai că suntem pe fugă! Trebuie să ajung şi la mine în Trocaniul natal, la vreo oră de Vlăduleni, via Târgu-Jiu, şi mai facem şi-un popas în oraş pentru niscaiva cadouri. Ce să-i faci, Gregoire, familion mare, dar nu-i asta cea mai tare bogăţie?

    Târgu-Jiu, oraşul naşterii mele, e full. Aglomeraţie totală. Facem shoppingul de cadouri, dar nu prea repede. E coadă la cea mai tare cofetărie din ţară, cu frişcă exact ca-n vremea savarinelor lui „Ceaşcă”, de la „Select”, vizavi de liceul tău, mai ţii minte gustul?

    Nu mai apuc nicio prăjitură. O tăiem spre Trocani cu hârbul nostru funcţional, care ne va purta în 2019 spre toate zările, în Caravana Cărţilor.

    Mi s-a aprins beculeţul roşu la ulei, ce mă fac, Grigore? Vezi că nu mă ajuţi nici cu sfatul?! Păăăi! Stai acolo la căldurica ta, alături de Cleo-pisica vindecătoare, torci la sobă ştiri pe bandă rulantă şi vezi slabă mişcare pe ziaristii.com de la al tău tovarăş „Tatau” (aşa m-ai botezat, de la numele bunicului, Dumnezeu să-l odihnească în pace, acolo sus în ceruri!)

    Se lasă seara, la Trocani. Satul copilăriei mele e şi mai sărac de suflete. Şi mai mic, oricum, dintodeauna decât Brădiceniul tău. Tot aşa, tineri plecaţi la muncă afară, doar mulţi bătrâni la pensie, ca mama.

    Ajungem când Piţărul e în toi. La mine la ţară, se cheamă „Colindeţi”. Nu stăm pe gânduri şi plecăm din nou la adunat colăcei, eugenii, portocale, mere. Finul Cucu, învăţător de-o viaţă în comună, scoate şi-un pahar de vin la poartă, producţie proprie. Aşa făceau bătrânii pe vremuri. Sănătate, fine!

    Rămân la un pahar vorbă cu prieteni din copilărie. Unii dintre ei, tot aşa, veniţi de prin Suedia, Germania, Italia… E zăpadă afară şi aşa era mai mereu când eram copii. Acum nu mai e aşa, încălzirea globală ne-a cam răpit omătul nostru pufos, dar iată că anul ăsta e bine.

    Ajungem la mama, sora Ileana, soţul ei Gigi, nepoţii Laura şi Ionuţ. Ne punem la masă. Mama ţine post. Eu nu. Nici ceilalţi. Pur şi simplu, ne dovedesc bucatele, ne fură simţurile, ne capturează plăcerile, şi cu asta basta!

    Şi când eram în toiul mesei de Ajun, mă suni şi tu, măi Griguţă, măi, să-mi zici că nu ştii ce-am păţit de-am dispărut de la muncă! Întrucât n-am apucat să-ţi spun prea multe, că veniseră alţi doi juni ai satului la colindat, iaca aci nişte răspunsuri „în scris”.

    Altfel spus, na, că-ţi rămăsei dator. Deşi şi tu mi-ai rămas de vreo două ori, de când am pornit ziaristii.com. Dar pentru că tot te-am lăsat la butoane, hai să-ţi mulţumesc pentru că m-ai „acoperit”. Ai făcut treabă bună.

    Mulţumită ţie, motăniţei Cleo şi prietenilor noştri care ne însoţesc la drum pe ziaristii.com, site-ul nostru drag a explodat în audienţă (vezi că n-ai scris încă articolul cu succesul nostru la nici o lună de la lansare!).

    N-am cum să nu-ţi fiu recunoscător că ai ţinut steagul sus, ca eu să mă bucur de toate cele de mai sus. Nu m-aş fi bucurat la fel, dacă stăteam cu un ochi la muncă şi cu unul la colindele familiei mele dragi. Şi nici nu m-aş fi bucurat de toţi oamenii pe care i-am întâlnit în Colindeţi, în oraş, pe drum, la telefon, pe whatsapp şi, evident, pe ziaristii.com.

    Apropo de cititorii noştri, le sunt şi mai recunoscător. Că ne-au înţeles şi că ne susţin. Că ne sunt parteneri. Şi chiar parte din familiile noastre (cred că şi ei mă iartă că m-am retras puţin între sarmale, cârnaţi şi caltaboşi).

    Şi ţie, măi Griguţă, măi, dar şi lor, vă urez tuturor Crăciun fericit! De azi după-amiază, mă întorc la treabă. 🙂 Santa Klaus is back in town. Pardon, „Moş Tatau” e înapoi la treabă, în sat!

  • ZIARIŞTII, jurnal de drum. De la Bucureşti la Gorj. Primiţi cu colindul „online”? Sărbători fericite!

    Ca de fiecare dată de Sărbători, eu şi Grigore ne facem bagajele şi plecăm spre Gorjul natal. Ne leagă amintirile, familiile, locurile şi farmecul Crăciunului din satele noastre dragi.

    Ne-am pus „coada pe spinare” încă de marţi dimineaţă, convinşi că putem împăca şi capra, şi varza. Adică şi slalomul printre nămeţi, cu „hârbul” rezistent al caravanei noastre, şi scrisul la drumul mare, ca slujbaşi pentru ziaristii.com.

    După ce ne-am convins că merită riscul să plecăm la drum înzăpezit cu duba noastră goală (goală de penali), am încărcat sarsanalele şi calc-o, frateee! Dar cum să stai liniştit, când ţara arde?! Stop la primul OMV (ce coincidenţă, tocmai la „multinaţională” – spaima Ciumei!), pe autostradă.

    Ne-am făcut „plinul” de ştiri la minut, am „înfulecat” repede-un ceai (el) şi-o cafea (eu), şi hai din nou la drum. „Ăştia-s criminali, bă, nene, băăă!”, urlă tovarăşul din dreapta. „Ce-ai păţit, frate?”, mă uit mirat la el. Şi-mi arată direcţia dreapta-faţă. Păzeaaa! Era cât pe-aici să dăm într-un ditamai crater din asfalt. Şi abia-ncepuserăm să ne bucurăm de mantaua albă de margine, ce peisaj de neratat, mai ales la drum spre Sărbători!

    Jale! Salbă de gropi în halul ăsta n-am mai văzut amândoi din anii ’90. Îţi poţi face maşina praf, dacă nu eşti atent. Şi nu poţi ocoli cum vrei, că trebuie să fii cu un ochi şi la bolizii ce vin tare din spate, pe banda doi. Cum să ai o aşa autostradă, în anul de graţie 2018, ţară UE?! N-avem de ales, asta-i ţara. Toacă bani pe datorie, să dea salarii şi pensii mai bune pe hârtie, ca să poată face praf statul alde Dragnea, Tăriceanu, Vâlcov, Dăncilă, Olguţa, Nicolicea etc.

    Ajungem la Râmnicu Vâlcea. Alt popas, alt OMV (unde-om mai opri, când îşi vor fi luat ăştia tălpăşiţa?). Ne aşteaptă Nicu Dulca, prietenul nostru #rezistent, amic din Facebook, cu un ceai (Grigore) şi-o ciocolată caldă (eu).

    Scriem şi-aici, pe fugă. Plecăm. Şi ajungem la Gorj, în sfârşit! Cu întârziere. Emisiunea colegului Eugen Măruţă,de la Tele 3 Media, începuse deja. Omul ne aştepta cumsecade şi gata să ne provoace curiozitatea cu întrebări ţintite. A fost prima legătură directă cu gorjenii dornici să stea cu ochii pe ziaristii.com.

    E noapte. Şi mai rece. Miezul nopţii. Plecăm spre Brădiceni, lipiţi de Hobiţa lui Brâncuşi. Rămân la Grigore peste noapte, acolo unde „mama Mia”, alintul din copilărie al numelui celei ce sfinţeşte curtea casei părinteşti de peste 80 de ani, ne aştepta cu masa pusă. Ce merge-un vin fiert, zic eu! Şi nişte nuci, provoacă el. Başca mâncarea caldă. Şi dă-i, şi luptă! Ne-a trecut oboseala. Şi supărarea cu bombardamentul de pe autostradă A1. (De ce i-o mai spune A1, adică prima, când ea ar trebui să se numească fără A; nu poţi batjocori ideea de autostradă în halul ăsta!)

    Gata, la somn! Nu înainte să mai scriem iar ceva. Şi ca torcătoarea Cleo, pisica-vindecătoare a casei Cartianu, să nu se urce pe mine, să-mi identifice zonele cu energie blocată, să-mi facă masajul de rigoare şi să-mi taie miraculos durerea. Ce doctor cu pernuţe moi!

    A doua zi, miercuri, ajungem la Universitatea „Constantin Brâncuşi”, din Târgu-Jiul nostru liceean. Conferinţă despre Revoluţie. Organizare impecabilă, e bun Adrian Gorun. Grigore e maestrul de ceremonii, autorul din el de cărţi despre originile Ciumei Roşii din decembrie ’89. Sală superbă, auditoriu implicat, tineri, profesori, oameni de bună-credinţă. E loc şi de-o gustare. Schimbăm impresii despre trecut, dar şi viitor, ne mai facem puţin mendrele prin oraş şi plecăm iar la culcuşul nostru ţărănesc. Încă nu ne-am revenit, după drum, gropi, scris pe fugă şi alte cele. Bine că avem pisicuța „încălţată” cu remedii subtile. Darul ei de Sărbători pentru colicile mele biliare.

    E joi. Revenim la Târgu-Jiu, pentru înregistrarea emisiunii (ce va fi difuzată sâmbătă, 22 decembrie) de la TV Sud, cu părintele Nicolae. Plăcut om, simpatică faţă bisericească. M-a surprins să-l văd atât de revoltat pe păcatele politicii noastre, pe ne-omenia „social-democrată”, pe lipsa civismului, pe slăbiciunile societăţii noastre de azi. Aproape că-mi venea să-l cert că vorbeşte mai mult decât noi, dar cum să nu te laşi furat de harul său?!

    Gata şi emisiunea cu părintele! Trecem şi pe la biserica lui, chiar în Piaţa Prefecturii. Un loc minunat, nu-l rataţi! Aprindem lumânări pentru viii şi morţii famililor noastre, apoi plecăm la drum prin oraş.

    Dar poţi? E nebunie la guvern. A dat Iohannis buzna peste Dăncilă (Doamne-ajută!). Hai, fuga, să găsim o cafenea! Şi dă-i, şi scrie! Asta-i viaţa de ziarist „online”. Scrii de dai în gropi. În gropile A1, ale lui Dăncilă, ale Gorjului însuşi (am dat roată oraşului de „n” ori până să găsesc un loc de parcare).

    Dar nu ne plângem. Suntem acasă. Şi pe pământ, şi pe internet. Pe ziaristii.com. Care există cu dăruirea noastră şi cu ajutorul vostru, al celor ce ne urmăriţi paşii peste tot. Şi e abia începutul. Promitem să nu vă lăsăm în pană de ştiri şi povestiri, fie că suntem pe drum, la marginea şoselei sau printre gropile călătoriei noastre „roşii”. Ţinem un ochi pe tot şi pe toate, dar nu uităm să ne bucurăm de lumea noastră, cu bune şi cu mai puţin bune. Nu de alta, dar vine Crăciunul şi nu merităm să ni-l strice alţii.

    Sărbători fericite!

  • Exact acum 29 de ani, m-am dus la Intercontinental. Revoluţia mea

    Exact acum 29 de ani, m-am dus la Intercontinental. Revoluţia mea

    21 decembrie 1989, ora 14.00. Mă urc într-un taxi şi plec spre Gara de Nord. Las în urmă cu o uşoară urmă de regret căminul P 15, din Complexul Studenţesc „Regie”, casa mea de patru ani de zile. Mă aşteaptă mama şi tăticul, „Tataul” (bunicul meu, preot în satele fostei comune Brătuia), „Mămica” (bunica mea), fraţii Ileana, Tinel şi Cornel, unchiu Nelu, prietenii din copilărie, Doruş, Viorel, vecinii, rudele.

    Ca student în anul IV, la Chimie, în Bucureşti, nu sunt cel mai „harnic” copil gata să ajungă una-două la familie. Mă simt vinovat uneori pentru asta, dar atât de mult am visat să ajung la Bucureşti! De la mine din Trocaniul natal, sătucul uitat de timp cu doar vreo 300 de suflete, Capitala s-a văzut mereu ca o destinaţie tip OZN. Iar eu ajunsem în Cosmos, cum să mă rup aşa repede de el?

    N-am timp de filosofii, căci pierd trenul de la 16.20. Scot din buzunar biletul acela maro cartonat, cu dungă albă-crem pe mijloc, şi mă mai uit o dată la el. „Gata, la miezul nopţii sunt acasă gata să-mi răscumpăr greşeala de a fi ajuns prea rar lângă dragii mei!”.

    De la Gara de Nord la CC

    Şoferul calcă pedala Daciei murdare şi plecăm spre Gară. Primeşte în staţie un mesaj de la colegi: „Vedeţi că e nebunie în faţa C.C., se trage, lumea fuge, strigă Jos Ceauşescu!”.

    Am percutat instant, de parcă timpul avea să explodeze chiar acolo, în taxi-ul meu ceauşist: „Stop! Nu mai mergem la Gară. Haideţi în centru, la C.C.!”. Şoferul se uită mirat la mine, ştia că am un tren de prins. Apoi, trage nervos de volan şi calcă pedala drumului ce-avea să fie drumul Revoluţiei mele.

    Cobor la un kilometru distanţă de Piaţă şi o iau speriat pe jos. Mizerie, oameni pe fugă, puţină lume, murmur înfundat despre furtuna ce-avea să vină. Ajung la Piaţa Romană. De-a latul Bulevardului Ana Ipătescu, un cordon de militari de la Securitate dirijaţi de un colonel burtos şi scund, ca un Hopa Mitică roşu-aprins în obraji. Mă uit în jur. Doar eu şi vreo câţiva români răsfiraţi. Atât rămăsese din „revolta” faţă de regimul Ceauşescu.

    „Oamenii s-au speriat, vor să trăiască”, îmi spun în mine. Bun, şi de ce nu fug şi eu?! Nu am răspuns. Sunt paralizat pur şi simplu de emoţia acelei stări. Eu, în stradă, în faţa unui regim dictatorial! Când mai trăisem aşa ceva? Niciodată. Ascultasem ceva despre revoltele din Polonia, la Europa Liberă. Ştiam de asasinarea părintelui Popieluszko, dar nu-mi venea să cred că sunt într-o astfel de stare!

    Elixirul miraculos care mă controlează

    Era peste voinţa mea să plec. O voce din interior pe care aveam s-o descopăr peste ani îmi cerea mereu să mă bucur de frica acelor momente. Era un amestec magic de teamă şi libertate, ceva ce mă înţepenea în faţa acelui pluton cu arma la picior.

    „Înainte”, strigă bila rotofeie îmbrăcată în manta de colonel securist. Fugim spre Piaţa Victoriei. Cei vreo 20 de soldaţi se opresc. Gogoşarul înţolit în albastrul de Băneasa rămăsese mult în urmă, n-avea cum să ţină pasul nici cu subalternii săi mai tineri, nici cu noi, fugarii rămaşi înţepeniţi în stradă, după marele miting organizat chiar de Nicolae Ceauşescu pentru condamnarea protestelor de la Timişoara.

    Mă simţeam mai puternic, ştiind de la radio pe unde scurte că Timişoara învinsese regimul Ceauşescu, după lupte de stradă cu mii de morţi şi răniţi. Asta spunea Europa Liberă. Mă uit alături, şi văd o mamă vânjoasă însoţită de fiicele ei frumoase şi la fel de curajoase. „Şi noi am fost soldaţi, şi nu am tras în fraţi!”, strigă în cor cea mai curajoasă familie feminină din viaţa mea. Strig şi eu. Doamne, cât le iubesc!

    „Înainteeee!” Atacul rotofeiului roşu

    Nu sunt singur, sunt cu ele. Suntem cea mai puternică populaţie a planetei, deşi numărăm doar patru membri. Mă simt tot mai curajos. Înaintăm toţi patru spre cordonul de forţe de ordine. Pas cu pas. Nu mă gândesc la frică. E acolo, la locul ei, dar ceva o blochează, nu-i dă voie să mă controleze, să iasă la suprafaţă.

    Frica nu contează. E altceva ce mă dirijează teleghidat. Farmecul gestului nostru. Magia exprimării libere. Nimic nu se compară cu asta. Cine mai poate simţi ce simţim noi?! Nu mă gândesc la cei absenţi din stradă, nici la nebunia noastră, ci mă las purtat de valul acelei emoţii fabuloase. Aş vrea s-o memorez, s-o înregistrez, dar nu am timp să-mi pese de aşa ceva.

    „Înainteeeee!”, strigă iar rotofeiul în manta albastră. Ne fugăresc. Mă uit în urmă, să văd dacă vor trage. Vreau să fiu pregătit să mă arunc la pământ. Fug şi mă uit înapoi cu mânie, dar sunt în extaz totodată. Nu se mai aud zdroncănind instrumentele din dotarea militarilor, deci s-au oprit iar. Ne răsucim cu faţa spre ei. Sunt vreo 50 de metri distanţă. „Şi noi am fost soldaţi, şi nu am tras în fraţi!”, strig la una cu cea mai frumoasă familie de mamă şi fiice văzută vreodată de mine.

    „Nu vreau să mor”

    Am ţinut-o aşa până a obosit mosorul de slană şi trese ce dirija acea grupă de militari scoşi în stradă să ne căsăpească. Au dispărut, la un moment dat, ca şi când n-ar fi existat. M-am despărţit de acea scumpă mamă şi de fetele ei brave, dar regret mereu că nici măcar nu le-am întrebat cum le cheamă, cine sunt, ce fac.

    M-am dus la Intercontinental. Noaptea era rece şi plină de spaimă, în Piaţa Universităţii. „Au murit împuşcaţi lângă mine”, strigă şi plânge lung o doamnă cu părul lung, roşcat, marcată de ce trăise. Mă sperie. Intru la metrou şi ies la Piaţa Romană. Nu mai regăsesc nici mama cu fetele, nici pe burtosul roşu la faţă, nici soldaţii săi „antitero”. E linişte şi teamă.

    Intru din nou la metrou şi revin la Piaţa Universităţii. Gloanţele zboară nemiloase. Un huruit sumbru îmi bombardează timpanele, probabil de la TAB-urile ce brăzdează Bulevardul Magheru întru asasinarea protestatarilor liberi. E deprimant şi spectaculos deopotrivă. Mi-e frică să merg la baricada de la Inter. Nu vreau să mor! Deşi făcusem atâtea gesturi care mă puteau duce la moarte…

    Ţipete, împuşcături…

    E târziu şi metroul se va opri. Aud ţipete, împuşcături, văd trasoare. E pustiu în centrul Bucureştiului. Suntem doar câteva zeci de oameni. Sau aşa „citesc” eu prezenţa. Mi se pare că suntem foarte mulţi, totuşi. Nu mă gândesc o secundă la cei ce stau liniştiţi în case şi aşteaptă ceva. Nu. Mă gândesc doar la mine şi la ce simt.

    Sunt în continuare paralizat de acel elixir miraculos al libertăţii, al puterii de a protesta, de a sta pe stradă în faţa puştilor, tancurilor, soldaţilor. E târziu. Vocea acea magică din interior îmi spune să prind ultimul metroul. Cobor la Universitate şi ajung în Pajura, la Sanda şi Nelu, mătuşa şi unchiul primitori cu un nebun ca mine.

    A doua zi, toată lumea vorbeşte că a fost masacru. Că au murit mii de oameni în centru. Îmi dau seama că sunt viu. Oare de ce? De ce n-am murit şi eu. Dumnezeu a vrut asta, îmi spun. Ca să pot povesti mai târziu despre cea mai grea zi a libertăţii noastre… Mă încolonez cu muncitorii care merg spre centru. Mă surprinde mult ultra-mobilizarea, când cu o seară înainte străzile erau goale. Dar mă bucur şi merg spre CC. Văd cum zboară elicopterul cu Ceauşeşti. „Suntem liberi!” Românii inundă străzile.

    Aşa m-am „născut” liber

    Apoi, încep împuşcăturile. De ce? Teroriştii, cică. Cred. Rămân pe stradă. Merg la TVR. „Sergiu, Sergiu”, strigă mulţimea aflată sub tunelul dintre turnurile televiziunii publice. Sergiu Nicolaescu apare deasupra noastră şi ridică mâinile spre cer. Simt că e eroul meu. Aveam să aflu mai târziu că nu era. Că juca un rol.

    Văd la TV moartea Ceauşeştilor, pe 25 decembrie, de Crăciun! Mă doare sufletul. Mi se strânge inima. Nu aşa trebuia să se întâmple! Ceva nu se leagă! Rămân pe străzi. Am aflat de unde se trage. Din apropierea lui Ion Iliescu. Ne-au furat Revoluţia! Mă simt pregătit să rămân veşnic pe străzi. Şi voi rămâne. Mă simt dator faţă de cei pieriţi sub gloanţe. Faţă de mama şi fiicele ei strigând „Şi noi am fost soldaţi, şi nu am tras în fraţi”, faţă de doamna cu părul roşcat plângând după văzul crimei de la Inter. Mă simt bine cu mine. Mă simt liber. Vreau să fiu mereu aşa! Voi fi mereu liber. N-am simţit plăcere mai mare, deşi am căutat mereu plăcerile vieţii! E darul magic al lui Dumnezeu, pentru mine, înainte de Crăciun. Aşa m-am născut ca spirit liber.

    Cel care m-a ţinut departe de familia mea, unde trebuia să ajung pe 21 decembrie 1989. Le cer iertare pentru că m-au aşteptat. Pentru că i-am speriat. Pentru că m-au crezut mort. Că n-am avut puterea să aleg drumul spre casă. Că m-am simţit pentru prima oară al alcuiva decât al lor. Că am simţit că lumea e familia mea. Dumnezeu şi libertatea m-au cucerit acum 21 de ani. Pentru asta aveam să renunţ la trenul către Gorjul meu natal.

  • Mulțumiri „patronilor” noștri de azi și de mâine. Împreună construim o voce a libertății

    Dragi prieteni, noi, Grigore Cartianu și Laurențiu Ciocăzanu, vă facem cunoscute următoarele:

    1. Pe 1 Decembrie 2018, la 100 de ani de la nașterea României Mari, am născut site-ul ziaristii.com, care în două săptămâni a crescut uluitor, mult peste aștepările noastre (care nu erau deloc mici).

    2. Este doar începutul unei platforme media care, pe lângă ziarul electronic, va mai conține o televiziune online și o revistă tipărită, lunară, din segmentul quality.

    3. Cum „patronii” acestei construcții media nu sunt tradiționalii moguli, ci doi ziariști care circulă cu tramvaiul și metroul, am intrat și noi în rândul lumii și ne-am făcut conturi Patreon.

    4. Prin aceasta, ne declarăm onorați ca patronii noștri să fiți dvs., cititorii.

    5. Nu impunem taxe sau abonamente pe ziaristii.com, totul va fi free, lăsăm la latidudinea dvs., cititorii, să decideți în ce măsură merităm să fim susținuți.

    6. Suma donată lunar poate începe de la doi dolari, iar limită superioară nu există (suma-standard afișată de Patreon, aceea de 5 dolari, poate fi modificată printr-un click).

    7. Toți banii primiți de noi prin Patreon vor fi folosiți pentru dezvoltarea, în ordine, a site-ului ziaristii.com, a televiziunii online și a revistei tipărite.

    8. Pe măsură ce vom avea resurse financiare, vom angaja alți câțiva ziariști, ca să creștem volumul și calitatea informației pe care v-o oferim. Banii vor mai fi folosiți pentru deplasări de documentare, dar și – sperăm să ajungem acolo – pentru achiziționarea unui server propriu, ca să nu mai avem emoții cu blocarea site-ului în momentele de trafic intens.

    9. Vă garantăm că nu vom trăda niciodată crezul nostru, pe care-l puteți citi în declarația fondatoare „Cine suntem și ce vrem” (o găsiți și pe manșeta ziarului). Asta înseamnă că nu ne vom trăda niciodată cititorii.

    10. Vă mulțumim tuturor pentru că ne citiți, ne distribuiți textele și aveți încredere să ne fiți „patroni”. Mulțumiri speciale celor care ați donat deja în mica pușculiță ziaristii.com, precum și celor care aveți intenția de a intra în acest club. Recunoștință tuturor!

    Puteți dona AICI.